Prin încheierea nr. 315 din 24.08.2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Judecătoria Alexandria, a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria şi în baza art. 226 Cod procedură penală, raportat la art. 223, alin. 2 Cod procedură penală s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului S. G., născut la data de 04.05.1951, în comuna Măgurele, județul Prahova, cetăţenie română, situaţie militară satisfăcută, pensionar, studii medii, recidivist, domiciliat în comuna Măgurele, județul Prahova pe o durată de 30 de zile, de la 24.08.2016 la 22.09.2016 inclusiv.
Pentru a dispune astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de fond a reţinut că prin ordonanţa din data de 22.08.2016, confirmată de procuror, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul S G, sub aspectul comiterii infracţiunii de înşelăciune, faptă prev. şi ped. de art. 244 alin. 2 C.pen., cu aplic. art. 41 alin. 1 C.pen. iar prin ordonanţa procurorului din data de 23.08.2016 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de suspectul susmenţionat sub aspectul comiterii infracţiunii de înşelăciune, faptă prev. şi ped. de art. 244 alin. 2 C.pen., cu aplic, art. 41 alin. 1 C.pen.
În cursul urmăririi penale, faţă de inculpatul S. G., s-a dispus măsura preventivă a reţinerii, pe o perioadă de 24 de ore, începând cu data de 23.08.2016, orele 17.20 până în data de 24.08.2016 orele 17.20.
În raport de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți a constat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute cumulativ de art. 223 alin. 2 raportat la art. 202 alin. 1 și 3 C.proc.pen., pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului S. G.
S-a constatat că au fost respectate condiţiile procedurale pentru a se cere arestarea preventivă a inculpatului, respectiv, a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunea ce formează obiectul prezentei propuneri; a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru aceeaşi infracţiune, persoana cercetată dobândind calitatea de inculpat; propunerea de luare a măsurii arestării preventive este motivată şi cuprinde temeiul de drept; inculpatul a fost adus la soluţionarea propunerii şi asistat de avocat din oficiu.
Totodată, raportat la art. 202 alin. 2 C.proc.pen. și art. 16 C.proc.pen., judecătorul de drepturi și libertăți constată că nu există nicio cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acţiunii penale sau de exercitare a acţiunii penale.
De asemenea, există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat, aceasta prezintă formal elementele unei infracțiuni, iar pentru această infracțiune legea prevede pedeapsa închisorii de peste 5 ani (art. 223 alin. 2 teza întâi C.proc.pen.).
Noțiunea de „probă” este definită în art. 97 C.proc.pen. ca fiind „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o”, iar noțiunea de „suspiciune rezonabilă” trebuie interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia motivele verosimile presupun existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că „este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea” (cauza Fox, Campbell și Hartley c. Regatului Unit, parag. 32).
Faptele care suscită bănuieli nu au același nivel de certitudine cu cele care permit inculparea și, cu atât mai puțin, cu cele care permit condamnarea.
Totodată, Curtea a stabilit că art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenție nu impune ca, la momentul luării arestării preventive, organele de urmărire penală să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă (cauza Murray c. Regatului Unit, parag. 56).
În cauză, din probatoriul administrat până în prezent, rezultă suficiente elemente de fapt pentru a presupune că inculpatul S. G., în ziua de 11.08.2016, în jurul orei 13:00, în timp ce se afla in staţia OMV Petrom din mun. Alexandria, str. Dunării, nr. 8, îmbrăcat într-o salopetă asemănătoare cu cea a angajaţilor de la benzinărie, a pretins că este angajat al benzinăriei respective şi i-a cerut numitului M. F., administrator al S.C. Flores Mar S.R.L. suma de 5000 de lei, reprezentând contravaloarea a unei cantităţi de o tonă de motorină, pe care acesta din urmă vroia să o achiziţioneze, după ce anterior acesta alimentase recipientul cu motorină, ce era amplasat in partea din spate a autoutilitarei marca Ford, cu nr. de înmatriculare TR.04.ZCT, cu care numitul M. F. venise la staţia OMV.
Elementele de fapt din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta reies din declaraţia persoanei vătămate, declaraţii martori, proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşă foto, declaraţiile în calitate de suspect şi inculpat a numitului S. G. care a recunoscut fapta ce îi este imputată.
Faţă de celelalte două condiţii prevăzute de art. 223 alin. 2 teza întâi C.proc.pen., există probe că fapta inculpatului prezintă, formal, (întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii făcând obiectul judecăţii pe fond) elementele unei infracţiuni, respectiv infracţiunea de înșelăciune, prev. de art. 244, alin.2 Cp., cu aplic. art. 41 alin. l Cp.
