Dar, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.
Decizia civilă nr. 335/R din 27.09.2010 a Curţii de Apel Galaţi
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vn., reclamanţii D.P. şi D.C., au chemat în judecată pe pârât au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Focşani, jud. Vrancea, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată pârâta la plata sumei de 2816, 50 Euro, dar nu mai puţin decât nivelul chiriilor încasate de pârâtă de la chiriaşii săi pentru spaţii situate în centrul oraşului Focşani, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul casă de locuit compusă din 5 camere şi anexe în suprafaţă de 238 m.p. şi terenul aferent în suprafaţa de 603,50 m.p. de la data de 11 iunie 2007, şi până la momentul predării efective, respectiv data de 10 aprilie 2009.
În motivare a arătat că prin notificarea a solicitat pârâtei restituirea în natură a imobilului de mai sus şi, deşi au solicitat insistent rezolvarea acestei notificări în termen legal, pârâta a amânat în mod nejustificat soluţionarea notificării, restituirea în natură făcându-se abia la data de 11 iunie 2007 prin Dispoziţia prin care se menţinea afectaţiunea imobilului pe o perioada de trei ani, fără a face menţiunea plăţii chiriei către proprietar.
Reclamanţii au atacat această dispoziţie prin prisma termenului mare al menţinerii afectaţiunii.
Prin decizia civilă a Curţii de Apel Gl. s-a menţinut afectaţiunea pentru o perioada de 18 luni.
Recursul declarat de reclamanţi a fost respins de ÎCCJ.
Tribunalul Vrancea, prin sentinţa civilă din 18 februarie 2010 a respins ca neîntemeiată prezenta acţiune.
Pentru a pronunţa această hotărâre a reţinut următoarele considerente;
Este neîntemeiată susţinerea reclamanţilor în sensul că pârâta ar fi dat dovadă de rea credinţă şi nu ar fi pus în dispoziţia, cât timp chiar reclamanţii au declanşat procedurile judiciare privind contestarea acestei dispoziţii, aceste proceduri
derulându-se până la faza recursului în fata Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti.
Pârâta a respectat termenul prevăzut de art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 care prevede că protocolul de predare – preluare se va încheia în mod obligatoriu în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire.
Cum împotriva dispoziţiei s-a urmat procedura contestării pe cale judecătorească, instanţa a constatat că într-adevăr dispoziţia nu a rămas definitivă, ea neputând fi pusă în executare de către pârâtă.
Pe de altă parte alin. 5 al art. 25 se referă la proprietarii cărora le-au fost restituite imobilele solicitate în natură, care au obligaţia să încheie aceste protocoale de predare – primire în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a dispoziţiei.
O astfel de procedură nu a fost derulată de către reclamanţii, ai imobilului, situaţie în care instanţa constată că aceştia au recunoscut caracterul nedefinitiv al dispoziţiei prin care li s-a restituit imobilul în natură.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii D.P. şi D.C., considerând-o netemeinică şi nelegală.
Prin decizia civilă nr. 258 din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel GL. s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, proprietarii cărora prin procedurile administrative prevăzute de lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare – primire , în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire , termen după care , dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces – verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului.
Ca urmare a contestării dispoziţiei în instanţă de către recurenţi, punerea efectivă în posesie nu s-a realizat ca efect al emiterii dispoziţiei ci după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
Reclamanţii solicită obligarea la plata unei sume lunare de 2816,50 Euro cu titlu de chirie, ceea ce ar presupune existenţa unui contract de locaţiune.
Locaţiunea este un contract prin care o persoană numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar, folosinţa temporară, totală sau parţială, a unui lucru în schimbul unei sume de bani determinată, ca preţ al folosinţei, numită chirie.
Locaţiunea este un contract bilateral (sinalagmatic) cu titlu oneros, comutativ şi în primul rând consensual, deoarece se încheie prin acordul părţilor.
Factorul esenţial al oricărui contract este acordul de voinţă al părţilor prin impunerea unei chirii de către instanţă fără a fi finalizată procedura de punere efectivă în posesie s-ar încălca principiul libertăţii de voinţă care este de esenţa consensualismului.
