Pretenţia circumscrisă de parte unui raport contractual în care este inserată o clauză arbitrală este de competenţa tribunalului arbitral.
– Articolul 608 alin.1 lit. b Cod procedură civilă.
Existând o clauză arbitrală în cuprinsul contractului pe care partea îşi întemeiază pretenţiile, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine tribunalului arbitral. Dacă, în realitate, prestaţia ce se dorea a fi acoperită decurgea sau nu din convenţie ţine de temeinicia pretenţiilor şi nu de competenţa instanţei arbitrale.
Tribunalul arbitral, fiind competent să judece orice pretenţie în temeiul convenţiei dintre părţi, era totodată acela care putea să aprecieze dacă pretenţia se circumscrie sau nu contractului.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ,
DECIZIA CIVILĂ NR.149 din 20.05.2016)
Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. 54 din 13 martie 2015, reclamanta SC S. C. SRL Bucureşti a solicitat obligarea pârâtei, SC C. B. Co. SRL, cu sediul în Bucureşti, B-dul Unirii nr. 27, bl. 15, sc. 2, et. 1, ap. 24, sector 5, la plata sumei de 72.203,51 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, cu penalităţi de întârzierea plăţii, de 0,01,% pe zi, în sumă de 5.551,24 lei, calculate de la scadenţă până la introducerea acţiunii, 25 februarie 2015 şi acordarea, în continuare până la plata integrală a debitului, cu cheltuieli de arbitrare.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că, în calitate de prestatoare a încheiat cu pârâta, în calitate de beneficiară, contractul din 25.09.2009, prelungit cu actele adiţionale din 27.09.2010 şi 25.09.2011, în temeiul căruia a produs materiale publicitare şi le-a montat în locurile indicate de beneficiară.
Materialele publicitare au fost recepţionate fără rezerve de reprezentanţii pârâtei, totuşi au fost refuzate, nejustificat la plată două facturi, şi anume, factura nr. 0452 din 10.09.2012 în sumă de 35.950,29 lei şi factura nr. 0464 din 29.11.2012, în sumă de 36.253,22 lei, totalizând 72.203,51 lei, la plata căreia cere obligarea pârâtei, cu penalităţile prevăzute în contract – Cap. VI, Secţiunea a II-a, alin. (4) -de 0,01% pe zi întârziere, în sumă de 5.551,24 lei, şi acordarea în continuare, până la plata integrală a debitului.
În drept: art. 1170, art. 1270 alin. 1, art. 1531 şi art. 1535, Noul Cod civil.
În probațiune: înscrisuri, interogatoriul pârâtei, proba testimonială şi proba cu expertiza tehnică şi contabilă.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 15.04.2015, pârâta a invocat excepţia necompetenţei Curţii de Arbitraj în soluţionarea cauzei iar pe fond, respingerea acţiunii.
În susţinerea excepţiei de necompetenţă, pârâta a învederat că în contractul nr. 1/25.09.2009, încheiat cu reclamanta, există clauză compromisorie, aplicabilă comenzilor executate în temeiul contractului, dar, facturile în litigiu nu au fost emise în temeiul acestui contract.
Pe fondul cauzei, pretenţiile sunt fără temei, întrucât contractul nr. 1/25.09.2009 nu prevede reparaţii de materiale publicitare, pretinse a fi executate de reclamantă.
– Facturile emise pentru sumele în cauză, nu au fost însuşite şi nu poartă ştampila unităţii sale, şi nu au fost emise comenzi pentru materialele publicitare în litigiu.
– Conform contractului din 25.09.2009, producţia şi vânzarea materialelor publicitare se putea realiza de către reclamantă, numai după primirea unei comenzi, cu detaliile stabilite printr-un act adiţional, privind preţul, caracteristici, cantitate, termen de predare.
Or, toate aceste elemente au lipsit, astfel că, nu s-a făcut dovada că facturile emise privesc contractul dintre părţi.
În probațiune: înscrisuri, interogatoriul reclamantei, martori, expertiza contabilă şi tehnică.
La termenul din data de 17.06.2015 excepția necompetenței materiale a fost respinsă.
Prin sentința arbitrală nr. 1/06.01.2016 s-a admis acţiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. 54 din 13.03.2015 şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei: suma de 72.203,51 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate; suma de 5.551,24 lei, penalităţi de 0,01% pentru întârzierea plăţii serviciilor, acordate pe zi de întârziere, până la 25 februarie 2015 şi în continuare până la plata integrală a debitului admis și suma de 17.887,50 lei, cheltuieli arbitrale.
A reținut Tribunalul Arbitral că între reclamanta prestatoare şi pârâta beneficiară s-a încheiat contractul de producţie în domeniul publicitar nr. 1 din 25.09.2009 prelungit succesiv cu acte adiţionale până la 25.09.2012 privind executarea şi montarea de materiale publicitare.
În perioada 2009 – iulie 2012, reclamanta a executat materiale publicitare, standuri, bar dozator Tuborg, Carlsberg, standuri metalice, etc, în valoare de peste 2 milioane lei (situaţia facturilor depuse de reclamantă — fila 59, vol. I).
Repararea acestor materiale publicitare s-a făcut tot de prestatoare, la cererea beneficiarei, în temeiul contractului existent între părţi, sus menţionat.
Din actele de livrare, anexă la acţiune, completate cu cele depuse în cursul soluţionării cauzei, în faza efectuării expertizei contabile, se reţine că lucrările de reparaţii materiale publicitare, cuprinse în cele două facturi au fost executate, acceptate şi recepţionate de pârâtă, astfel că refuzul de plată este neîntemeiat.
În acest sens se reţine că, reparaţiile celor 96 materiale publicitare s-au executat, pentru reclamantă, prin altă societate şi anume, SC A. –C. SRL Braşov, ca prestator, după cum rezultă din avizele de însoţire marfă, în care cumpărător este SC S. C. SRL Bucureşti şi, în aceeaşi zi, produsele au fost recepţionate de reclamantă şi pârâtă, aceasta din urmă aplicând şi ştampila societăţii, contrar susţinerilor din întâmpinare.
Facturarea s-a făcut de către prestatoarea, SC A. – C. SRL către SC S. C. SRL Bucureşti, la data livrării, cu 5 facturi însumând 64.708,42 lei achitate conform ordinelor de plată emise de reclamanta, SC S. C. SRL în iulie şi august 2012 (fila 100, 101 – vol. II).
Pentru încasarea preţului reparaţiilor celor 96 buc bar dozator, reclamanta a emis către pârâtă, facturile în litigiu nr. 452/10.09.2012 şi nr. 464/29.1 1.2012, totalizând 72.203,51 lei.
Refuzul plăţii facturilor este neîntemeiat, încalcă prevederile art. IV din contract, potrivit cărora plata materialelor publicitare este datorată la data recepţiei lucrărilor. Conform proceselor verbale de recepţie, sus menţionate, pârâta a primit şi recepţionat cele 96 buc bar dozator, astfel că urmează să fie obligată la plata preţului în sumă de 72.203,51 lei, verificată cifric prin expertiza contabilă.
Este întemeiat şi capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere, conform cap. VI din contract „întârzierea plăţilor faţă de cum au fost prevăzute în cap. IV, atrag după sine, în sarcina beneficiarului, penalităţi de 0,01% pe zi, din valoarea sumei restante”.
Expertiza contabilă a reţinut că scadenţa plăţilor era la 25 octombrie 2012 (factura nr. 452/10.09.2012) şi la 31.01.2013 (factura nr. 464/29.11.2012) şi faţă de data introducerii acţiunii, 25.02.2015, întârzierea plăţilor este de 853 zile şi respectiv 773 zile, penalităţile de întârziere însumând 5.868,93 lei (tabel calcul – fila 82, vol. II).
Întrucât reclamanta nu şi-a majorat acest capăt de cerere potrivit sumei stabilite prin expertiza contabilă, urmează a fi admise penalităţile pretinse prin acţiune, de 5.551,24 lei, calculate până la introducerea acţiunii, 27.02.2015, şi care urmează să fie acordate şi în continuare până la plata integrală a debitului principal de 72.203,51 lei.
Împotriva acestei soluții a formulat acțiune în anulare C. B. CO S.R.L., solicitând: suspendarea executării Sentinţei arbitrate nr. 1/06.01.2016, în principal, trimiterea cauzei spre judecare instanţei competente, respectiv Judecătoriei Sector 5 Bucureşti și în subsidiar, judecând cauza pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu consecinţa obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
După expunerea situației de fapt se arată că hotărârea arbitrală este pronunţată de tribunalul arbitral fără să existe o convenţie arbitrală, iar în subsidiar hotărârea arbitrală încalcă dispoziţiile imperative ale legii, impunându-se anularea acesteia.