S-a mai reţinut că, privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică rezultată din fapta penală de care este acuzat. Sintagma „pericol pentru ordinea publică” desemnează o stare ce ar putea periclita în viitor, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, normala desfăşurare a relaţiilor sociale ce compun obiectul juridic al infracţiunii de care este acuzat acesta.
De asemenea, se apreciază că există pericol pentru ordinea publică atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială, vizând toate valorile sociale ocrotite prin art. 1 C.pen., ca urmare a unei reacţii declanşate de faptă sau ca urmare a unei activităţi ulterioare a infractorului.
În prezent, criteriile pentru stabilirea existenţei/inexistenţei stării de pericol pentru ordinea publică sunt reglementate expres de dispoziţiile art. 223 alin. 3 C.proc.pen. şi constau în: gravitatea faptei, modul şi circumstanţele de comitere, anturajul şi mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale, alte împrejurări referitoare la persoana inculpatului.
Împrejurările săvârşirii faptei denotă o mare îndrăzneală şi dezinhibiţie a inculpatului în săvârşirea unor fapte antisociale şi imprimă faptei o gravitate concretă ridicată.
Cu privire la persoana inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi a constat că acesta nu are o ocupaţie, nu are alte preocupări responsabile și serioase specifice vârstei lui, este recidivist.
De aceea, măsura arestării preventive a inculpatului trebuie să reprezinte o reacţie fermă a autorităţilor.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Brenobic c. Croaţiei), nu este necesar să existe suspiciunea rezonabilă sau certitudinea că persoana va săvârşi infracţiuni, ci doar un „risc”, dedus din circumstanţele concrete ale cauzei.
Pe de altă parte, există riscul ca, şi pe viitor, inculpatul să comită fapte asemănătoare având în vedere circumstanţele sale personale şi modul în care se presupune că ar fi săvârşit fapta imputată, antecedentele penale.
Or, riscul încălcării din nou a regulilor de convieţuire socială printr-o activitate a inculpatului, ulterioară infracţiunii este al doilea element al pericolului concret pentru ordinea publică.
Faţă de dispoziţiile art. 202 alin. 2 C.proc.pen., arestarea preventivă este proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului şi este necesară pentru realizarea scopului urmărit întrucât asigurarea bunei desfășurări a procesului penal şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni nu pot fi realizate prin celelalte măsuri preventive prevăzute de art. 202 alin. 4 lit. b – d C.proc.pen.
Astfel, în lipsa unei definiţii legale, „buna desfăşurare a procesului penal” nu trebuie înţeleasă într-un sens restrâns, ca referindu-se doar la asigurarea prezenţei inculpatului la procesul penal, împiedicarea de a se sustrage de la executarea pedepsei, împiedicarea zădărnicirii adevărului etc. Sintagma „buna desfăşurare a procesului penal” are o accepţiune mai largă, ce înglobează toate celelalte noţiuni, şi care cuprinde şi alte elemente intrinseci sau extrinseci procesului penal (cum ar fi de exemplu, ordinea publică sau o stare de tensiune în rândul colectivităţii).
Trebuie avute în vedere gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina inculpaţilor, limitele de pedeapsă, durata arestului şi persoana inculpatului. Or, toate aceste elemente au fost analizate şi determină concluzia că măsura arestului la domiciliu sau a controlului judiciar nu sunt suficiente pentru înlăturarea pericolului concret pentru ordinea publică.
Nu în ultimul rând, modul în care se poate presupune că a acţionat şi împrejurarea că nu are o sursă de venituri licită, determină concluzia rezonabilă că acesta ar putea fi implicat, din nou, în fapte penale împotriva patrimoniului.
Faţă de cele reţinute, în baza art. 226 alin. 1 C.proc.pen., judecătorul a admis propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului S. G., pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 24.08.2016, până la data de 22.09.2016 inclusiv, în ceea ce privește fapta de înșelăciune, prev. de art. 244, alin.2 Cp., cu aplic. art. 41, alin. l Cp. şi emiterea împotriva acestuia a mandatului de arestare preventivă.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie în termenul legal inculpatul S. G., contestaţia inculpatului (nemotivată) a fost înaintată de Judecătoria Alexandria şi înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25.08.2016.
Cu ocazia judecării contestaţiei, judecătorul de drepturi şi libertăţi al tribunalului a procedat, în mod nemijlocit, la ascultarea inculpatului contestator, poziţia acestuia procesuală fiind de recunoaşterea acuzaţiilor, astfel cum rezultă din declaraţia atașată la dosar.
