Codul penal, art. 193, art. 239
Infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 C. pen este una complexă. Ameninţarea – componentă a infracţiunii complexe- poate fi făcută fie nemijlocit, fie prim mijloace de comunicare directă.
Termenul de comunicare directă, ca a doua modalitate în care poate fi săvârşit ultrajul, nu exclude şi interpunerea unei alte persoane, cu condiţia ca făptuitorul să-i ceară persoanei interpuse să comunice părţii vătămate ameninţările, sau să fie sigur că acestea vor fi transmise.
Termenul de comunicare directă, ca a doua modalitate în care poate fi săvârşit ultrajul, nu exclude şi interpunerea unei alte persoane, cu condiţia ca făptuitorul să-i ceară persoanei interpuse să comunice părţii vătămate ameninţările, sau să fie sigur că acestea vor fi transmise.
Prin sentinţa penală nr. 111/24 august 2004 pronunţată de Judecătoria Sighişoara, instanţa a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit.a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit.d C.pr.penală achitarea inculpatului S.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de ultraj, prev. de art. 239 al.1 Cod penal. A luat act că părţile vătămate O.E. şi O.S.S. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
În motivare, instanţa a reţinut că inculpatul a fost acuzat că în data de 13 mai 2008, după ce martorii A.V. şi B.C., poliţişti în cadrul Poliţiei Municipiului Sighişoara – Biroul de investigaţii criminale, aflaţi la sediul Poliţiei Oraşului Dumbrăveni i-au comunicat că urmează să fie audiat într-o cauză penală, şi că printr-o ordonanţă emisă de partea vătămată procurorul O.E., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighişoara, a fost prelungită măsura preventivă a obligării sale de a nu părăsi localitatea Şaroş pe Târnave, judeţul Sibiu, inculpatul a început să ameninţe părţile vătămate, procurorii O.E. şi O.S.S., cu incendierea imobilului lor şi cu moartea, în prezenţa celor doi martori, care au încercat să-l calmeze pe inculpat, reuşind în cele din urmă acest lucru, după care au luat declaraţii inculpatului şi concubinei acestuia. Ulterior, cei doi martori au adus la cunoştinţă părţilor vătămate ameninţările făcute de inculpat la adresa lor.
Prima instanţă a avut în vedere împrejurarea că, potrivit art. 239 al.1 C.penal, ultrajul constă în ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.
Analizând latura obiectivă a acestei infracţiuni, prima instanţă a constatat că infracţiunea de ultraj presupune înainte de toate o ameninţare săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, faptă care trebuie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Fapta se săvârşeşte nemijlocit atunci când ameninţarea are loc în prezenţa fizică a funcţionarului ultragiat. Săvârşirea faptei prin mijloace de comunicare directă nu presupune prezenţa fizică a funcţionarului, ci folosirea de către inculpat a unor mijloace care, datorită specificului lor, fac ca ameninţarea să ajungă la cunoştinţa acestuia, de exemplu telefonul.
În speţa de faţă, prima instanţă a constatat că nu este întrunită această cerinţă esenţială a laturii obiective, mai exact ameninţarea nu a fost săvârşită de inculpat nici nemijlocit şi nici prin mijloace de comunicare directă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg.Mureş.
În motivarea apelului, Parchetul a arătat că inculpatul a ştiut de la început că ameninţările vor fi aduse la cunoştinţa părţilor vătămate, şi că a dorit acest lucru, ceea ce s-a şi întâmplat. În urma ameninţărilor primite, părţile vătămate au solicitat şi primit protecţie de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureş. În subsidiar, Parchetul a precizat că, oricum, inculpatul trebuie condamnat fie şi pentru infracţiunea de ameninţare prev. de art. 193 Cod penal.
Analizând apelul declarat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, în conformitate cu prev art 371 alin 2 Cod pr. pen., instanţa de apel l-a considerat fondat.
Considerentele pe care instanţa de apel le-a avut în vedere sunt următoarele:
Textul art. 239 alin. 1 Cod penal prevede într-adevăr, aşa cum a reţinut prima instanţă, condiţia ca ameninţarea să fie săvârşită prin nemijlocit (adică în prezenţa fizică a victimei) sau prin mijloace de comunicare directă (spre exemplu, prin telefon). Cele invocate de Parchet cu privire la faptul că ameninţarea a ajuns în final la urechile părţilor vătămate sunt concludente doar pentru reţinerea infracţiunii de ameninţare, care într-adevăr presupune condiţia să ajungă la cunoştinţa persoanei vătămate. Condiţiile de existenţă ale infracţiunii de ultraj sunt altele, mai sus precizate.
Ca urmare, în baza art. 334 Cod procedură penală, s-a considerat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei din două infracţiuni de ultraj prev. de art. 239 alin. 1 cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal în două infracţiuni de ameninţare prev. de art. 193 cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.
Întrebate fiind conform art. 286 Cod pr. pen., părţile vătămate au arătat că nu formulează plângere pentru ameninţare.
