Sentinţa civilă nr. 772/30.03.2010
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, reclamanta Instituţia Oraşului Tg. Neamţ a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul X., înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei munci în folosul comunităţii, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. 3 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar următoarele înscrisuri: somaţia, titlul executoriu şi procesul verbal privind cheltuieli de care fac obiectul dosarului de executare silită nr. 116/24.03.2009, dovada comunicării acestor înscrisuri şi procesele verbale cu seriile: ……
Pârâtul nu s-a prezentat în instanţă şi nu a depus întâmpinare, deşi a fost legal citat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa va respinge cererea formulată de reclamantă ca nefondată, pentru următoarele considerente:
În fapt, pârâtului contravenient X. i-au fost aplicate, prin procesele verbale cu seriile: ………. sancţiuni cu amendă contravenţională pentru săvârşirea unor fapte antisociale sancţionate de HG nr.85/2003, şi Legea nr. 61/1991 fără ca legea în baza cărora i-au fost aplicate amenzile să prevadă că poate fi aplicată sancţiunea contravenţională principală a prestării unei activităţi în folosul comunităţii.
Potrivit normelor generale în materie contravenţională art. 5 alin. 2 lit. c) şi art. 9 alin. 1 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii este o sancţiune contravenţională principală, care poate fi stabilită numai prin lege şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore. Se observă că art. 9 alin. 1 din OG 2/2001 reprezintă o consacrare a principiului legalităţii sancţiunii contravenţionale în ceea ce priveşte prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Verificând condiţiile de admisibilitate a cererii de înlocuire a amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, instanţa constată că, pe lângă îndeplinirea condiţiilor cu caracter special, prevăzute de art. 9 alin. 3 din OG 2/2001 invocat de reclamantă şi aplicabil în speţă (contravenientul să nu fi achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi să nu existe posibilitatea executării silite), se impune şi respectarea unei cerinţe cu caracter general, dar esenţială: ca sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii să fie stabilită prin legea care incriminează fapta pentru care s-a atras răspunderea contravenientului, alternativ cu amenda, potrivit disp. art. 9 alin. 2 din OG 2/2001.
Or, în speţa de faţă, HG nr.85/2003 şi Legea nr. 61/1991 nu stabileşte nici un caz în care ar putea fi aplicată sancţiunea contravenţională principale a prestării unei activităţi în folosul comunităţii.
Dacă instanţa ar admite cererea reclamantului, constatând că sunt îndeplinite condiţiile cu caracter special pentru înlocuirii amenzii contravenţionale, s-ar încălca principiul fundamental al legalităţii sancţiunii în materie contravenţională, care îşi trage sorgintea din dreptul penal, pentru că s-ar aplica pârâtului contravenient o sancţiune contravenţională care nu este prevăzută de legea care a fost încălcată de acesta.
De altfel, soluţia respingerii cererii de înlocuire a amenzii contravenţionale este rezultată din interpretarea sistemică a art. 9 alin. 3 din OG 2/2001, care reprezintă sediul materiei în prezenta cauză. Astfel, privind articolul 9 în ansamblul său, se observă că legiuitorul a instituit mai întâi principiul legalităţii sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii (alin. 1), apoi a edictat regula că aceasta sancţiune trebuie prevăzută în mod alternativ cu amenda, prin actul de incriminare (alin. 2). Doar după instituirea acestor principii, legiuitorul a edictat şi posibilitatea înlocuirii amenzii contravenţionale cu obligarea la prestarea unei activităţi în colosul comunităţii (alin. 3), ceea ce denotă că această măsură poate fi luată doar după verificarea respectării cerinţelor prevăzute de alin. 1 şi 2.
Un alt argument este acela că forţată este interzisă expres prin art. 4 alin. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit CEDO, situaţiile de excepţie în care statul poate impune unei persoane obligaţia de a presta munca forţată sunt strict limitate la următoarele cazuri: când persoana este supusă detenţiei, când persoana prestează un serviciu cu caracter militar, un serviciu impus în situaţii de criză şi calamităţi, precum şi munca sau serviciul care fac parte din obligaţiile civice normale.
Se observă că săvârşirea unei fapte cu caracter contravenţional sau penal nu figurează printre excepţiile prevăzute de CEDO.
Faţă de cele de mai sus, instanţa reţine că legea română conţine dispoziţii mai puţin favorabile în ceea ce priveşte dreptul fundamental la libertatea muncii, faţă de legea europeană, întrucât prevede ca sancţiune contravenţională principală şi obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii [art. 5 alin. 2 lit. c) din OG 2/2001].
Faţă de acest aspect, instanţa reţine că dispoziţiile legii române trebuie interpretate şi aplicate numai în sensul garantării cu stricteţe a celorlalte drepturi fundamentale.
Unul dintre acestea este prevăzut expres de art. 7 din CEDO, intitulat Nici o pedeapsă fără lege. Potrivit art. 7 alin. 1 din CEDO, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii faptei. În speţă, pentru faptele săvârşite de contravenient este aplicabilă doar sancţiunea amenzii contravenţionale, potrivit HG nr. 85/2003.
Se are în vedere şi disp. art. 20 din României care stabileşte:
„ Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Faţă de considerentele expuse, instanţa va respinge cererea ca nefondată.
