JUDECĂTORIA TULCEA
SECŢIA CIVILĂ ŞI PENALĂ
SENTINŢA CIVILĂ NR. 1592
Şedinţa publică din 29.05.2014
Prin cererea în anulare înregistrată la Judecătoria Tulcea sub nr. ……., reclamanta …………, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să anuleze Sentinţa civilă nr. ……… pronunţată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. ………, prin care a fost respinsă cererea sa de emitere a unei ordonanţe de plată împotriva debitoarei ………
În motivarea cererii, creditoarea a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1020 alin. 1 şi 2 şi ale art. 1021 alin. 2 Noul Cod procedură civilă, întrucât judecătorul trebuia să se pronunţe printr-o încheiere sau printr-o ordonanţă de plată, ori, în cauză s-a pronunţat printr-o sentinţă.
A mai susţinut reclamanta că sentinţa a cărei anulare o solicită nu îi este opozabilă deoarece excepţia prescripţiei a fost admisă împotriva unei alte persoane juridice, respectiv ………. şi nicidecum împotriva sa, aspect ce reiese din însăşi motivarea hotărârii.
A invocat reclamanta că potrivit art. 5 alin. 4 Noul Cod procedură civilă, este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii, ori, instanţa de fond prin invocarea Deciziei I.C.C.J. nr. 1/2014, cât şi prin dispoziţiile legale general invocate privind prescripţia, a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil.
Potrivit art. 24 şi 25 Noul Cod procedură civilă, legea nouă se aplică proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, ori, acţiunea sa a fost introdusă după intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă iar dispoziţiile privind prescripţia nu fac excepţie.
A susţinut reclamanta că în mod total eronat s-a apreciat incidenţa prescripţiei, făcându-se trimitere la termenul de 10 zile înăuntrul căruia trebuia făcută plata de la predarea lucrării, respectiv …….. Potrivit art. 2537 Noul Cod civil, prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea în orice mod a dreptului a cărui acţiune se prescrie. Din dispoziţiile art. 2538 Noul Cod civil, rezultă că recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită. A arătat reclamanta că pot constitui acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei sau orice altă recunoaştere, ori, în cazul său pârâta a recunoscut datoria prin semnarea fără obiecţiuni a procesului-verbal de recepţie din data de ………. O altă recunoaştere a plăţii a constat în semnarea fără obiecţiuni a facturii nr. ………, ori, dacă nu se datora nimic, atunci pârâta nu trebuia să semneze.
A mai arătat reclamanta că instanţa de fond a omis să observe că şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 1014 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, în sensul că a comunicat pârâtei o somaţie prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, ori, potrivit art. 1014 alin. 2 Noul Cod procedură civilă aceasta întrerupe prescripţia extinctivă potrivit art. 2540 Noul Cod civil.
A învederat reclamanta că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale efectuând lucrarea şi predând-o la termen debitoarei, care a semnat fără obiecţiuni. Astfel, sunt îndeplinite toate condiţiile impuse de procedura specială a ordonanţei de plată.
Cu privire la cheltuielile de judecată, reclamanta a solicitat respingerea lor sau măcar diminuarea, întrucât pârâta nu a depus înscrisuri doveditoare care să conducă la concluzia unei munci suplimentare în această fază procesuală. A susţinut reclamanta că onorariul solicitat este excesiv raportat la gradul de complexitate a cauzei iar cheltuielile de judecată reprezintă, în fond, un aspect accesoriu într-un litigiu şi trebuie să aibă un caracter rezonabil.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1023 Noul Cod procedură civilă.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 20 lei (fila 21).
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii în anulare, cu cheltuieli de judecată (fila 23-28).
A susţinut pârâta că datorită faptului că nu a obţinut finanţarea investiţiei, documentaţia întocmită de reclamantă nu a putut fi verificată din punct de vedere calitativ şi al parametrilor. După patru ani, reclamata a comunicat o notificare şi o factură pentru o sumă astronomică, ce nu se poate justifica. Suma în cauză nu poate fi încadrată în clasa arieratelor, întrucât nu este înregistrată în contabilitatea sa şi nici nu este datorată. De altfel, reclamanta, care s-a înfiinţat în anul ……., nu putea emite o factură pentru un contract din anul …….
În ceea ce priveşte incidenţa prescripţiei, pârâta a arătat că dreptul la acţiune în cauză s-a născut la data când s-a primit documentaţia şi nu s-a efectuat plata, respectiv ………, termenul împlinindu-se la data de ………, fără a interveni vreo cauză de întrerupere s-au suspendare.
Cât priveşte factura emisă la data de ………, pârâta a arătat că nu a fost semnată de niciun reprezentant al său, fiind trimisă prin corespondenţă, iar neplata denotă că suma nu a fost recunoscută, contrar susţinerilor reclamantei.
A mai arătat pârâta că, raportat la valoarea cererii şi numărul termenelor de judecată, redactarea întâmpinării şi susţinerea concluziilor, se poate aprecia proporţionalitatea onorariului de avocat achitat.
Instanţa a dispus ataşarea dosarului nr. …… al Judecătoriei Tulcea.