Tribunalul arbitral a soluţionat cauza fără să existe o convenţie arbitrală și deși a invocat excepţia necompetenţei, aceasta s-a respins, tribunalul arbitral reţinând greşit că în cauză ar fi aplicabil Contractul.
Obiectul Contractului nu constă în operaţiuni de reparare a unor dozatoare sau alte materiale, ci doar în producţia de materiale publicitare de către aceasta pentru subscrisa, vinderea acestora către reclamantă şi montarea în locurile indicate.
În acest sens, obligaţiile principale incumbând intimatei, conform Contractului, sunt: obligaţia de a da (de a produce şi de a vinde materialele publicitare) şi obligaţia de a face (de a monta/instala materialele publicitare). Obligaţia de a face este evident accesorie obligaţiei de a da.
Or, în factura nr. 452/10.09.2012 este menţionat un ordin de cumpărare care nu cuprinde niciun număr de contract. De asemenea, factura nr. 464/29.11.2012 nu menţionează niciun număr de comandă sau de contract.
Obligaţia de a face, constând în reparaţii bar dozator, reprezintă o obligaţie principală, diferită de obligaţia principală de a da, care face obiectul Contractului şi de obligaţiile accesorii de a face. Această obligaţie este una de sine stătătoare, care intră în conţinutul unui alt raport juridic decât acela generat de Contract.
Clauza compromisorie cuprinsă în Contract nu se poate aplica decât la comenzile făcute în baza acestuia. Or, niciuna din cele două facturi prezentate de intimată nu a fost emisă în baza contractului indicat anterior, astfel încât prezentului litigiu nu i se poate aplica nicio clauză din acest Contract.
Argumentul tribunalului arbitral, că reparaţiile facturate privesc dozatoare, ce includ material publicitar pentru produsele indicate de subscrisa, este evident eronat, de vreme ce nu prezintă relevanţă obiectul material asupra căruia se exercită obligaţia de a face, ci însăşi obligaţia care intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii.
Aceleaşi materiale publicitare incluse în dozatoarele respective au făcut şi pot face oricând obiectul material al unor obligaţii diferite, inclusiv asumate de persoane diferite, care evident nu intră în conţinutul raportului generat de Contract.
Hotărârea arbitrală încalcă principiul potrivit cărora convenţia este legea părţilor şi consfinţite prin art. 969 C. Civ. (faţă de data încheierii contractului, Codul civil 1864 este aplicabil şi nu Noul Cod civil, aşa cum s-a indicat în cererea arbitrală).
Tribunalul arbitral a analizat Contractul, însă nu acesta era actul ce guverna raporturile juridice între părţi deduse judecăţii, astfel încât instanţa arbitrală a intervenit asupra voinţei părţilor.
Pretinsul raport juridic având în legătură cu reparaţii bar dozator nu intră în raportul juridic generat de Contract, astfel încât orice trimiteri la clauzele Contractului sunt fără legătură cu litigiul.
Intimata nu a depus niciun fel de anexă semnată de ambele părţi care să certifice comanda, aşa cum se specifică în Contract. În acest fel, nu se poate verifica faptul că s-a emis o comandă pentru care s-au emis facturile pretinse de intimată. Mai mult, nu se poate verifica nici respectarea caracteristicilor tehnice şi de design din presupusa comandă.
Chiar expertul desemnat de tribunalul arbitral precizează că nu a avut la dispoziţie acte din care să rezulte cu claritate faptul că produsele au fost comandate, arătând că se bazează pe susţineri ale intimatei.
De altfel, facturile au fost emise în afara oricărui contract, inclusiv al celui menţionat în cererea arbitrală. După cum se poate observa din obiectul Contractului, acesta nu include niciun fel de reparaţii care să poată fi prestate în baza sa. în aceste condiţii, facturile nu au la bază Contractul pe care s-a întemeiat intimata.
De asemenea, în mod greşit intimata consideră că reclamanta ar fi însuşit facturile emise de către aceasta sau materialele publicitare menţionate. Niciuna din facturi nu poartă ştampila subscrisei, iar fără aplicarea unei astfel de ştampile nu se poate susţine că documentul este opozabil subscrisei.
Prin faptul că nu există o anexă sau un proces-verbal de predare-primire semnate de ambele părţi nu există nici dovada că intimata şi-ar fi îndeplinit în mod corespunzător presupusele obligaţii asumate.