Ca urmare, în baza art. 379 pct.2 lit.a Cod procedură penală Tribunalul Mureş a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg.Mureş, a desfiinţat integral sentinţa atacată şi în rejudecare, după schimbarea încadrării potrivit celor de mai sus, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f Cod procedură penală, ca urmare a lipsei plângerii prealabile.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MUREŞ şi inculpatul S.F.
În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş susţine că soluţiile de achitare a inculpatului pronunţate de instanţa de fond şi cea de apel sunt netemeinice, deoarece faptele săvârşite de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de ultraj.
În motivarea recursului său, inculpatul revine asupra poziţiei de nerecunoaştere a comiterii faptelor, manifestată pe parcursul procesului penal şi arată că cele descrise în rechizitoriu corespund realităţii.
Examinând recursul promovat de Parchet, din prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 17 şi 18 rap. la art. 52 şi art. 62-68 Cod procedură penală, instanţa de control judiciar îl găseşte fondat, pentru următoarele considerente.
Sub aspectul stării de fapt, aceasta a fost corect reţinută de către judecătorie şi tribunal – pornind de la conţinutul materialului probator administrat pe parcursul desfăşurării procesului penal.
Pentru a face o asemenea apreciere, instanţa de control judiciar constată că din conţinutul materialului probator administrat, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că la data de 13 mai 2008, martorii A.V. şi B.C., poliţişti în cadrul Poliţiei municipiului Sighişoara – Biroul de Investigaţii Criminale, s-au deplasat la Poliţia oraşului Dumbrăveni, în vederea aducerii la cunoştinţă inculpatului S.F. a faptului că printr-o ordonanţă dată de procurorul O.E., i-a fost prelungită măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Şaroş pe Târnave, judeţul Sibiu. De asemenea, cei doi poliţişti intenţionau să le ia declaraţii inculpatului şi concubinei sale, L.L., într-o altă cauză penală. Astfel, inculpatul împreună cu concubina sa Lunca Luminiţa, au ajuns la sediul poliţiei Oraşului Dumbrăveni în jurul orelor 11,30 şi după ce martorii A.V. şi B.C. le-au zis că urmează să fie audiaţi într-o cauză penală, aceştia i-au adus la cunoştinţa inculpatului că printr-o ordonanţă emisă de partea vătămată procurorul O.E., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighişoara, a fost prelungită măsura preventivă a obligării sale de a nu părăsi localitatea Şaroş pe Târnave, judeţul Sibiu. Imediat, inculpatul a început să ameninţe părţile vătămate, procurorii O.E. şi O.S.S., cu incendierea imobilului lor şi cu moartea, în prezenţa celor doi martori, care au încercat să-l calmeze pe inculpat, reuşind în cele din urmă acest lucru, după care au luat declaraţii inculpatului şi concubinei acestuia.
Motivarea primei instanţe constă în faptul că ameninţările făcute de inculpat la adresa părţilor vătămate au fost transmise acestora prin cei doi agenţi de poliţie, situaţie care nu se încadrează în modalitatea de săvârşire a infracţiunii prin mijloace de comunicare directă în sensul art. 239 alin. 1 Cod penal, faptelor lipsindu-le astfel un element constitutiv.
Cei doi agenţi de poliţie au adus la cunoştinţa procurorilor O.E. şi O.S.S. situaţia cu care s-au confruntat. Părţile vătămate, cărora li s-a creat în mod cert o stare de temere, au solicitat Parchetului de pe lângă curtea de Apel Tg.Mureş acordarea protecţiei împotriva aducerii la îndeplinire a ameninţărilor formulate de către inculpat, iar de la acel moment au beneficiat de pază atât a locuinţei, cât şi pe parcursul deplasării de la domiciliu la serviciu, cu atât mai mult cu cât părţile vătămate afirmă că inculpatul cunoştea localizarea domiciliului lor şi chiar au fost urmăriţi la un moment dat de către un autoturism aparţinând unei persoane din anturajul învinuitului.
Părţile vătămate au declarat că afirmaţiile inculpatului le-au creat o stare de temere atât în ceea ce priveşte integritatea fizică a lor şi a fiului lor, precum şi a imobilului, cu atât mai mult cu cât şi fiul lor le-a comunicat că prieteni de-ai săi i-au spus că inculpatul „le poartă sâmbetele”.
Infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 C. pen este o infracţiune complexă. Ameninţarea poate fi făcută fie nemijlocit, fie prim mijloace de comunicare directă.
În cazul de faţă, aşa cum s-a reţinut, ameninţările au fost săvârşite în prezenţa celor doi lucrători de poliţie, trimişi de procuror pentru înmânarea ordonanţei prin care s-a dispus o măsură preventivă faţă de inculpat.
