Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, constată următoarele:
La data de .. pe rolul Judecătoriei Tulcea a fost înregistrat dosarul nr. .., având ca obiect cererea reclamantei G.V., în contradictoriu cu pârâtul G.M., prin care solicită, pe calea procedurii ordonanţei preşedinţiale, suplinirea consimţământul pârâtului, în vederea eliberării paşaportului minorului G.C.A., născut la data de …, precum şi suplinirea consimţământul pârâtului în vederea deplasării aceluiaşi minor în străinătate, oricând şi oriunde, începând cu data de 30.07.2014 şi până la finalizarea procesului de divorţ şi stabilirea autorităţii părinteşti.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că relaţia dintre părţi a încetat, aceasta locuind la momentul actual în Italia, existând o sentinţă a unui tribunal din Italia de separare a celor două părţi, copilului fiindu-i stabilită locuinţa la reclamantă, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere, stabilindu-se şi un program de vizitare a minorului de către pârât.
A mai arătat reclamanta că în cursul anului 2014 a revenit în ţară împreună cu minorul, acesta având paşaportul expirat. Când l-a solicitat pe pârât să îşi dea consimţământul pentru eliberarea unui nou paşaport pentru minor şi pentru plecarea acestuia în străinătate, pârâtul a refuzat, spunând că doreşte ca minorul să rămână în România, unde să fie crescut de către ambii părinţi. Arată reclamanta că se impune suplinirea acordului pârâtului, deoarece este în interesul superior al copilului ca acesta să se reîntoarcă în Italia, unde este obişnuit şi unde a fost înscris la o grădiniţă, şi unde şi reclamanta are stabilit domiciliul şi locul de muncă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 996 şi art. 997 C.p.c., art. 17 alin. 1 şi 2, art. 30 din Legea nr. 248/2005 şi pe art. 23 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.
În probaţiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale şi interogatoriul pârâtului.
Examinând actele dosarului, instanţa reţine următoarele:
Potrivit art. 17 alin. 2 din Legea nr. 248/2005, în cazul în care există neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acordului cu privire la emiterea paşaportului pentru minor, instanţa de judecată va hotărî asupra acestui aspect, în condiţiile legii.
De asemenea, privitor la cel de al doilea capăt de cerere, instanţa reţine că, potrivit art. 36 alin. 8 şi art. 43 lit. b din Legea nr. 272/2004, în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.
Instanţa reţine că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, împrejurare recunoscută de pârât prin răspunsurile la interogatoriu, autorităţile judiciare italiene au stabilit locuinţa minorului la mamă, reclamanta din cauză. Aceasta are domiciliul stabil în Italia, aşa cum reiese din probele administrate.
Conform adeverinţei de la fila 30 din dosar, minorul a urmat cursurile unei grădiniţe din Italia în anii şcolari 2012/2013 şi 2013/2014, fiind înscris la grădiniţă şi pentru anul 2014/2015.
De asemenea, din declaraţia martorului şi din răspunsurile la interogatoriu ale pârâtului, rezultă că minorul, născut la 02.12.2009 în Tulcea, a fost dus de părinţi în Italia la vârsta de 8 luni şi de atunci a mai revenit în România doar pentru scurte perioade, în vacanţe.
Referitor la veniturile părţilor, instanţa reţine că reclamanta a făcut dovada prin înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată că a primit în contul personal nişte sume de bani despre care susţine că ar reprezenta ajutorul de şomaj din Italia, precizând că perioada de acordare a acestui ajutor a expirat, dar pe de altă parte nici pârâtul nu a făcut vreo dovadă că obţine venituri, afirmând doar că are câştiguri ocazionale de aproximativ 800 lei pe lună.
De asemenea, potrivit afirmaţiilor reclamantei, recunoscute de pârât prin interogatoriu, acesta nu a plătit pensia de întreţinere stabilită de autoritatea judiciară din Italia în favoarea minorului şi nu a contribuit la întreţinerea acestuia nici în cursul verii anului 2014, când minorul a fost în România.
Faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, refuzul pârâtului de a-şi da acordul pentru eliberarea paşaportului minorului şi pentru întoarcerea acestuia în Italia, apare ca fiind abuzivă, nefiind în concordanţă cu interesul superior al copilului.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei ca instanţa să suplinească acordul pârâtului pentru deplasarea minorului oriunde şi oricând până la desfacerea căsătoriei prin divorţ şi stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, instanţa reţine că aceasta este neîntemeiată, ţinând seama de faptul că nu s-a dovedit faptul că ar fi în interesul superior al copilului să călătorească în alt loc şi în altă perioadă, ci doar în Italia pentru a locui cu mama sa, potrivit deciziei instanţei italiene, aceasta având domiciliul stabil în respectiva ţară. Mai mult, desfacerea căsătoriei prin divorţ nu este o certitudine, cum nu este o certitudine nici modul în care se va atribui autoritatea părintească.
Având în vedere că sunt îndeplinite şi condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, respectiv urgenţa, care rezultă din necesitatea întoarcerii minorului în Italia unde locuieşte reclamanta la care acestuia i s-a stabilit domiciliul, vremelnicia şi neprejudicierea fondului, instanţa va admite în parte cererea şi va suplini consimţământul pârâtului în vederea eliberării paşaportului minorului …, născut la data de … şi de asemenea va suplini consimţământul pârâtului în vederea deplasării aceluiaşi minor în Italia, însoţit de reclamantă, reţinând că aceste măsuri corespund cu interesul copilului.