Văzând că cererea în anulare este formulată în termen legal, instanţa va analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii vizate, raportat la fiecare din motivele invocate de parte şi la dispoziţiile legale ce sunt incidente în cauză.
În fapt, prin Sentinţa civilă nr. ……. pronunţată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. ………, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a creditoarei …….., invocată de debitoarea ……….., ca nefondată. S-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de debitoarea ……….. şi s-a respins cererea formulată de creditoare în ceea ce priveşte plata sumei de …… lei conform contractului din …….., ca prescrisă. A fost obligată creditoarea la plata către debitoare a sumei de ……. lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că executantul contractului din ……… pentru obiectivul “reţea de canalizare cu staţie de epurare ……… Tulcea”, are numărul de ordine în registrul comerţului …….., atribuit la data de …….. iar acest numar individualizează ………. aşa cum rezultă din extrasul O.N.R.C.. În ceea ce priveşte societatea individualizată cu nr. …….. aceasta este tot …………, din informaţiile de la registrul comerţului, rezultând clar că numărul de înmatriculare anterior a fost …. Faptul că în contract nu apare numele întreg al persoanei juridice nu poate atrage altă concluzie, identificarea realizându-se după numărul de înmatriculare în registrul comertului.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a avut în vedere Decizia nr. …….. pronunţată de I.C.C.J. în soluţionarea unui recurs în interesul legii prin care s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201, art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil şi ale art. 6 alin. 4, art. 2512, art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
S-a concluzionat că, în speţă, fiind vorba despre o prescripţie începută înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
Raportat la prevederile art. 1 din Decretul 167/1958, potrivit cu care dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, în referire la art. 3 din acelaşi act normativ, acţiunea poate fi promovată în cadrul unui termen de 3 ani.
A mai reţinut instanţa că, în considerarea art. 7 din actul normative mai sus menţionat, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.
Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.
Transpunând aceste dispoziţii la speţa dedusă judecăţii, instanţa a concluzionat că dreptul la acţiune s-a născut la data prevăzută de art. 2.1. din contract, respectiv în termen de 10 zile de la data livrării produselor, termen suspensiv instituit în favoarea debitorului. Termenul suspensiv a început să curgă la data de ………, aşa cum rezultă din procesul-verbal de recepţie în care se menţionează că s-a procedat la predarea-primirea tuturor documentelor îndosariate privind prestări servicii de proiectare-întocmire SF pentru obiectivul de investiţii “reţea de canalizare cu staţie de epurare ……….”. Termenul de 10 zile stabilit pentru executarea obligaţiei de către debitor s-a încheiat la data de …….., fără ca debitorul să-şi îndeplinească obligaţia impusă de art. 2.1., astfel încât acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Cât timp acţiunea a fost promovată în anul 2013, evident dreptul la acţiune este prescris, acesta împlinindu-se la data de ………..
A mai reţinut instanţa că, în cauză nu a intervenit vreo întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei extinctive, debitoarea neefectuând acte de recunoaştere a dreptului reclamantei.
În ceea ce priveşte prima critică susţinută de reclamantă, într-adevăr, potrivit art. 1020 Noul Cod procedură civilă, instanţa respinge cererea creditorului privind ordonanţa de plată printr-o încheiere.
Pe de altă parte, însă, în conformitate cu dispoziţiile art. 175 Noul Cod procedură civilă, actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.
Cât timp prin nicio dispoziţie nu se prevede în mod expres nulitatea unei sentinţe de respingere a cererii privind emiterea ordonanţei de plată, interpretarea raţională a textelor enunţate trebuie să conducă la concluzia că, aspectul supus analizei nu poate atrage decât o nulitate condiţionată a hotărârii, respectiv atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act.
A considera altfel ar însemna să se adauge la obligaţiile legale prin care sunt reglementate nulităţile şi să se reia judecata pentru aspecte de ordin formal, în cazuri în care o asemenea nulitate nu operează, ceea ce ar fi inadmisibil.
Totodată, este de menţionat că vătămarea nu coincide cu interesul părţii de a invoca nulitatea, acesta din urmă fiind o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, partea interesată având obligaţia probării acestei vătămări, ceea ce în cauză nu s-a făcut.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei cu privire la menţionarea în dispozitivul hotărârii a unei alte societăţi comerciale, instanţa arată că, în mod evident, nu poate fi vorba decât de o eroare materială şi nu de o eroare de judecată, strecurată cu ocazia redactării ori tehnoredactării, pentru care art. 442 Noul Cod procedură civilă reglementează procedura îndreptării.
Cu privire la cea de a treia critică susţinută de reclamantă, instanţa arată că, într-adevăr, alineatul 4 al art. 5 Noul Cod procedură civilă interzice judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele în ce îi sunt supuse judecăţii.
Instituirea unei astfel de obligaţii are la bază faptul că în sistemul de drept român hotărârile judecătoreşti nu sunt recunoscute ca izvor de drept. De asemenea, hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora potrivit art. 435 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, având ca atare efect relativ.
