C. proc. fisc., art. 17 alin. (1) şi (2), art. 220 alin. (1) lit. a)
Potrivit art. 17 alin. (1) C. proc. fisc., subiect al raportului juridic fiscal este şi contribuabilul care, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege, este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii. în speţă, contravenienta este persoană juridică de drept privat organizată ca societate comercială cu răspundere limitată şi are obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor către bugetul de stat, astfel că are calitatea de subiect al raportului juridic fiscal.
Trib. Bucureşti, s. a IX-a cont. adm. şi fisc., dec. civ. nr. 820/R/2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 4970 din 10 octombrie 2008, Judecătoria Buftea a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentă SC I.P. SRL împotriva procesului-verbal de contravenţie seria R nr. 0247343 din 8 mai 2008, încheiat de intimata Garda Financiară. Prima instanţă a constatat că prin procesul-verbal contestat petentă a fost sancţionată cu amendă contravenţională în cuantum de 4000 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 220 pct. I lit. a) din O.G. nr. 91/2002, reţinându-se în sarcina sa că a comercializat băutură spirtoasă în
valoare de 150 lei, care nu avea documente de provenienţă şi nu a fost introdusă în sistemul de accizare.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerile petentei referitoare la competenţa de constatare a contravenţiei, reţinând că, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 42 din Ordinul nr. 939/2008, competenţa aparţine intimatei Garda Financiară şi că, în conformitate cu prevederile art. 221 C. fisc., petentă are calitatea de contravenient, deci este subiect al raportului juridic fiscal. Totodată, instanţa de fond a înlăturat ca neîntemeiate apărările petentei referitoare la situaţia de fapt, reţinând că din actele dosarului rezultă că marfa era pusă în vânzare, pentru ea fiind emise bonuri fiscale, astfel încât este puţin probabil ca un vânzător să ia şi decizia stabilirii unui preţ şi pe cea a emiterii bonurilor fiscale fară consultarea administratorului. Instanţa a reţinut, de altfel, că însuşi vânzătorul a declarat, în nota explicativă, că băutura
a fost adusă de administrator. In ceea ce priveşte modul de individualizare a sancţiunii, instanţa a apreciat că amenda aplicată este justificată, sustragerea de la impunere fiind o faptă gravă, indiferent de cuantumul sumei sustrase de la impozitare, aspect reflectat de limitele ridicate ale amenzii stabilite de legiuitor pentru fapta petentei.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentă, carc a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. în motivarea cererii sale, recurenta a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că aceasta are calitatea de subiect activ al contravenţiei constatate, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, această calitate o are exclusiv antrepozitarul autorizat, o persoană juridică de drept comun, fară această calitate neputând fi subiect activ al contravenţiei. Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susţinut că, cu martorii audiaţi la instanţa de fond, a fost probată apărarea formulată prin plângere în sensul că fosta angajată a firmei folosea locaţia firmei pentru a comercializa în interes propriu o serie de produse alcoolice, motiv pentru care i s-a şi desfăcut contractul de muncă. Faptul că noul gestionar a trecut la valorificarea produselor alcoolice aflate în magazin se datorează, potrivit susţinerilor recurentei, atât lipsei de informare, cât şi bunei sale credinţe, acesta nea vând cunoştinţă de cele întâmplate înaintea venirii sale. Şi, în sfârşit, prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a susţinut să amenda în cuantum de
40.000 lei, pentru doar 10 1 băuturi alcoolice, reprezintă o măsură exagerată, care nu corespunde cerinţelor art. 5 din O.G. nr. 2/2001, în sensul ca sancţiunea să fie proporţională cu gradul de pericol social al
faptei săvârşite. In acest sens, recurenta a mai arătat că intimata nu a
depus niciodată o fişă de calcul din care să reiasă în mod concret valoarea prejudiciului cauzat statului de către societatea contravenientă prin neplata accizelor datorate pentru cei 10 1 de ţuică.
In drept, recursul a fost întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 2/2001, art. 220 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003, şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata Garda Financiară, Comisariatul General, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
în recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile aduse sentinţei civile recurate, dar şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că recursul nu este fondat. Primul motiv de recurs nu este întemeiat, în mod corect instanţa de fond reţinând că petentă are calitatea de subiect al raportului juridic fiscal, întrucât, potrivit art. 17 din O.G. nr. 92/2003, are calitatea de contribuabil şi de subiect activ al contravenţiei prevăzute de art. 220 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv deţinerea de produse accizabile în afara regimului suspensiv, care nu au fost introduse în sistemul de accizare. Potrivit art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, subiect al raportului juridic fiscal este şi contribuabilul care, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege, este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fară personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii. Recurenta-petentă este persoană juridică de drept privat, organizată ca societate comercială cu răspundere limitată, şi are obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor către bugetul de stat, astfel că are calitatea de subiect al raportului juridic fiscal.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiat. Susţinerile recurentei, în sensul că a probat în faţa instanţei de fond împrejurarea că produsele alcoolice aparţineau de fapt unei foste angajate, nu pot fi însuşite drept cauză pentru care să fie înlăturată răspunderea acesteia. Vânzătorul recurentei, care a fost prezent la controlul efectuat de intimată şi a semnat nota explicativă din 7 mai 2008 – anexă la nota de constatare seria CG nr. 000509 din 7 mai 2008 -, a declarat că nu deţine niciun document de provenienţă pentru ţuica pe care o comercializa în magazin la momentul controlului şi că ţuica a fost adusă în magazin în vederea comercializării chiar de către patronul societăţii. Această declaraţie vine în contradicţie cu susţinerile recurentei în sensul că ţuica ar fi aparţinut unei foste salariate, susţineri care, şi dacă ar fi fost conforme cu realitatea, ţuica ar fi trebuit să fie scoasă în afara magazinului încă de la data de 18 aprilie 2008, când contractul de
muncă al acestcia a încetat, şi nu comercializată de către recurentă, aşa cum rezultă din bonurile fiscale pe care aceasta le-a emis în data de 6 mai 2008 şi 7 mai 2008.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la greşita individualizare a pedepsei. Amenda contravenţională a fost stabilită la un cuantum orientat către minimul amenzii prevăzute de art. 220 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 (care prevede o amendă cuprinsă între 20.000 lei şi
100.000 lei), aceste valori fiind stabilite de legiuitor tocmai pentru eficientizarea luptei împotriva evaziunii fiscale, nefiind prevăzută stabilirea lor în raport de cuantumul prejudiciului cauzat prin neplata accizelor.
Apreciind că sentinţa civilă recurată este legală şi temeinică şi că în cauză nu subzistă vreunul dintre motivele de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a respins recursul ca nefondat.