Conform art.453 alin. 2 C.pr.civ., faţă de soluţia de admitere doar în parte a cererii de chemare în judecată, instanţa urmează a dispune obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată
La data de .. pe rolul Judecătoriei Tulcea a fost înregistrat dosarul nr. .., având ca obiect cererea reclamantei G.V., în contradictoriu cu pârâtul G.M., prin care solicită, pe calea procedurii ordonanţei preşedinţiale, suplinirea consimţământul pârâtului, în vederea eliberării paşaportului minorului G.C.A., născut la data de …, precum şi suplinirea consimţământul pârâtului în vederea deplasării aceluiaşi minor în străinătate, oricând şi oriunde, începând cu data de 30.07.2014 şi până la finalizarea procesului de divorţ şi stabilirea autorităţii părinteşti.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că relaţia dintre părţi a încetat, aceasta locuind la momentul actual în Italia, existând o sentinţă a unui tribunal din Italia de separare a celor două părţi, copilului fiindu-i stabilită locuinţa la reclamantă, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere, stabilindu-se şi un program de vizitare a minorului de către pârât.
A mai arătat reclamanta că în cursul anului 2014 a revenit în ţară împreună cu minorul, acesta având paşaportul expirat. Când l-a solicitat pe pârât să îşi dea consimţământul pentru eliberarea unui nou paşaport pentru minor şi pentru plecarea acestuia în străinătate, pârâtul a refuzat, spunând că doreşte ca minorul să rămână în România, unde să fie crescut de către ambii părinţi. Arată reclamanta că se impune suplinirea acordului pârâtului, deoarece este în interesul superior al copilului ca acesta să se reîntoarcă în Italia, unde este obişnuit şi unde a fost înscris la o grădiniţă, şi unde şi reclamanta are stabilit domiciliul şi locul de muncă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 996 şi art. 997 C.p.c., art. 17 alin. 1 şi 2, art. 30 din Legea nr. 248/2005 şi pe art. 23 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.
În probaţiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale şi interogatoriul pârâtului.
Examinând actele dosarului, instanţa reţine următoarele:
Potrivit art. 17 alin. 2 din Legea nr. 248/2005, în cazul în care există neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acordului cu privire la emiterea paşaportului pentru minor, instanţa de judecată va hotărî asupra acestui aspect, în condiţiile legii.
De asemenea, privitor la cel de al doilea capăt de cerere, instanţa reţine că, potrivit art. 36 alin. 8 şi art. 43 lit. b din Legea nr. 272/2004, în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.
Instanţa reţine că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, împrejurare recunoscută de pârât prin răspunsurile la interogatoriu, autorităţile judiciare italiene au stabilit locuinţa minorului la mamă, reclamanta din cauză. Aceasta are domiciliul stabil în Italia, aşa cum reiese din probele administrate.
Conform adeverinţei de la fila 30 din dosar, minorul a urmat cursurile unei grădiniţe din Italia în anii şcolari 2012/2013 şi 2013/2014, fiind înscris la grădiniţă şi pentru anul 2014/2015.
De asemenea, din declaraţia martorului şi din răspunsurile la interogatoriu ale pârâtului, rezultă că minorul, născut la 02.12.2009 în Tulcea, a fost dus de părinţi în Italia la vârsta de 8 luni şi de atunci a mai revenit în România doar pentru scurte perioade, în vacanţe.
Referitor la veniturile părţilor, instanţa reţine că reclamanta a făcut dovada prin înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată că a primit în contul personal nişte sume de bani despre care susţine că ar reprezenta ajutorul de şomaj din Italia, precizând că perioada de acordare a acestui ajutor a expirat, dar pe de altă parte nici pârâtul nu a făcut vreo dovadă că obţine venituri, afirmând doar că are câştiguri ocazionale de aproximativ 800 lei pe lună.
De asemenea, potrivit afirmaţiilor reclamantei, recunoscute de pârât prin interogatoriu, acesta nu a plătit pensia de întreţinere stabilită de autoritatea judiciară din Italia în favoarea minorului şi nu a contribuit la întreţinerea acestuia nici în cursul verii anului 2014, când minorul a fost în România.
Faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, refuzul pârâtului de a-şi da acordul pentru eliberarea paşaportului minorului şi pentru întoarcerea acestuia în Italia, apare ca fiind abuzivă, nefiind în concordanţă cu interesul superior al copilului.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei ca instanţa să suplinească acordul pârâtului pentru deplasarea minorului oriunde şi oricând până la desfacerea căsătoriei prin divorţ şi stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, instanţa reţine că aceasta este neîntemeiată, ţinând seama de faptul că nu s-a dovedit faptul că ar fi în interesul superior al copilului să călătorească în alt loc şi în altă perioadă, ci doar în Italia pentru a locui cu mama sa, potrivit deciziei instanţei italiene, aceasta având domiciliul stabil în respectiva ţară. Mai mult, desfacerea căsătoriei prin divorţ nu este o certitudine, cum nu este o certitudine nici modul în care se va atribui autoritatea părintească.
Având în vedere că sunt îndeplinite şi condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, respectiv urgenţa, care rezultă din necesitatea întoarcerii minorului în Italia unde locuieşte reclamanta la care acestuia i s-a stabilit domiciliul, vremelnicia şi neprejudicierea fondului, instanţa va admite în parte cererea şi va suplini consimţământul pârâtului în vederea eliberării paşaportului minorului …, născut la data de … şi de asemenea va suplini consimţământul pârâtului în vederea deplasării aceluiaşi minor în Italia, însoţit de reclamantă, reţinând că aceste măsuri corespund cu interesul copilului.
Conform art.453 alin. 2 C.pr.civ., faţă de soluţia de admitere doar în parte a cererii de chemare în judecată, instanţa urmează a dispune obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată
