SENTINTA CIVILA NR. 1893/21.07.2010
Prin cererea înregistrată la data de 08.01.2010, pe rolul acestei instanţe, reclamanţii H.C.V. şi H.C.C. au chemat în judecată pe pârâtul T.I., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat acesta să le plătească suma de 8000 de lei, reprezentând repararea prejudiciului cauzat ca urmare a conflictului generat de acesta la data de 19.11.2008.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, în fapt, la data precizată mai sus, pârâtul a devenit violent atât fizic, cât şi verbal faţă de aceştia, în urma unei discuţii relative la plata unei sume de bani, pe care pârâtul trebuia să o achite reclamanţilor, datorită faptului că îşi păscuse oile pe un teren aparţinând acestora.
Au mai menţionat reclamanţii că pârâtul i-a lovit cu un topor şi, apoi, cu o drujbă, conflictul fiind aplanat de soţia şi tatăl acestuia, precum şi faptul că au formulat plângere penală împotriva sa, însă s-a dat de către procuror o soluţie de netrimitere în judecată.
S-a mai precizat că pârâtul este cunoscut în comunitate ca fiind violent şi agresiv, precum şi faptul că, în urma conflictului, pârâtul H.C.V. a devenit depresiv, starea sa agravându-se constant, fiind necesar să fie spitalizat.
În drept, reclamanţii au indicat dispoziţiile art. 998 C. civ. şi art. 112 CPC.
În dovedire au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi testimonială.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru, conform art. 17 lit. o din Legea nr. 146/1997.
Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare, însă s-a prezentat în faţa instanţei, negând săvârşirea faptei descrise de pârâţi şi solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, precum şi administrarea probei testimoniale.
La primul termen, avocatul reclamanţilor a precizat faptul că suma solicitată de reclamantul H.C.V. este de 7000 de lei, reprezentând daune materiale, iar suma solicitată de reclamantul H.C.C. este de 1000 de lei, cu titlu de daune morale.
Instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba testimonială pentru părţi, fiind audiaţi martorii B.I.şi B.G., P.M..
Deşi instanţa a insistat şi pentru audierea martorului I.N., propus de pârât, acordând mai multe termene în acest sens, în cele din urmă a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 188 alin. 3 CPC.
În cadrul concluziilor pe fond, avocatul reclamanţilor a menţionat că nu solicită cheltuieli de judecată.
Analizând materialul probator administrat, precum şi susţinerile părţilor, instanţa va respinge acţiunea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1169 C. civ., „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. În raport de aceste prevederi legale, care consacră principiul potrivit căruia, în procesele civile, sarcina probei, aparţine, în principiu, reclamantului, faţă de probatoriul administrat, instanţa apreciază că H.C.V.şi H.C.C. nu au făcut dovada obligaţiei pârâtului de a achita sumele solicitate.
În raport de faţă de motivele invocate şi solicitarea concretă, evidenţiate în cererea introductivă, instanţa reţine că reclamanţii au înţeles să iniţieze un demers justiţiar care să materializeze o acţiune în pretenţii izvorând din răspunderea civilă delictuală a pârâtului.
În drept, faţă de această situaţie, trebuie menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar în conformitate cu prevederile art. 999 din acelaşi act normativ „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Din interpretarea prevederilor legale evocate, se deduc condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv:
a) existenţa unui prejudiciu;
b) existenţa unei fapte ilicite;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei celor care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care au acţionat.
Aşa fiind, prin raportare la probele administrate, instanţa apreciază că nu sunt întrunite condiţiile sus menţionate, după cum urmează:
Astfel cum reiese din precizările părţilor şi din depoziţia martorului B.I. ( fila 34 ), reclamantul H.C.V. este tatăl reclamantului H.C.C., aceştia fiind consătenii pârâtului, domiciliaţi în com. V.
Este adevărat că, în urmă cu aproximativ cu doi ani, probabil la data de 19.11.2008 ( aspect neprobat cu exactitate ), între reclamanţi, pe de o parte, şi pârât, pe de alta, a existat un conflict, însă unul verbal, desfăşurat în faţa casei lui T.I., după cum rezultă din depoziţia martorului B.I. Acesta a mai reliefat faptul că părţile s-au ameninţat reciproc, iar la un moment dat, pârâtul a plecat în curtea casei sale, martorul neobservând ca aceştia să se fi lovit, nici vreun topor ori vreo drujbă în mâna pârâtului.
Sub aspectul săvârşirii faptei ce reprezintă cauza juridică a speţei, depoziţiile martorilor B.G. şi P.M. nu prezintă relevanţă, fiind neconcludente, din moment ce ambii au declarat că nu au asistat la producerea vreunui conflict între reclamanţi şi pârât.