Sintetizând apărările formulate în dezbateri de către avocatul din oficiu al inculpatului contestator, se constată că acesta a invocat că în cauză nu se impune luarea măsurii arestării preventive şi, în locul acesteia, se poate lua o altă măsură preventivă, mai puţin severă, invocându-se faptul că arestarea preventivă nu este necesară pentru asigurarea bunei desfăşurări a urmăririi penale, date fiind şi circumstanţele personale ale inculpatului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, judecătorul de drepturi şi libertăţi al tribunalului constată că, în speţă, contestaţia cu care a fost sesizat este întemeiată, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Conform art. 202 Cod procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. […] (3) orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
Cum, în speţă, nu sunt incidente prev. art. 223 alin. 1 C. pr. pen. (acestea nefiind reținute față de inculpat în referatul cu propunerea de arestare preventivă), se reţine că, în privinţa măsurii arestării preventive, conform art. 223 alin. 2 din acelaşi act normativ, aceasta poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Aşadar, pentru luarea măsurii arestării preventive, se apreciază că trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1. existenţa probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit (cel puţin) una din infracţiunile enunţate de textul legal menţionat, 2. privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Prin raportare la dispozițiile legale menționate, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul tribunalului constată, în acord cu cel de la instanţa de fond, că în cauză există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul S. G. a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat.
Judecătorul de drepturi și libertăți reține că indiciile temeinice, în sensul că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat, au înţelesul prevăzut de art. 97 Cod procedură penală cu referire la art. 202 alin. 1 teza I Cod procedură penală, adică elemente de fapt sau date din care rezultă suspiciunea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârşit fapta imputată. Acestor noţiuni din dreptul intern corespunzându-le sintagma de motive verosimile folosită de art. 5 pct. 1 lit. c din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, direct aplicabilă în dreptul intern în temeiul art. 20 raportat la art. 11 alin. 2 din Constituţie. Această sintagmă a primit în jurisprudenţa CEDO semnificaţia de existenţă a unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana a comis o infracţiune (cauza Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit) fără a fi necesar ca la momentul luării măsurii arestării preventive să existe probe suficiente pentru a se putea formula o acuzare completă (cauza Murray c. Regatului Unit).
Se constată că aceste indicii temeinice cu privire la activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului S. G. rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză.
Existenţa acestor indicii a rezultat, aşa cum a reţinut şi judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa fondului, din probele administrate până în prezent la urmărirea penală, şi anume: declaraţii de martori, declaraţii persoană vătămată, declaraţii inculpat, proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto.
Pe de altă parte infracţiunea pentru care este cercetat inculpatul este pedepsită de lege cu pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Însă, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul tribunalului apreciază că, în cauză nu sunt îndeplinite celelalte condiţii pentru dispunerea arestării preventive privind pe inculpat.
Deşi fapta care este imputată inculpatului este de o gravitate relativ ridicată, atât în raport de limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor cât şi de modalitatea concretă de săvârşire a acesteia, gravitatea faptei nu este singurul criteriu de evaluare la aprecierea necesităţii luării și respectiv alegerii unei măsuri preventive.
Aşadar, astfel cum rezultă din textele legale de mai sus, nu este suficient pentru luarea măsurii arestării preventive ca inculpatul să fie bănuit că ar fi comis una dintre infracţiunile expres enumerate în textul de lege, ci trebuie ca acesta să se regăsească în situaţia prevăzută la alineatul 2, anume privarea sa de libertate să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de control judiciar, fără a nega existenţa indiciilor temeinice în sensul comiterii faptei de către inculpat, el însuşi recunoscând comiterea faptei, fără a nega gradul de pericol social al faptei pentru care este cercetat, apreciază că, privarea acestuia de libertate, în penitenciar, cu titlu preventiv, nu se justifică.
Nu s-a indicat niciun element concret şi niciun indiciu, pe baza căruia s-a fundamentat convingerea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa de fond că, buna desfăşurare a procesului penal, ar fi influenţată de luarea unei alte măsuri preventive mai puţin restrictive de libertate faţă de inculpatul S. G.
Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că acesta a încercat să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată sau că ar fi încercat să influenţeze în vreun fel aflarea adevărului, dimpotrivă, inculpatul a recunoscut faptele care i se impută, s-a prezentat la solicitarea organelor de urmărire penală.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat ca ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10.11.1969 seria A nr.9 § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27.05.1968, seria A nr.7 § 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10.11.1969, seria A nr.10 § 9) sau să tulbure ordinea publică Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26.06.1991, seria A nr.207 § 51 şi Hendriks împotriva Olandei (dec) nr.43.701/04, 5.07.2007).
Judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul tribunalului constată că în prezenta cauza nu există probe care să contureze previzibilitatea unei conduite negative a inculpatului îndreptată împotriva bunei desfăşurări a procesului penal, cu atât mai mult cu cât din actele dosarului nu rezultă că lăsarea în libertate a acestuia ar produce o vătămare esenţială şi substanţială a ordinii publice şi nici gradul de previzibilitate şi probabilitate a perturbărilor.