Inculpatul a proferat ameninţările în sediul poliţiei, în prezenţa celor doi agenţi, cunoscând că ordonanţa care i-a fost înmânată era emisă de una dintre părţile vătămate. Voinţa cu care a acţionat inculpatul a fost chiar intenţia directă, urmărind ca ameninţările să ajungă la cunoştinţa părţilor vătămate.
Prin natura activităţii lor profesionale, agenţii de poliţie sunt subordonaţi procurorului şi aveau obligaţia să-l informeze despre incidentul provocat de inculpat cu ocazia înmânării ordonanţei prin care s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Aşadar, ameninţările au fost făcute în legătură cu actele exercitate de procuror în virtutea atribuţiunilor de serviciu (fiecare dintre cei doi procurori au avut în instrumentare mai multe dosare ale inculpatului), ameninţările au ajuns la cunoştinţa părţilor vătămate şi au fost de natură să le alarmeze, producându-le o teamă efectivă pentru viaţa lor, a copilului şi a bunurilor lor.
În drept, faptele inculpatului S.F., de a ameninţa cu incendierea imobilului celor doi procurori O.E. şi O.S.S. şi cu moartea, motivul fiind emiterea de către d-na procuror O.E. a unei ordonanţe prin care se dispunea prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea în sarcina lui S.F., precum şi faptul că cei doi procurori instrumentaseră sau aveau în soluţionare dosare penale privind pe făptuitor, întruneşte elementele constitutive a două infracţiuni de ultraj, fapte prev. şi ped. de art.239 alin.1 Cod penal şi art. 239 alin.1 Cod penal.
Încadrarea în drept presupune şi reţinerea stării de recidivă postexecutorie şi a celei de concurs real în care au fost săvârşite faptele, prev. de art. 37 lit. b şi art. 33 lit. a C. pen.
Faţă de cele reţinute, a fost admis recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MUREŞ împotriva deciziei penale nr. 172/A/03.06.2010, pronunţată de Tribunalul Mureş.
A fost casată integral decizia penală atacată şi parţial sentinţa penală nr. 111/24.08.2009 pronunţată de Judecătoria Sighişoara şi rejudecând cauza pe latura penală :
A fost schimbată încadrarea juridică a faptelor din două infracţiuni de ameninţare în stare de recidivă postexecutorie şi în stare de concurs real, prev. de art. 193 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b şi art. 33 lit. a C. pen, în două infracţiuni de ultraj în stare de recidivă postexecutorie şi în stare de concurs real, prev. de art. 239 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b şi art. 33 lit. a C. pen.
La stabilirea fiecărei pedepse, în baza art 72 C. pen, Curtea a ţinut seama de limitele speciale prevăzute de art. 239 alin. 1 C. pen, de gradul de pericol social ridicat al infracţiunilor, de modalitatea concretă în care au fost comise. În sediul poliţiei, în prezenţa mai multor agenţi, care cu greu au reuşit să-l liniştească pe inculpat, de calitatea părţilor vătămate, procurori cu carieră îndelungată, de urmările produse, respective temerea insuflată părţilor vătămate pentru viaţa şi bunurile lor, precum şi a copilului lor, fiind nevoite să solicite protecţie. Inculpatul este o persoană cu antecedente penale, faptele fiind săvârşite în stare de recidivă postexecutorie. A suferit numeroase condamnări pentru infracţiuni cu violenţă, inclusive pentru alte infracţiuni de ultraj, iar în perioada 2005-2008 a fost cercetat într-un număr de 23 dosare de urmărire penală. Vom ţine seama şi de starea de concurs în care au fost săvârşite infracţiunile.
Recunoaşterea manifestată abia în faţa instanţei de recurs nu poate fi reţinută ca o circumstanţă atenuantă, deoarece această recunoaştere nu a fost de natură să ducă la înlesnirea desfăşurării procesului penal, inculpatul manifestând permanent o atitudine de nerecunoaştere a faptelor până inclusiv la judecarea apelului.
Curtea a apreciat că două pedepse de câte 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 239 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen sunt de natură să ducă la reeducarea inculpatului, potrivit art. 52 C. pen.
În baza art. 34 lit. b rap. la art. 33 lit. a C. pen, au fost contopite cele două pedepse stabilite în pedeapsa cea mai grea de 8 (opt) luni închisoare, pe care inculpatul urmează să o execute.
S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a, b C pen.
Au fost menţinute dispoziţiile din hotărârea primei instanţe prin care s-a constatat că părţile vătămate nu se constituie părţi civile.
Faţă de declaraţia dată de inculpat în faţa instanţei de control judiciar, s-a luat act de retragerea recursului declarat de acesta.
A fost obligat inculpatul la 1.400 lei cheltuieli judiciare, reprezentând 600 lei cheltuieli judiciare aferente fondului, 500 lei cheltuieli judiciare aferente apelului şi 300 lei cheltuieli judiciare aferente recursului, din care suma de 600 lei reprezentând onorariile celor trei apărători desemnaţi din oficiu va fi avansată Baroului Mureş din fondurile Ministerului Justiţiei.