Astfel, până la acest moment, intimata nu a dovedit că facturile reprezintă creanţe pentru comenzi făcute în temeiul Contractului, neaducând actele prevăzute de Contract şi nefăcând dovada că obiectul facturilor este inclus în obiectul Contractului. De asemenea, nu a dovedit îndeplinirea lucrărilor pe care se presupune că le-a efectuat, precum nici respectarea caracteristicilor tehnice şi de design din presupusele comenzi.
Din procesele-verbale prezentate de intimată nu rezultă faptul că se referă la produsele din facturi; de altfel, procesele-verbale sunt cu mult anterioare datei la care au fost emise facturile, primul proces-verbal (din 2 mai) este anterior chiar şi discuţiilor purtate pe c-mail despre o posibilă reparare a produselor, iar o parte sunt anterioare şi datei la care a fost emis PO-ul ataşat cererii de arbitrare; toate procesele-verbale de recepţie sunt anterioare datei la care trebuia efectuată livarea conform PO-ului ataşat; mai mult, produsele din PO-ul ataşat nu se regăsesc în procesele-verbale de recepţie depuse de către intimată (cantităţile sunt total diferite).
Pe de altă parte, obligarea subscrisei la plata penalităţilor de întârziere conform clauzei contractuale încalcă evident prevederile imperative prevăzute de art. 969 Cod Civ., conform căruia contractul este legea părţilor, principiu care include şi sensul negativ – inaplicabilitatea contractului acolo unde părţile nu au dorit aplicarea acestuia. În acest sens, conform art. 984 Cod civ., „convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”.
Având în vedere lipsa documentelor justificative ale efectuării lucrărilor, pretins a fi fost comandate de subscrisa, precum şi faptul că lucrările de reparaţii au fost efectuate de altă societate decât intimata, nu poate fi obligată la plata unor facturi pentru servicii pe care nu le-a comandat.
În probațiune: înscrisuri.
Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii în anulare în principal ca inadmisibilă, iar pe fond ca neîntemeiată şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.
Se arată în susținere că reclamanta invocă în mod greşit necompetenţa tribunalului arbitral, pe parcursul executării contractului nr. 1/25.09.2009, ca urmare a comenzilor ferme primite din partea C. B. Co. SRL, a procedat la producerea şi montarea materialelor publicitare solicitate de Beneficiar, asigurând în acelaşi timp toate activităţile conexe şi auxiliare în legătură cu acestea, cum ar fi reparaţiile materialelor publicitare deteriorate.
Raportat la dispoziţiile Cap. IX (“Clauze Speciale”) alin. (9) din contractul de producţie în domeniul publicitar nr. 1/25.09.2009, este evident faptul că, în mod neechivoc, părţile au înţeles să deducă soluţionării de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti, orice litigii născute din derularea Contractului.
Or, acţiunea S. vizează exclusiv pretenţii izvorâte între părţi în executarea contractului de producţie în domeniul publicitar nr. 1/25.09.2009, astfel încât în mod corect aceasta a fost dedusă spre competentă soluţionare instanţei arbitrale.
Acest aspect rezultă cu claritate şi din corespondenţa ulterioară purtată între părţi, reprezentantul C. , domnul G. D., solicitând în mod direct, clar şi potrivit contractului cadru încheiat între părţi, repararea dozatoarelor care prezentau stricăciuni.
Sentinţa arbitrală a cărei anulare se cere nu încalcă dispoziţii de ordine publică, bunele moravuri sau/şi dispoziţiile imperative ale legii.
Dispoziţiile art. 969 Vechiul Cod Civil nu reprezintă o normă imperativă a legii în înţelesul conferit acestei noţiuni de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) Cproc.civ şi cu atât mai puţin prin raportare la dispoziţiile contractuale agreate. Acţiunea în anulare este inadmisibilă, iar hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru unul dintre motivele prevăzute de art. 608 Cproc.civ. Această cale procedurală nu este devolutivă, iar instanţa sesizată cu acţiunea în anulare are a verifica numai dacă hotărârea arbitrală ar putea fi desfiinţată pentru unul dintre motivele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate. Prin prezentul demers judiciar, petenta încearcă în mod inadmisibil, prin invocarea formală a două dintre motivele prevăzute de art. 608 Cproc.civ. să determine o nouă judecată a fondului cauzei şi implicit o nouă apreciere asupra probatoriului administrat în cauză.