Existenta pericolului concret pentru ordinea publică a inculpatului se impune a se stabili nu doar funcţie de criteriile reţinute de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de fond (natura şi gravitatea faptelor relevata de limitele de pedeapsă şi circumstanţele în care au fost săvârşite, determinarea unei stări de neîncredere a opiniei publice în exercitarea atribuţiilor organelor judiciare), ci în funcţie de elemente concrete, bazate pe date certe, verificabile.
Cu privire la tulburarea ordinii publice, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului riscul producerii acestei tulburări nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive limitându-se la o simplă referire la natura infracţiunii în cauză. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a subliniat obligaţia instanţelor naţionale confruntate cu soluţionarea unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive de a lua în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională.
Astfel, în cauza Jiga c României, statul roman a fost sancţionat pentru faptul că instanţele interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de partea interesată cu privire la profilul sau personal şi la situaţia sa familială, precum şi posibilitatea dispunerii unei masuri alternative arestării preventive, deşi art. 5 parag. 3 prevede că autorităţile să ia în considerare astfel de măsuri preventive în cazul în care situaţia se pretează la acestea, iar acuzatul prezintă garanţii referitoare la prezentarea sa la proces.
Analizând cauza în ansamblu şi fără a nega gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este acuzat inculpatul, ţinându-se seama de circumstanţele concrete ale cauzei, anume, vârsta inculpatului care are 65 de ani, suferă de anumite afecţiuni medicale grave, deplasându-se greu fără susţinere şi necesitând însoţitor permanent, aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar, atitudinea sa procesuală constând în recunoaşterea faptei ce i se impută, mediul din care inculpatul provine, se apreciază că scopul măsurilor preventive, prevăzut de art. 202 alin. 1 Cod procedură penală, poate fi atins şi prin dispunerea faţă de acesta a unei alte măsuri preventive, măsura arestării preventive fiind apreciată ca una excesivă şi nejustificată.
De asemenea, este indiscutabil că cercetarea inculpatului, care este recidivist, fără ca față de acesta să se dispună vreo măsură preventivă, dată fiind natura şi gravitatea faptei presupus a fi fost săvârşită, este de natură a genera o stare de indignare, neîncredere şi insecuritate în rândul opiniei publice fiind vorba de infracţiune cu un impact asupra comunităţii, în sânul căreia se naşte un sentiment de oprobiu pentru adoptarea unor astfel de conduite infracţionale.
Astfel, temeiurile legate de necesitatea prezervării ordinii publice dată fiind gravitatea acuzaţiei aduse, dar şi necesitatea de a asigura buna desfăşurare a procesului penal, apar ca justificând o necesitate reală de interes public în luarea unei măsuri preventive față de inculpat, în pofida prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură acesta.
Se apreciază că măsura arestului la domiciliu, în conţinutul prevăzut de art. 218 – 222 Cod procedură penală, este o măsură suficientă şi aptă să asigure buna desfăşurare a procesului penal, având în vedere că inculpatul nu poate părăsi domiciliul decât cu încuviinţarea organelor judiciare, nu se poate deplasa fără susţinere şi necesită însoţitor permanent, este sub supravegherea organelor de poliţie şi se află la dispoziţia organelor judiciare, pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 al. 1 Cod procedură penală, neimpunându-se privarea de libertate prin arest preventiv a inculpatului în vederea înlăturării stării de pericol pentru ordinea publică și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Aşa fiind, va fi admisă contestaţia formulată de contestatorul inculpat S. G. împotriva încheierii nr. 315 din 24.08.2016 pronunţată în camera de consiliu, de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Judecătoriei Alexandria, va fi desfiinţată încheierea contestată şi rejudecând în fond, va fi respinsă ca neîntemeiată propunerea de luare a măsurii arestării preventive privind pe inculpatul S. G., formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria.
În baza art. 227 alin. 2 Cod procedură penală şi art. 219, art. 221 şi art. 222 Cod procedură penală se va dispune luarea măsurii arestului la domiciliu cu privire la inculpatul S. G. născut la data de 04.05.1951, în comuna Măgurele, judeţul Prahova, domiciliat în comuna Măgurele, județul Prahova, pe o perioadă de 24 zile, începând cu data de 30 august 2016, până la data de 22 septembrie 2016, inclusiv, măsură constând în obligaţia inculpatului de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar în faţa căruia se află cauza şi în baza art. 221 alin. 2 Cod procedură penală va impune inculpatului respectarea următoarelor obligaţii, pe durata măsurii:
– să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;
– să nu comunice cu persoana vătămată şi cu martorii în cauză.