Este de necontestat faptul că reclamantul H.C.V. se caracterizează, cel puţin de la data de 17.11.2009 ( aspect dovedit prin Biletul de ieşire din spital), printr-o stare de sănătate instabilă, deficitară, însă de natură psihică, şi nu fizică.
Astfel, din înscrisul anterior precizat, rezultă că, în perioada -, reclamantul a stat internat în Secţia Centrul de Sănătate Mentală a Spitalului Judeţean de Urgenţă, cu diagnosticul „tulburare depresivă severă (cotard ), tulburare de personalitate histrionică, tulburare cognitivă uşoară (demenţă presenilă )”. Mai mult decât atât, Biletul de externare, sugerează că acelaşi reclamant a stat internat, în perioada _________, la Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola – Iaşi, diagnosticul la externare fiind acela de „tulburare depresivă majoră – episod depresiv sever cu elemente psihotice”.
Aşa fiind, chiar şi în situaţia în care s-ar fi probat faptul că pârâtul l-a lovit pe reclamantul în discuţie, afecţiunile de tip psihiatric de care suferă acesta din urmă nu pot fi considerate ca regăsindu-se în coordonatele tipice ale urmării unei astfel de fapte. De asemenea, chiar în situaţia în care s-ar admite alegaţia reclamanţilor, conform căreia loviturile pârâtului au determinat repercusiuni severe şi pe planul psihic al sănătăţii lui H.C.V., nu există nicio dovadă a raportului de cauzalitate, ca şi element al răspunderii delictuale civile.
În plus, circumspecţia instanţei în aprecierea ca valabilă a unei atari afirmaţii a reclamanţilor, este susţinută şi de faptul că problemele psihiatrice ale reclamantului evidenţiat mai sus, par a fi de natură ereditară, în condiţiile în care, după cum au susţinut martorii B.G. şi P.M., mama şi sora acestuia sunt afectate de aceleaşi afecţiuni. Mai mult decât atât, în urmă cu aproximativ doi ani, acelaşi reclamant a fost puternic lovit la cap, de către calul său, aspect probat prin depoziţia martorului P.M., susceptibil de a întări credinţa că maladia reclamantului ar fi putut fi agravată de un atare eveniment.
Nu poate fi acordată relevanţă solicitării avocatului reclamanţilor de a se da relevanţă juridică depoziţiei martorului I.N., din dosarul de urmărire penală, soluţionat de Parchetul de pe lângă Judecătorie, printr-o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului T.I.. Sub acest aspect, trebuie amintit că unul din principiile care guvernează procesul civil, este cel al nemijlocirii, caracterizat prin faptul că instanţa are obligaţia de a administra, de regulă, probele, în mod direct, pentru fiecare cauză în parte. Altfel spus, în principiu, probele utilizate în alte cauze nu pot fi avute în vedere în speţa dedusă judecăţii, decât sub condiţia administrării, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, a probei. Este adevărat că, în mod excepţional, o proba administrată într-o altă cauză poate fi avută în vedere şi în cauza dedusă judecăţii, însă numai cu acordul tuturor părţilor angrenate în mecanismul procesual. Aşa fiind, în condiţiile în care, din depoziţia martorului, cuprinsă în dosarul de urmărire penală avocat, reiese săvârşirea faptei de către pârât, iar acesta din urmă a negat acesta aspect, insistând în reaudierea nemijlocită a martorului, declaraţia solicitată de avocatul reclamanţilor nu poate fi considerată ca probă în speţa analizată. Sigur că, în virtutea rolul activ, instanţa a acordat 3 termene pentru înfăţişarea martorului I.N., dispunând şi aducerea sa cu mandat, constatând, în cele din urmă incidenţa dispoziţiilor art. 188 alin. 3 CPC.
Mai mult decât atât, instanţa nu este ţinută nici de ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, aflată în acelaşi dosar de urmărire, dat fiind că un atare act, neprezentând autoritate de lucru judecat, nu este obligatoriu, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 22 CPP, în situaţia în care nu se coroborează cu niciunul din mijloacele de probă administrate în cauză.
Prin urmare, se poate conchide că solicitarea reclamanţilor, de a obliga pe pârât la plata sumelor de 7000 lei, cu titlu de daune materiale, şi 1000 lei, cu titlu de daune morale, nu are suport real.
Soluţia este una legală, dată fiind şi linia de raţionament a curţii europene de al drepturilor omului, de la Strasbourg, conform căreia aprecierea probelor făcută de judecătorul naţional nu ar putea fi cenzurată în temeiul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, decât în cazul în care acesta a dedus din faptele prezentate concluzii în mod evident injuste şi arbitrarii (cauza Barbera, Messegue şi Jabardo contra Spaniei – 6 decembrie 1988 ).
În virtutea principiului disponibilităţii, instanţa va luat act nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
