Pentru a fi considerată comercială, iar nu civilă, şi pentru a fi supusă dreptului comercial, este suficient ca operaţiunea de cumpărare să fie făcută în scop de vânzare, în sensul care rezidă din prevederile art. 3 pct. 1 C. com.
în concret, cantitatea de cafea transportată de către petent a fost una considerabilă, cu mult peste consumul obişnuit de cafea pentru uzul personal şi chiar al cunoscuţilor acestuia, putându-se prezuma cu suficientă putere doveditoare că a fost achiziţionată cu intentia de revânzare.
Trib. Arad, dec. civ. nr. 245 din 16 martie 2010, nepublicată
Prin decizia civilă nr. 245 din 16 martie 2010 a Tribunalului Arad, s-a admis recursul declarat de intimat împotriva sentinţei civile nr. 11567 din 9 decembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Arad, a fost modificată această hotărâre în tot, în sensul că s-a respins plângerea formulată de petent împotriva procesului-verbal de contravenţie încheiat de intimat. S-a subliniat că intimatul-petent a fost sancţionat contravenţional în temeiul art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, în conformitate cu care constituie activităţi comerciale ilicite şi atrag răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvârşit, efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevă
zute în Codul comercial sau în alte legi, fară îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege. In acest context, dar şi în acord cu cele evidenţiate de către intimatul-recurent în motivele sale de recurs, prima instanţă a ignorat că, prin enumerarea faptelor de comerţ cuprinse la art. 3 C. corn., legiuitorul a avut în vedere nu numai manifestări de voinţă contractuale sau unilaterale, ci a luat în considerare fenomenul economic în toată complexitatea sa în momentul anterior aceluia în carc el intră în sfera de acţiune a dreptului, iar utilizarea sintagmei „fapte de comerţ” exprimă voinţa legiuitorului de a supune regulilor dreptului comercial nu numai obligaţiile izvorâte din acte juridice, ci şi pe acelea născute din fapte juridice licite sau ilicite, săvârşite în cadrul activităţii comerciale.
Pe aceeaşi linie de idei, pentru a fi considerată comercială, iar nu civilă, şi pentru a fi supusă dreptului comercial, este suficient ca cumpărarea să fie făcută în scop de vânzare, în sensul în care rezidă din prevederile art. 3 pct. 1 C. corn., iar aprecierile judecătorului primei instanţe referitoare la aceea că chiar agentul de poliţie a menţionat că petentul a fost oprit în trafic, fiindu-i controlat autoturismul, şi nu în timp ce efectua acte sau fapte de comerţ, nu prezintă relevanţă în sensul reţinut prin sentinţă, câtă vreme faptele de comerţ obiective au fiinţă în temeiul legii, prin calificarea lor ca atare de către legiuitor, independent de voinţa autorului faptei, independent de cauza lor şi indiferent dacă persoana care le execută are sau nu dreptul să îndeplinească asemenea acte.
In concret, aşa cum s-a subliniat corect şi în recurs, cantitatea de cafea transportată de către petent a fost una considerabilă, cu mult peste consumul obişnuit de cafca pentru uzul personal şi chiar al cunoscuţilor acestuia, putându-se prezuma cu suficientă putere doveditoare că respectiva cantitate de cafea a fost achiziţionată cu intenţia de revânzare.
Potrivit art. 1203 C. civ., prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului, care poate să se pronunţe în temeiul acestora atunci când au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea, fiind în afară de orice îndoială că în procesul civil român au aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte mijloace de probă prevăzute de legea de procedură, fiind permise judecătorului atunci când, precum în speţa de faţă, este permisă de principiu şi dovada prin
martori. In acest context, mai trebuie subliniat că art. 6 parag. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere statelor semnatare numai ca în utilizarea prezumţiilor
să fie luată în calcul gravitatea mizei şi să fie păstrate drepturile la apărare (cauza Salabiaku c. Franţei şi cauza Telfner c. Austriei), în cauză fiind vădit că drepturile petentului au fost respectate, acestuia asigurându-i-se dreptul la un proces echitabil.
Pe de altă parte, corect s-a subliniat de către intimatul-recurent că marfa ar fi trebuit însoţită de documente – avize de însoţire a mărfii stabilit fiind caracterul comercial al faptei petentului faţă de intenţia de revânzare ce poate fi şi prezumată, conform cu cele evidenţiate mai sus, şi, în orice caz, contrar a ceea ce s-a reţinut în considerentele sentinţei, înscrisurile pretins justificative depuse la dosarul primei instanţe de către petent în susţinerea motivelor plângerii contravenţionale nu sunt de natură să satisfacă exigenţele menţionate. Nu în ultimul rând, cum judicios s-a evidenţiat în recurs, textul legii în baza căruia s-a făcut încadrarea faptei contravenţionale nu distinge asupra unor acte anume ce trebuie deţinute, ci face trimitere generică la actele necesare conform legii, concluzionându-se corect că intimatul-petent trebuia să deţină aceste acte tocmai pentru a putea desfăşură o activitate de natură comercială, pentru a putea fi o persoană fizică autorizată în sensul Legii nr. 300/2004.
In concluzie, judecătorul primei instanţe ar fi trebuit să reţină că, deşi petentul nu poate face dovada calităţii sale de comerciant ori de persoană fizică autorizată, lipsindu-i calitatea de a efectua acte şi fapte de comerţ de natura celor săvârşite, totuşi, acesta, în puterea legii, a săvârşit un fapt de comerţ obiectiv pentru care sancţiunea contravenţională aplicată este legală, tocmai pentru că acesta nu deţine sub aspect formal documente care să îl îndreptăţească în acest sens şi care ar fi trebuit să existe anterior controlului efectuat de către agentul constatator şi pe care legea la care s-a făcut referire mai sus le solicită imperativ.