În baza art. 221 alin. 4 Cod procedură penală se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 221 alin. 11 Cod procedură penală, în sensul că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
Urmează ca organul de poliţie de la domiciliul inculpatului să supravegheze executarea măsurii arestului la domiciliu.
Se va dispune punerea în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 16 din 24.08.2016 emis de Judecătoria Alexandria, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
Pentru a dispune astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de fond a reţinut că prin ordonanţa din data de 22.08.2016, confirmată de procuror, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul S G, sub aspectul comiterii infracţiunii de înşelăciune, faptă prev. şi ped. de art. 244 alin. 2 C.pen., cu aplic. art. 41 alin. 1 C.pen. iar prin ordonanţa procurorului din data de 23.08.2016 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de suspectul susmenţionat sub aspectul comiterii infracţiunii de înşelăciune, faptă prev. şi ped. de art. 244 alin. 2 C.pen., cu aplic, art. 41 alin. 1 C.pen.
În cursul urmăririi penale, faţă de inculpatul S. G., s-a dispus măsura preventivă a reţinerii, pe o perioadă de 24 de ore, începând cu data de 23.08.2016, orele 17.20 până în data de 24.08.2016 orele 17.20.
În raport de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți a constat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute cumulativ de art. 223 alin. 2 raportat la art. 202 alin. 1 și 3 C.proc.pen., pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului S. G.
S-a constatat că au fost respectate condiţiile procedurale pentru a se cere arestarea preventivă a inculpatului, respectiv, a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunea ce formează obiectul prezentei propuneri; a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru aceeaşi infracţiune, persoana cercetată dobândind calitatea de inculpat; propunerea de luare a măsurii arestării preventive este motivată şi cuprinde temeiul de drept; inculpatul a fost adus la soluţionarea propunerii şi asistat de avocat din oficiu.
Totodată, raportat la art. 202 alin. 2 C.proc.pen. și art. 16 C.proc.pen., judecătorul de drepturi și libertăți constată că nu există nicio cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acţiunii penale sau de exercitare a acţiunii penale.
De asemenea, există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat, aceasta prezintă formal elementele unei infracțiuni, iar pentru această infracțiune legea prevede pedeapsa închisorii de peste 5 ani (art. 223 alin. 2 teza întâi C.proc.pen.).
Noțiunea de „probă” este definită în art. 97 C.proc.pen. ca fiind „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o”, iar noțiunea de „suspiciune rezonabilă” trebuie interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia motivele verosimile presupun existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că „este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea” (cauza Fox, Campbell și Hartley c. Regatului Unit, parag. 32).
Faptele care suscită bănuieli nu au același nivel de certitudine cu cele care permit inculparea și, cu atât mai puțin, cu cele care permit condamnarea.
Totodată, Curtea a stabilit că art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenție nu impune ca, la momentul luării arestării preventive, organele de urmărire penală să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă (cauza Murray c. Regatului Unit, parag. 56).
În cauză, din probatoriul administrat până în prezent, rezultă suficiente elemente de fapt pentru a presupune că inculpatul S. G., în ziua de 11.08.2016, în jurul orei 13:00, în timp ce se afla in staţia OMV Petrom din mun. Alexandria, str. Dunării, nr. 8, îmbrăcat într-o salopetă asemănătoare cu cea a angajaţilor de la benzinărie, a pretins că este angajat al benzinăriei respective şi i-a cerut numitului M. F., administrator al S.C. Flores Mar S.R.L. suma de 5000 de lei, reprezentând contravaloarea a unei cantităţi de o tonă de motorină, pe care acesta din urmă vroia să o achiziţioneze, după ce anterior acesta alimentase recipientul cu motorină, ce era amplasat in partea din spate a autoutilitarei marca Ford, cu nr. de înmatriculare TR.04.ZCT, cu care numitul M. F. venise la staţia OMV.
Elementele de fapt din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta reies din declaraţia persoanei vătămate, declaraţii martori, proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşă foto, declaraţiile în calitate de suspect şi inculpat a numitului S. G. care a recunoscut fapta ce îi este imputată.
Faţă de celelalte două condiţii prevăzute de art. 223 alin. 2 teza întâi C.proc.pen., există probe că fapta inculpatului prezintă, formal, (întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii făcând obiectul judecăţii pe fond) elementele unei infracţiuni, respectiv infracţiunea de înșelăciune, prev. de art. 244, alin.2 Cp., cu aplic. art. 41 alin. l Cp.
S-a mai reţinut că, privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică rezultată din fapta penală de care este acuzat. Sintagma „pericol pentru ordinea publică” desemnează o stare ce ar putea periclita în viitor, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, normala desfăşurare a relaţiilor sociale ce compun obiectul juridic al infracţiunii de care este acuzat acesta.
