C.muncii, art. 60 alin. (1) lit. h), art. 223 alin. (2)
Legea nr. 54 /2003, art. 10 alin. (1)
Art. 223 alin. (2) şi art. 60 alin. (1) lit. h) din Codul Muncii reglementează o protecţie mai categorică a membrilor aleşi în cadrul organelor de conducere ale sindicatelor decât cea instituită prin art. 10 din Legea nr. 54/2003, deoarece nu condiţionează concedierea de existenţa acordului scris al organului colectiv de conducere al sindicatului şi enumeră clar cazurile de desfacere a contractului individual de muncă interzise pe timpul mandatului de lider sindical, spre deosebire de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 54/2003 care lasă la aprecierea angajatorului aprecierea motivelor neimputabile reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, pentru care nu se poate dispune modificarea sau desfacerea contractul individual de muncă în timpul mandatului acestora.
Interdicţia de concediere a liderilor sindicali, în condiţiile menţionate anterior, are caracter obiectiv, în sensul în care legătura dintre calitatea de reprezentant ales în organele de conducere ale sindicatului şi concedierea dispusă de angajator în scop de constrângere nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată de legiuitor în scopul protecţiei şi garantării libertăţii sindicale.
Interdicţia de concediere a liderilor sindicali, în condiţiile menţionate anterior, are caracter obiectiv, în sensul în care legătura dintre calitatea de reprezentant ales în organele de conducere ale sindicatului şi concedierea dispusă de angajator în scop de constrângere nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată de legiuitor în scopul protecţiei şi garantării libertăţii sindicale.
În ipoteza concedierii unui reprezentant ales în organele de conducere ale unei organizaţii sindicale, legalitatea concedierii se va verifica prin raportare la prevederile art. 223 alin. (2) şi art. 60 alin. (1) lit. h) din Codul Muncii, care sunt mai favorabile decât cele ale art. 10 din Legea nr. 54/2003 şi au abrogat implicit dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 54/2003.
Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 633 din 7 aprilie 2009
Prin sentinţa civilă nr.2980/11.09.2008, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1691/30/2008, a fost admisă acţiunea formulată de către reclamantul M. I. împotriva pârâtei societate bancară, a fost anulată Decizia nr. 1/03.01.2008, emisă de angajator, s-a dispus reîncadrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior concedierii şi pârâta a fost obligată să plătească angajatului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, precum şi suma de 3000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată ocazionate de purtarea procesului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantul deţine funcţia de membru al Comitetului de conducere al Sindicatului societăţii bancare, astfel încât intră sub protecţia prevederilor art. 10 din Legea nr. 54/2003, conform cărora nu i se putea desface contractul individual de muncă pe perioada mandatului şi în termen de doi ani de la încetarea calităţii sale.
Petitele accesorii ale cererii reclamantului au fost admise în temeiul prevederilor art. 78 alin.1 din Codul Muncii, cu privire la despăgubirile ce sunt acordate salariatului, în caz de concediere nelegală ori netemeinică, precum şi ale art. 78 alin. (2) din Codul muncii, referitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară desfacerii contractului individual de muncă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta societate bancară, solicitând modificarea în tot a hotărârii supusă reformării, în sensul respingerii acţiunii reclamantului aşa cum a fost formulată.
Motivele de recurs, invocate de către pârâtă, au vizat, în esenţă, greşita apreciere a incidenţei prevederilor art. 10 din Legea nr. 54/2003, care se referă la interdicţia desfacerii contractului individual de muncă al reprezentanţilor aleşi ai organizaţiilor sindicale pentru motive neimputabile lor, pe care însă legiuitorul a înţeles să le lase la aprecierea celui care angajează. În speţă, decizia de externalizare a activităţii prestate în trecut de către reclamant a fost luată cu consultarea organizaţiilor sindicale din cadrul băncii, potrivit Protocolului privind externalizarea serviciului de transport valori din reţeaua bancară. Prin urmare, măsura concedierii nu a avut în vedere premise subiective, legate de calitatea reclamantului în cadrul organizaţiei sindicale.
Pe de altă parte, sentinţa civilă nr. 339/2005 a Judecătoriei Timişoara, la care a făcut referire instanţa de fond, nu atestă deţinerea unei funcţii de conducere de către reclamant în cadrul organizaţiei sindicale constituite la nivelul unităţii, ci doar că reclamantul este membru al Comitetului de conducere.
În drept, s-au invocat prevederile art. 299 – 314 din şi art. 80-81 din Legea nr. 168/1999.
Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că argumentele pârâtei, cu privire la acordul implicit al sindicatului la desfiinţarea postului şi concedierea sa, nu sunt reale, iar recurenta nu a respectat, la momentul emiterii deciziei de concediere, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 54/2003.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea a apreciat că nu este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Într-adevăr, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 54 /2003, reluate în cuprinsul art. 6 alin. (4) din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul unităţii pârâte pentru anul 2008, sunt clare în ceea ce priveşte instituirea unei interdicţii obiective, în sarcina angajatorului, de a modifica sau de a desface contractul individual de muncă al reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale în timpul mandatului, pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, şi doar cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizaţiei sindicale.
O prevedere mai categorică de protecţie a membrilor aleşi în cadrul organelor de conducere ale sindicatelor, prin care legiuitorul nu condiţionează concedierea de existenţa acordului scris al organului colectiv de conducere al sindicatului, este conţinută de art. 223 alin. (2) din Codul muncii. Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile în speţă, deoarece sunt mai favorabile pentru salariat decât cele din legea sindicatelor. Normele din Codul muncii enumeră clar cazurile de desfacere a contractului individual de muncă interzise pe timpul mandatului de lider sindical, făcând trimitere la concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, la concedierea pentru necorespundere profesională sau la concedierea pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate.
Prevederile art. 223 alin. (2) din Codul muncii au abrogat implicit normele art. 10 alin. (1) din Legea nr. 54/2003 şi se regăsesc parţial în conţinutul art. 60 alin. (1) lit. h) din Codul muncii, potrivit căruia concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat.
Or, potrivit art. 65 şi următoarele din Legea nr. 53/2003, pe care se fundamentează decizia de concediere contestată, desfiinţarea locului de muncă al salariatului reprezintă un caz de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana angajatului, astfel încât consideraţiile recurentei privind aprecierea celui care angajează ori acordul la concediere al sindicatului din care face parte reclamantul sunt lipsite de orice suport legal.
Având în vedere considerentele expuse şi calitatea reclamantului de reprezentant ales in cadrul Comitetului de conducere al Sindicatului societăţii bancare, fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, Curtea a apreciat că motivele de recurs nu sunt întemeiate şi, în baza art. 304/1 şi art. 312 alin. (1) C.proc.civ. a respins recursul, cu substituirea parţială a motivării hotărârii de fond.