Tribunalul Arbitral a identificat în mod corect sfera de cuprindere a obiectului contractului încheiat între părţi şi a pronunţat o sentinţă arbitrală temeinică şi legală, intimata a dovedit executarea tuturor serviciilor facturate a căror cantitate şi calitate nu au fost niciodată contestate de C. până la momentul formulării întâmpinării împotriva cererii arbitrale.
În probațiune: înscrisuri.
Prin încheierea din data de 11.03.2016 cererea de suspendare a fost respinsă ca neîntemeiată.
Nu au fost administrate probe noi în acțiunea în anulare.
Analizând acțiunea în anulare, Curtea reține:
I. Critici încadrate pe dispozițiile art. 608 alin. 1 lit. b ncpc.
Analizând susținerile reclamantei subsumate acestui motiv, se reține că intimata a supus atenției instanței arbitrale o pretenție circumscrisă de parte unui raport contractual în care era inserată o clauză arbitrală. În aceste condiții pretinzând plata unei sume decurgând dintr-o convenție ce avea inserată o clauză ce acorda tribunalului arbitral dreptul de a soluționa orice neînțelegere decurgând din contract, în mod corect excepția a fost respinsă ca nefondată. Aceasta pentru că, în situația descrisă anterior, dacă, în realitate, prestația ce se dorea a fi acoperită decurgea sau nu din convenție ține de temeinicia pretențiilor și nu de competența instanței arbitrale.
Că nu se poate accepta critica reclamantei rezultă, cu evidență, chiar din modul în care se susține acest motiv, raportat la chiar situația de fapt, la obiectul convenției și la natura obligațiilor contractate și nu strict la dispozițiile contractuale privind competența Tribunalului.
Or, Tribunalul arbitral fiind competent să judece orice pretenție în temeiul convenției dintre părți, era totodată acela care putea să aprecieze dacă pretenția se circumscrie sau nu contractului.
În aceste condiții se apreciază că în mod corect excepția a fost respinsă.
II. Critici încadrate pe dispozițiile art. 608 alin. 1 lit. h ncpc.
Cu titlu prealabil și, având în vedere motivele acțiunii în anulare, circumscrise de parte literei h, se subliniază că nici unul dintre motivele prevăzute de art. 608 ncpc nu dă dreptul instanțelor judecătorești să cerceteze modul în care a fost soluționat fondul pricinii de către tribunalul arbitral, ci numai să se verifice dacă au fost respectate condițiile de formă ale arbitrajului, respectiv cele privind existența unei convenții arbitrale legale și posibilitatea ca litigiul să fie soluționat pe calea arbitrajului, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea dreptului la apărare al părților, redactarea hotărârii arbitrale și respectarea dispozițiilor imperative ale legii și a normelor care asigură ordinea publică și bunele moravuri.
Acțiunea în anulare are scopul de a realiza un control judecătoresc în limitele prevăzute de art. 608 lit. a-i și nu privește reexaminarea hotărârii arbitrale sub aspectului soluționării fondului litigiului, nefiind asimilată apelului.
Motivul de desființare a hotărârii arbitrale invocat, prevăzut de art. 608 lit. h) ncpc se referă la situația când hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii, partea indicând ultima ipoteză.
Or, motivul indicat de dispozițiile art. 608 lit. h ncpc, nu reprezintă, sub nici o formă, o poartă deschisă pentru examinarea temeiniciei și legalității hotărârii arbitrale, pentru o reexaminare în fond a litigiului.
Pe de altă parte se poate reține și faptul că, dacă toate motivele invocate și circumscrise de parte unui motiv prevăzut de lege, pot fi apreciate ca fiind sau nu subsumate cazului prevăzut de lege, aceasta nu ține propriu-zis de o inadmisibilitate ci de o analiză de fond a acestor pretenții.
Ceea ce interesează în analiza motivului de anulare prevăzut de art. 608 lit. h din ncpc este dacă norma ce se susține a fi fost încălcată de instanța arbitrală are caracter imperativ sau nu. Norma (fie de drept substanțial, fie de drept procesual) ce ar fi trebuit încălcată de instanța arbitrală pentru a fi incident motivul de anulare evocat trebuia să prescrie o anumită conduită obligatorie (încălcată de părți, dar acceptată de instanță) sau să interzică imperativ o anumită conduită (pe care instanța să o fi permis). Deci norma imperativă este aceea care impune subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu permite să se deroge de la ea sau să nu se aplice.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 969 Cod, a căror încălcare a fost invocată de către reclamantă, Curtea apreciază că acestea sunt norme dispozitive şi nu imperative.