De asemenea, se apreciază că există pericol pentru ordinea publică atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială, vizând toate valorile sociale ocrotite prin art. 1 C.pen., ca urmare a unei reacţii declanşate de faptă sau ca urmare a unei activităţi ulterioare a infractorului.
În prezent, criteriile pentru stabilirea existenţei/inexistenţei stării de pericol pentru ordinea publică sunt reglementate expres de dispoziţiile art. 223 alin. 3 C.proc.pen. şi constau în: gravitatea faptei, modul şi circumstanţele de comitere, anturajul şi mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale, alte împrejurări referitoare la persoana inculpatului.
Împrejurările săvârşirii faptei denotă o mare îndrăzneală şi dezinhibiţie a inculpatului în săvârşirea unor fapte antisociale şi imprimă faptei o gravitate concretă ridicată.
Cu privire la persoana inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi a constat că acesta nu are o ocupaţie, nu are alte preocupări responsabile și serioase specifice vârstei lui, este recidivist.
De aceea, măsura arestării preventive a inculpatului trebuie să reprezinte o reacţie fermă a autorităţilor.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Brenobic c. Croaţiei), nu este necesar să existe suspiciunea rezonabilă sau certitudinea că persoana va săvârşi infracţiuni, ci doar un „risc”, dedus din circumstanţele concrete ale cauzei.
Pe de altă parte, există riscul ca, şi pe viitor, inculpatul să comită fapte asemănătoare având în vedere circumstanţele sale personale şi modul în care se presupune că ar fi săvârşit fapta imputată, antecedentele penale.
Or, riscul încălcării din nou a regulilor de convieţuire socială printr-o activitate a inculpatului, ulterioară infracţiunii este al doilea element al pericolului concret pentru ordinea publică.
Faţă de dispoziţiile art. 202 alin. 2 C.proc.pen., arestarea preventivă este proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului şi este necesară pentru realizarea scopului urmărit întrucât asigurarea bunei desfășurări a procesului penal şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni nu pot fi realizate prin celelalte măsuri preventive prevăzute de art. 202 alin. 4 lit. b – d C.proc.pen.
Astfel, în lipsa unei definiţii legale, „buna desfăşurare a procesului penal” nu trebuie înţeleasă într-un sens restrâns, ca referindu-se doar la asigurarea prezenţei inculpatului la procesul penal, împiedicarea de a se sustrage de la executarea pedepsei, împiedicarea zădărnicirii adevărului etc. Sintagma „buna desfăşurare a procesului penal” are o accepţiune mai largă, ce înglobează toate celelalte noţiuni, şi care cuprinde şi alte elemente intrinseci sau extrinseci procesului penal (cum ar fi de exemplu, ordinea publică sau o stare de tensiune în rândul colectivităţii).
Trebuie avute în vedere gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina inculpaţilor, limitele de pedeapsă, durata arestului şi persoana inculpatului. Or, toate aceste elemente au fost analizate şi determină concluzia că măsura arestului la domiciliu sau a controlului judiciar nu sunt suficiente pentru înlăturarea pericolului concret pentru ordinea publică.
Nu în ultimul rând, modul în care se poate presupune că a acţionat şi împrejurarea că nu are o sursă de venituri licită, determină concluzia rezonabilă că acesta ar putea fi implicat, din nou, în fapte penale împotriva patrimoniului.
Faţă de cele reţinute, în baza art. 226 alin. 1 C.proc.pen., judecătorul a admis propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului S. G., pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 24.08.2016, până la data de 22.09.2016 inclusiv, în ceea ce privește fapta de înșelăciune, prev. de art. 244, alin.2 Cp., cu aplic. art. 41, alin. l Cp. şi emiterea împotriva acestuia a mandatului de arestare preventivă.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie în termenul legal inculpatul S. G., contestaţia inculpatului (nemotivată) a fost înaintată de Judecătoria Alexandria şi înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25.08.2016.
Cu ocazia judecării contestaţiei, judecătorul de drepturi şi libertăţi al tribunalului a procedat, în mod nemijlocit, la ascultarea inculpatului contestator, poziţia acestuia procesuală fiind de recunoaşterea acuzaţiilor, astfel cum rezultă din declaraţia atașată la dosar.
