Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J.), Secţia de administrativ, decizia nr. 369 din 18 februarie 1998 (dosar nr. 2019/1997)
Obiectul litigiului este cererea de a se constata necontituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă nr. 36/1997 emisă de Guvernul României. Acest tip de act normativ, deşi este emis de către o autoritate administrativă, potrivit art. 107 alin. 3 şi art. 114 din României,are forţa juridică egală cu cea a unei legi stricto senso, în condiţiile expres prevăzute în textele constituţionale menţionate, emiterea ordonanţelor de către Guvern – atât în cazul în care există o lege de abilitare cât şi în cazul ordonanţelor de urgenţă – constituind o delegare legislativă. De aceea, în materie de ordonanţe guvernamentale se pun probleme de constituţionalitate iar nu de legalitate, interesând prin urmare dacă ele sunt emise potrivit Constituţiei şi nu dacă pot să modifice ori să abroge o lege. Aşa se explică faptul că între atribuţiile , conferite prin art. 144 din Constituţie şi prin Legea nr. 47/1992, este şi aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, în anumite condiţii expres reglementate.
Faţă de cele de mai sus, corect s-a reţinut prin sentinţa recurată că instanţele de contencios administrativ nu au competenţa materială de a se pronunţa asupra constituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă nr. 36/1997, chiar dacă aplicabilitatea art. 2 lit. a din Legea nr. 29/1990 poate fi pusă în discuţie – cum de altfel s-a şi procedat prin recursul scris – şi aceasta deoarece potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 se poate examina doar în ce măsură printr-un act administrativ se încalcă un drept recunoscut de lege, iar nu dacă un act cu putere de lege s-a emis potrivit Constituţiei.
De asemenea, instanţa de fond a procedat corect, reţinând că, în cauză, nu se pune problema invocării unei excepţii de neconstituţionalitate în condiţiile art. 114 lit. c din Constituţie şi ale art. 23. din Legea nr. 47/1992. într-adevăr, prin textele citate se are în vedere situaţia când există o cauză – civilă, penală, comercială sau de contencios administrativ – pe rolul instanţelor judecătoreşti, iar pe cale incidenţă se invocă faptul că o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, pe care se întemeiază drepturile părţilor în acel proces, ar
fi neconstituţională. Or, în prezentul proces, neconstituţionalitatea nu se invocă pe cale de excepţie, deci ca un incident procedural, ci pe cale directă şi constituie chiar obiectul acţiunii. Rezultă, în acest sens, că recurentul nu se află în ipoteza reglementată de textele invocate, aşa încât nici criticile formulate prin recursul scris pe acest aspect nu pot fi primite.
Pe de altă parte, reţinându-se justificat faptul că instanţa de contencios administrativ nu este competentă să soluţioneze cauza, iar necompetenţa este de ordine publică, potrivit art. 159 pct. 1 din Codul de procedură civilă, trebuie să se procedeze potrivit art. 158 alin. 3 din acelaşi cod. în consecinţă, se impunea trimiterea dosarului la organul cu activitate jurisdicţională care în principiu este competent să soluţioneze asemenea tipuri de cereri, respectiv Curţii Constituţionale, ca unică autoritate publică ce poate exercita controlul constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor Guvernului.
în aceste condiţii, instanţa de judecată nefiind competentă să soluţioneze cauza, revine autorităţii competente să examineze condiţiile de regularitate a sesizării sale cu prezenta acţiune sub toate aspectele şi, dacă precizează că este cazul, să rezolve fondul litigiului.
Concluzia se impune din moment ce, constatându-se necompetenţa de ordine publică a instanţelor judecătoreşti, acestea nu pot rezolva nici una din problemele ce formează obiectul prezentului litigiu ci trebuie doar să se conformeze dispoziţiilor art. 15 din Codul de procedură civilă.
Faţă de cele arătate, urmează a se admite recursul şi a se trimite cauza spre soluţionare la Curtea Constituţională a României.