Trebuie remarcat că art. 969 Cod civil reglementează principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), adică acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic legal încheiat se impune părţilor întocmai ca legea, adică acesta este obligatoriu, iar nu facultativ.
Astfel, potrivit art. 969 Cod civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, acestea putând fi revocate prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
Un prim argument pentru care Curtea consideră că art.969 Cod civil nu este o dispoziţie imperativă îl constituie faptul că fundamentul forţei obligatorii a actului juridic (”puterea de lege” aşa cum se indică în textul de lege) este reprezentat, pe de o parte, de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice, iar, pe de altă parte, de imperativul moral al respectării cuvântului dat.
În consecinţă, nu se poate pune semnul egalităţii între o convenţie şi lege.
Un al doilea argument pentru care Curtea apreciază că art.969 Cod civil nu este o dispoziţie legală imperativă este reprezentat de faptul că nu este posibil să se deroge sau să nu se aplice o astfel de prevedere legală.
Or, de la principiul forţei obligatorii a contractului există şi excepţii, atunci când efectele actului juridic nu se mai produc aşa cum s-a prevăzut la încheierea lui, ci, în baza voinţei părţilor sau chiar independent de voinţa lor/a uneia dintre acestea, efectele sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial de părţi.
În acest sens trebuie observat că, fiind guvernate de principiul libertăţii de voinţă, relaţiile contractuale dintre părţi vizează raporturi de drept privat, raporturi juridice în curs şi de la care părţile pot deroga.
În aceste condiţii, este evident că o eventuală nerespectare a prevederilor contractuale nu reprezintă o încălcare a unor dispoziţii imperative ale legii.
În consecinţă, Curtea reţine că art.969 Cod civil nu poate fi considerat o dispoziţie imperativă a legii care să atragă incidenţa art. 608 lit. h ncpc.
Aşa cum a fost indicat mai sus, din dezvoltarea argumentelor invocate de reclamantă rezultă că aceasta pretinde că încălcarea art. 969 Cod civil s-a produs ca urmare a interpretării greşite a clauzelor contractuale şi a aprecierii greşite a probelor de către tribunalul arbitral.
Or, clauzele contractuale nu sunt dispoziţii legale, astfel că o eventuală interpretare greşită a acestora de către tribunalul arbitral nu poate fi asimilată cu încălcarea unor norme legale imperative. Modalitatea în care tribunalul arbitral a interpretat prevederile contractuale sunt aspecte ce ţin de fondul litigiului arbitral şi nu pot face obiectul controlului judiciar pe calea unei acţiuni în anulare.
Restul argumentelor nu vizează motive care se pot încadra în dispozițiile art. 608 ncpc, respectiv probarea pretențiilor- lipsa comenzii, însușirea facturilor, existența proceselor-verbale de predare primire, posibilitate de subcontractare a lucrărilor. Nu se indică o normă imperativă încălcată de instanța arbitrală sub acest aspect, pentru ca, urmare a acceptării unei astfel de susținerii, să se poată trece la analiza pe fond a acestor critici.
Modalitatea în care tribunalul arbitral apreciază probele administrate, excede cenzurii în calea specială de atac prevăzută de art. 608 lit. 1 ncpc, nefiind posibilă reconsiderarea probatoriului decât în condiţiile anulării sentinţei arbitrale. Încuviinţarea probelor, aprecierea utilităţii şi valorii probante sunt lăsate la înţelepciunea tribunalului arbitral pentru a cărei competenţă au optat părţile, fără ca aceasta să poată fi supusă cenzurii în calea de atac a acţiunii în anulare, cu excepţia situaţiilor în care s-au încălcat dispoziţii imperative şi principii esenţiale ce guvernează inclusiv arbitrajul.
Pentru aceste motive raportat la dispozițiile art. 608 lit. h ncpc, nefiind dovedite aspecte care țin de ignorarea unei dispoziții imperative a legii, acțiunea în anulare a fost respinsă.
Având în vedere solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către partea adversă, dispozițiile art. 451 și următoarele ncpc, va fi acordată cu acest titlul suma de 5357,88 lei reprezentând onorariul de avocat (filele 92-93).
Având în vedre dispozițiile art. 608 alin. 1 lit. b și h), dispozițiile art. 451 și pe cele ale art. 613 alin. 4 și 5 Noul Cod de procedură civilă.