Sintetizând apărările formulate în dezbateri de către avocatul din oficiu al inculpatului contestator, se constată că acesta a invocat că în cauză nu se impune luarea măsurii arestării preventive şi, în locul acesteia, se poate lua o altă măsură preventivă, mai puţin severă, invocându-se faptul că arestarea preventivă nu este necesară pentru asigurarea bunei desfăşurări a urmăririi penale, date fiind şi circumstanţele personale ale inculpatului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, judecătorul de drepturi şi libertăţi al tribunalului constată că, în speţă, contestaţia cu care a fost sesizat este întemeiată, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Conform art. 202 Cod procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. […] (3) orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
Cum, în speţă, nu sunt incidente prev. art. 223 alin. 1 C. pr. pen. (acestea nefiind reținute față de inculpat în referatul cu propunerea de arestare preventivă), se reţine că, în privinţa măsurii arestării preventive, conform art. 223 alin. 2 din acelaşi act normativ, aceasta poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Aşadar, pentru luarea măsurii arestării preventive, se apreciază că trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1. existenţa probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit (cel puţin) una din infracţiunile enunţate de textul legal menţionat, 2. privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Prin raportare la dispozițiile legale menționate, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul tribunalului constată, în acord cu cel de la instanţa de fond, că în cauză există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul S. G. a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat.
Judecătorul de drepturi și libertăți reține că indiciile temeinice, în sensul că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat, au înţelesul prevăzut de art. 97 Cod procedură penală cu referire la art. 202 alin. 1 teza I Cod procedură penală, adică elemente de fapt sau date din care rezultă suspiciunea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârşit fapta imputată. Acestor noţiuni din dreptul intern corespunzându-le sintagma de motive verosimile folosită de art. 5 pct. 1 lit. c din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, direct aplicabilă în dreptul intern în temeiul art. 20 raportat la art. 11 alin. 2 din Constituţie. Această sintagmă a primit în jurisprudenţa CEDO semnificaţia de existenţă a unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana a comis o infracţiune (cauza Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit) fără a fi necesar ca la momentul luării măsurii arestării preventive să existe probe suficiente pentru a se putea formula o acuzare completă (cauza Murray c. Regatului Unit).
Se constată că aceste indicii temeinice cu privire la activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului S. G. rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză.
Existenţa acestor indicii a rezultat, aşa cum a reţinut şi judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa fondului, din probele administrate până în prezent la urmărirea penală, şi anume: declaraţii de martori, declaraţii persoană vătămată, declaraţii inculpat, proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto.
Pe de altă parte infracţiunea pentru care este cercetat inculpatul este pedepsită de lege cu pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Însă, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul tribunalului apreciază că, în cauză nu sunt îndeplinite celelalte condiţii pentru dispunerea arestării preventive privind pe inculpat.
Deşi fapta care este imputată inculpatului este de o gravitate relativ ridicată, atât în raport de limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor cât şi de modalitatea concretă de săvârşire a acesteia, gravitatea faptei nu este singurul criteriu de evaluare la aprecierea necesităţii luării și respectiv alegerii unei măsuri preventive.
Aşadar, astfel cum rezultă din textele legale de mai sus, nu este suficient pentru luarea măsurii arestării preventive ca inculpatul să fie bănuit că ar fi comis una dintre infracţiunile expres enumerate în textul de lege, ci trebuie ca acesta să se regăsească în situaţia prevăzută la alineatul 2, anume privarea sa de libertate să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de control judiciar, fără a nega existenţa indiciilor temeinice în sensul comiterii faptei de către inculpat, el însuşi recunoscând comiterea faptei, fără a nega gradul de pericol social al faptei pentru care este cercetat, apreciază că, privarea acestuia de libertate, în penitenciar, cu titlu preventiv, nu se justifică.
Nu s-a indicat niciun element concret şi niciun indiciu, pe baza căruia s-a fundamentat convingerea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa de fond că, buna desfăşurare a procesului penal, ar fi influenţată de luarea unei alte măsuri preventive mai puţin restrictive de libertate faţă de inculpatul S. G.
Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că acesta a încercat să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată sau că ar fi încercat să influenţeze în vreun fel aflarea adevărului, dimpotrivă, inculpatul a recunoscut faptele care i se impută, s-a prezentat la solicitarea organelor de urmărire penală.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat ca ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10.11.1969 seria A nr.9 § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27.05.1968, seria A nr.7 § 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10.11.1969, seria A nr.10 § 9) sau să tulbure ordinea publică Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26.06.1991, seria A nr.207 § 51 şi Hendriks împotriva Olandei (dec) nr.43.701/04, 5.07.2007).
Judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul tribunalului constată că în prezenta cauza nu există probe care să contureze previzibilitatea unei conduite negative a inculpatului îndreptată împotriva bunei desfăşurări a procesului penal, cu atât mai mult cu cât din actele dosarului nu rezultă că lăsarea în libertate a acestuia ar produce o vătămare esenţială şi substanţială a ordinii publice şi nici gradul de previzibilitate şi probabilitate a perturbărilor.