Această obligaţie impusă în sarcina judecătorului nu vine însă în contradicţie cu dezideratul asigurării unei practice judiciare unitare, pentru care însuşi codul a instituit recursul în interesul legii şi procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Hotărârea prin care se soluţionează recursul în interesul legii se numeşte decizie iar data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe. De la acest moment, în soluţionarea cauzelor ce ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele vor trebui să ţină seama de dezlegarea dată de instanţa supremă, aşa cum se dispune prin dispoziţiile art. 517 alin. 4 Noul Cod procedură civilă. Decizia este aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.
Contrar susţinerilor reclamantei, prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014 pronunţată de I.C.C.J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-au admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi s-a statuat cu putere obligatorie, că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. 4, art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Critica reclamantei, are la bază în mod evident, confuzia cu Decizia nr. 1/2014 pronunţată I.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. ……… privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din anexa nr. VII, capitolul II, secţiunea a 3-a din Legea-cadru nr. …….. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, raportat la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. …….., cu modificările şi completările ulterioare, art. 51 din Legea nr. ……., cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1 şi 2 din Legea nr. …….., cu modificările şi completările ulterioare, care nu are nicio legătură cu prezenta cauză.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 24-27 Noul Cod procedură civilă, acestea au în vedere norme procedurale ce vor fi adoptate ulterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, iar nu însăşi aplicarea sa, deoarece pentru acesta din urmă sunt prevăzute norme tranzitorii speciale cuprinse în Legea nr. …….. pentru punerea în aplicare a Legii nr. …….
Art. 24-27 Noul Cod procedură civilă constituie norme generale de drept tranzitoriu, destinate a guverna conflicte de legi viitoare, în timp ce normele de drept tranzitoriu cuprinse în Legea nr. ……… au caracter special, reglementând în mod specific conflictele de legi ocazionate de intrarea în vigoare a noului cod.
Ca atare, ori de câte ori se va invoca problema aplicării acestuia, se va recurge la normele de drept tranzitoriu din Legea nr………, iar nu la cele din însuşi cuprinsul codului.
Potrivit alin. 2 al art. 1014, somaţia comunicată în condiţiile alin. 1 întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2540 Noul Cod civil care se aplică în mod corespunzător. În conformitate cu acest din urmă text, prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.
Articolul 1014 alin. 2 Noul Cod procedură civilă este aplicabil însă doar în măsura în care şi art. 2540 Noul Cod civil este incident, respectiv în condiţiile prevăzute de art. 201 din Legea nr. ……… de punere în aplicare a noului Cod civil, potrivit căruia prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
În cauză se constată că în mod corect instanţa s-a raportat la Decretul nr. ……… privitor la prescripţia extinctivă, inclusiv sub aspectul incidenţei art. 16 din acest act normativ.
Factura fiscală nr. ……. emisă la data de ……… ce poartă numai semnătura reclamantei, nu poate valora recunoaşterea debitului, pentru a opera efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, nefiind vorba despre o manifestare de voinţă neechivocă din partea celui în folosul căruia curge prescripţia.
Contrar susţinerilor reclamantei, instanţa a avut în vedere termenul de 10 zile menţionat la art. 2.1 din contractul încheiat la data de ………, ca termen suspensiv instituit în favoarea debitorului, calculat de la data de …….., data semnării procesului-verbal de recepţie.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. ………, instanţa a apreciat în mod corect că termenul general de prescripţie a dreptului material la acţiune de 3 ani, a început să curgă de la data când a expirat termenul suspensiv susmenţionat, de 10 zile, respectiv de la data de ………
Cum termenul de prescripţie s-a împlinit la data de ………, în mod corect s-a concluzionat că acţiunea promovată în anul 2013 este prescrisă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, acestea reprezintă un prejudiciu pentru partea care a câştigat procesul, prejudiciu pe care l-a suportat pentru a-şi proteja drepturile şi interesele legitime, ce se cuvine a fi reparat de către partea care a pierdult procesul.
Faţa de soluţia pronunţată, este evident că reclamanta s-a aflat în culpă procesuală, fiind vinovată de declanşarea litigiului, astfel că trebuia obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, suportate pentru protecţia drepturilor substanţiale încălcate.
Este adevărat că şi în prezenţa unor înscrisuri doveditoare, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată precum şi de obiectul şi de complexitatea cauzei însă, fiecare reducere a unui onorariu avocaţial trebuie temeinic motivată. O soluţie contrară ar putea fi apreciată ca fiind împotriva principiilor care guvernează dreptul la apărare.
Prin reducerea onorariului plătit avocatului, pârâta ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu avocatul său un onorariu exagerat.
Proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de acesta reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţelor de judecată or, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 451 alin. 2 Noul Cod procedură civilă, instanţa constată că, în speţă, cheltuielile solicitate de pârâtă au fost în mod real făcute şi în limita unui cuantum rezonabil.
În consecinţă, pentru toate aceste considerente, instanţa va respinge cererea în anulare, ca nefondată.
În cauză, pârâta a solicitat cheltuieli de judecată, şi cum cererea reclamantei a fost respinsă, în temeiul art. 451 alin. 2 şi art. 453 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, va fi obligată aceasta din urmă la plata sumei de 500 lei către pârâtă, cu titlu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (redus de la suma de 800 lei).