Astfel, s-a reţinut că instanţa de fond în mod corect a aplicat dispoziţiile art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 raportate şi la dispoziţiile art.969 şi 998 cod civil.
Împotriva acestei decizii a declarat contestaţie în anulare reclamanţii care au invocat motivele prevăzute de dispoziţiile art. 318 alin. 1, teza I şi II.
1). A susţinut că „dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale” în sensul că, deşi acţiunea lor şi motivele de recurs se întemeiau pe dispoziţiile art. 998 Cod civil, „orice faptă a omului ce cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”, instanţa din eroare a reţinut că recursul se referă la obligarea pârâtei la contravaloarea chiriei rezultând dintr-un raport de locaţiune.
2). Din această eroare, nici criticile lor din recurs nu au făcut obiectul analizei instanţei, ci alte considerente străine de natura cauzei.
Analizând decizia prin prisma criticilor invocate, s-au reţinut următoarele:
Contestatorul invocă cele două motive ale contestaţiei în anulare specială şi anume:
a) greşeala materială care înseamnă eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, de obicei legată de aspecte formale ale recursului cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar ar exista dovezi din care să rezulte că a fost legal timbrat sau depus de persoana îndreptăţită a-l declara.
În speţă, însă se invocă greşeli de judecată şi se urmăreşte să se obţină pe această cale rejudecarea recursului şi o altă interpretare a dispoziţiilor legale, ceea ce nu este posibil în contestaţie în anulare.
b) neanalizarea motivelor de recurs .
Prin cererea de recurs reclamanţii au invocat că:
1) Dispoziţia nr. 13609/2007 reprezintă titlul lor de proprietate ce a fost intabulat. Acest drept protejat de Constituţie (art. 44), de Codul civil (art. 480), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 17) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 1 din Protocolul nr. 1). Toate acestea garantându-le dreptul de a folosi bunul lor şi de a-i colege fructele prin încheierea unor contracte de închiriere.
2) Au mai invocat că nicio instanţă nu le-a analizat acţiunea în baza temeiului legal invocat, adică art. 998 „orice faptă ce cauzează un prejudiciu, obligă pe cel care l-a ocazionat, a-l repara”. În consecinţă, atâta timp cât Primăria i-a lipsit de folosinţă, (ca dezmembrământ al dreptului de proprietate), trebuie să plătească contravaloarea lipsei de folosinţă (chirie).
3) A mai invocat faptul că instanţa a interpretat greşit situaţia dedusă judecăţii, considerând că reclamanţii sunt cei care au contestat hotărârea până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi lor le este imputabilă executarea cu întârziere, după rămânerea ei irevocabilă.
Analizând decizia pronunţată de instanţa de recurs se constată că instanţa a analizat primul şi ultimul motiv de recurs apreciind că potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 abia în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei de restituire, proprietarii încheie cu deţinătorii actuali un protocol de predare-primire. Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa a considerat că în mod corect punerea efectivă în posesia s-a realizat după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti şi nu la emiterea deciziei.
Cel de-al doilea motiv de recurs privind faptul că reclamanţii erau proprietari şi au fost lipsiţi de un atribut al dreptului de proprietate (folosinţa) şi solicitau în baza dispoziţiilor art. 998 Cod civil repararea prejudiciului cauzat prin plata contravalorii lipsei de folosinţă (chiria) nu a fost înlăturat motivat.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina „instanţei” obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Perez împotriva Franţei, Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, cauza Albina versus România).
Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 12, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.
În speţă, instanţa reţine că problema răspunderii delictuale pentru fapta ilicită a Primăriei Focşani de a lipsi pe proprietari de folosinţa bunului, fără acordarea de despăgubiri sub forma fructelor civile (chirii) nu a fost analizată de instanţa de recurs.
Din aceste considerente, şi numai având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile art. 318 alin. 1, teza II, s-a admis contestaţia în anulare şi s-a anulat decizia civilă a Curţii de Apel Galaţi, urmând a se rejudeca recursul numai sub aspectul acestui al doilea motiv de recurs neanalizat de instanţă. (Red. S.B.)