Existenta pericolului concret pentru ordinea publică a inculpatului se impune a se stabili nu doar funcţie de criteriile reţinute de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de fond (natura şi gravitatea faptelor relevata de limitele de pedeapsă şi circumstanţele în care au fost săvârşite, determinarea unei stări de neîncredere a opiniei publice în exercitarea atribuţiilor organelor judiciare), ci în funcţie de elemente concrete, bazate pe date certe, verificabile.
Cu privire la tulburarea ordinii publice, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului riscul producerii acestei tulburări nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive limitându-se la o simplă referire la natura infracţiunii în cauză. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a subliniat obligaţia instanţelor naţionale confruntate cu soluţionarea unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive de a lua în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională.
Astfel, în cauza Jiga c României, statul roman a fost sancţionat pentru faptul că instanţele interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de partea interesată cu privire la profilul sau personal şi la situaţia sa familială, precum şi posibilitatea dispunerii unei masuri alternative arestării preventive, deşi art. 5 parag. 3 prevede că autorităţile să ia în considerare astfel de măsuri preventive în cazul în care situaţia se pretează la acestea, iar acuzatul prezintă garanţii referitoare la prezentarea sa la proces.
Analizând cauza în ansamblu şi fără a nega gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este acuzat inculpatul, ţinându-se seama de circumstanţele concrete ale cauzei, anume, vârsta inculpatului care are 65 de ani, suferă de anumite afecţiuni medicale grave, deplasându-se greu fără susţinere şi necesitând însoţitor permanent, aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar, atitudinea sa procesuală constând în recunoaşterea faptei ce i se impută, mediul din care inculpatul provine, se apreciază că scopul măsurilor preventive, prevăzut de art. 202 alin. 1 Cod procedură penală, poate fi atins şi prin dispunerea faţă de acesta a unei alte măsuri preventive, măsura arestării preventive fiind apreciată ca una excesivă şi nejustificată.
De asemenea, este indiscutabil că cercetarea inculpatului, care este recidivist, fără ca față de acesta să se dispună vreo măsură preventivă, dată fiind natura şi gravitatea faptei presupus a fi fost săvârşită, este de natură a genera o stare de indignare, neîncredere şi insecuritate în rândul opiniei publice fiind vorba de infracţiune cu un impact asupra comunităţii, în sânul căreia se naşte un sentiment de oprobiu pentru adoptarea unor astfel de conduite infracţionale.
Astfel, temeiurile legate de necesitatea prezervării ordinii publice dată fiind gravitatea acuzaţiei aduse, dar şi necesitatea de a asigura buna desfăşurare a procesului penal, apar ca justificând o necesitate reală de interes public în luarea unei măsuri preventive față de inculpat, în pofida prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură acesta.
Se apreciază că măsura arestului la domiciliu, în conţinutul prevăzut de art. 218 – 222 Cod procedură penală, este o măsură suficientă şi aptă să asigure buna desfăşurare a procesului penal, având în vedere că inculpatul nu poate părăsi domiciliul decât cu încuviinţarea organelor judiciare, nu se poate deplasa fără susţinere şi necesită însoţitor permanent, este sub supravegherea organelor de poliţie şi se află la dispoziţia organelor judiciare, pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 al. 1 Cod procedură penală, neimpunându-se privarea de libertate prin arest preventiv a inculpatului în vederea înlăturării stării de pericol pentru ordinea publică și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Aşa fiind, va fi admisă contestaţia formulată de contestatorul inculpat S. G. împotriva încheierii nr. 315 din 24.08.2016 pronunţată în camera de consiliu, de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Judecătoriei Alexandria, va fi desfiinţată încheierea contestată şi rejudecând în fond, va fi respinsă ca neîntemeiată propunerea de luare a măsurii arestării preventive privind pe inculpatul S. G., formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria.
În baza art. 227 alin. 2 Cod procedură penală şi art. 219, art. 221 şi art. 222 Cod procedură penală se va dispune luarea măsurii arestului la domiciliu cu privire la inculpatul S. G. născut la data de 04.05.1951, în comuna Măgurele, judeţul Prahova, domiciliat în comuna Măgurele, județul Prahova, pe o perioadă de 24 zile, începând cu data de 30 august 2016, până la data de 22 septembrie 2016, inclusiv, măsură constând în obligaţia inculpatului de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar în faţa căruia se află cauza şi în baza art. 221 alin. 2 Cod procedură penală va impune inculpatului respectarea următoarelor obligaţii, pe durata măsurii:
– să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;
– să nu comunice cu persoana vătămată şi cu martorii în cauză.
În baza art. 221 alin. 4 Cod procedură penală se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 221 alin. 11 Cod procedură penală, în sensul că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
Urmează ca organul de poliţie de la domiciliul inculpatului să supravegheze executarea măsurii arestului la domiciliu.
Se va dispune punerea în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 16 din 24.08.2016 emis de Judecătoria Alexandria, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
