Potrivit art. 5221 Cod procedură penală „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului”.
Extrădarea condamnatului s-a realizat de către autorităţile judiciare germane care au procedat la arestarea condamnatului la data de 5 noiembrie 2011, cererea autorităţilor judiciare române fiind aprobată la data de 19 decembrie 2011, renunţându-se la regula specialităţii.
În interpretarea textului de lege menţionat, trebuie pornit de la scopul reglementarii procedurii rejudecării cauzei după extrădare, şi anume garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, potrivit cărora noua procedură de judecată are drept scop salvgardarea dreptului la apărare al persoanei care, judecată şi condamnată în lipsă, nu a avut cunoştinţă de procesul pornit împotriva sa şi, prin urmare, nu a fost în măsură să-şi facă apărările.
Dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea unei cauze poate fi restricţionat nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci şi când rezultă că a avut cunoştinţă, în alt mod, despre desfăşurarea judecăţii. Aceeaşi interpretare rezultă şi din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit căreia, în ipoteza în care o persoană a avut cunoştinţă despre desfăşurarea judecăţii şi cu toate acestea nu s-a prezentat în faţa instanţelor, este vorba despre o conduită procesuală culpabilă a persoanei extrădate care nu poate fi invocată în susţinerea cererii de rejudecare, conduită neprotejată de prevederile art. 32 alin. l din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Interpretarea menţionată este sprijinită şi de modul în care legiuitorul a înţeles să modifice dispoziţiile art. 5221 în noul Cod de procedură penală, confirmând criteriile pentru admisibilitatea cererii de rejudecare enunţate anterior. Astfel, în art. 466 alin. (2) din noul Cod se prevede că „este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care: a) nu a avut cunoştinţă de proces; b) deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa.”
Caracterul conform cu cerinţele impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale al unei judecăţi desfăşurate în lipsa inculpatului, în condiţiile în care acesta a renunţat la dreptul de a se prezenta la judecată, a fost deja constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze precum Mihăies împotriva Franţei (decizia din 25 mai 1998), Poitrimol împotriva Franţei (hotărârea din 23 noiembrie 1993), Colozza împotriva Italiei (hotărârea din 12 februarie 1985).
Posibilitatea soluţionării cauzei în lipsa inculpatului este recunoscută şi prin Rezoluţia nr. 75 (11) a Consiliului Europei privind criteriile ce trebuie respectate în cazul în care o persoană este judecată în lipsă. Astfel, în criteriul nr. 9 se statuează că persoana condamnată în lipsă ar trebui să aibă dreptul de a fi judecată din nou dacă dovedeşte faptul că absenţa sa de la judecata iniţială este datorată unor cauze independente de voinţa sa şi că nu a avut posibilitatea de a înştiinţa instanţa.
O abordare similară este regăsită şi în Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009.
În cauză se constată, contrar celor susţinute de intimatul condamnat, că acesta avea cunoştinţă de existenţa procedurilor penale care îl priveau. Lipsa acestuia de la judecată îi este imputabilă, în condiţiile în care din actele dosarului rezultă indubitabil faptul că avea cunoştinţă de derularea procedurilor judiciare împotriva sa, iar cu toate acestea a părăsit teritoriul ţării. Pe de altă parte, autoritatea judiciară română a procedat la citarea sa la singura adresă de domiciliu cunoscută. Faptul părăsirii ulterioare a teritoriului ţării de către condamnat, nu reprezintă un temei justificativ suficient care să impună rejudecarea cauzei, în condiţiile în care, astfel după cum se va arăta, acesta avea la cunoştinţă că este supus unei proceduri penale în faţa autorităţilor române.
Noţiunea de „proces”, astfel după cum este prevăzut de art. 466 alin. 2 din Codul de procedură penală, nu trebuie interpretată restrictiv şi limitativ, în sensul că se are în vedere doar faza de judecată a cauzei, ci trebuie analizată în ansamblul ei, prin includerea tuturor etapelor pe care un dosar îl poate parcurge, deci inclusiv perioada urmăririi penale, cât şi cea de executare a celor dispuse de către instanţă alături de perioada cercetării judecătoreşti.
De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia penală nr. 624 din 29 februarie 2012 a Secţiei penale, când a analizat condiţiile admisibilităţii unei cereri de rejudecare întemeiată pe prevederile art. 5221 din Codul de procedură penală din 1969, fiind analizate cu această ocazie şi prevederile procedurale ce urmau a intra în vigoare la data de 1 februarie 2014.
Raportat la obiectul prezentei cauze, Curtea remarcă faptul că în mod neîntemeiat prima instanţă a dat curs cererii condamnatului, în situaţia în care nu s-a demonstrat, dincolo de orice dubiu, faptul că acesta nu a avut cunoştinţă de existenţa prezentului proces penal.
Este cert că intimatul a lipsit de la judecarea cauzei de către Judecătoria Braşov, precum şi de către Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, însă acesta a avut cunoştinţă de derularea faţă de el a procedurilor judiciar penale în cauza pendinte.
În acest sens, se remarcă faptul că în cursul urmăririi penale în cauză la data de 20 noiembrie 2006 i-a fost adusă la cunoştinţă încadrarea juridică a faptei precum şi dreptul la apărare, fiind audiat în calitate de învinuit în legătură cu infracţiunea comisă la data de 26.10.2006.
De asemenea, la data de 28 noiembrie 2006 condamnatului i-a fost adusă la cunoştinţă încadrarea juridică şi dreptul la apărare, fiind audiat în calitate de învinuit în legătură cu infracţiunea săvârşită la data de 15.11.2006.
Totodată, în legătură cu ultima faptă, din data de 25 septembrie 2007 se constată că la dosar există declaraţia martorei M. E., care a participat la comiterea infracţiunii din acea zi împreună cu intimatul, din care rezultă faptul că ulterior săvârşirii acţiunii infracţionale acesta a fugit fiind urmărit de către organele de poliţie, iar a doua zi s-a dus la domiciliul martorei pentru a se interesa despre cele declarate de aceasta în faţa organelor judiciare. Ulterior, la data de 28.09.2007, în timp ce petentul se afla la domiciliu au venit organele de poliţie, motiv pentru care acesta a fugit din casă.
Totodată, în aceeaşi ordine de idei, se remarcă faptul că din verificările efectuate de către organele de poliţie în legătură cu punerea în executare a mandatului de arestare preventivă emis pe numele condamnatului la data de 4.10.2007, s-a stabilit că intimatul a părăsit teritoriul ţării deplasându-se în Polonia, unde a folosit datele de identificare ale fratelui său, îngreunând astfel procedura de identificare în vederea punerii în aplicare a măsurii preventive.
În aceste condiţii, este evident faptul că intimatul a avut la cunoştinţă de derularea procedurilor judiciare în prezenta cauză, procesul penal fiind început, fapt pentru care, raportat la prezenta cerere, se constată că aceasta este neîntemeiată, nefiind împlinită condiţia esenţială prevăzută de art. 466 alin. 2 din Codul de procedură penală, lipsa de la proces fiind imputabilă condamnatului.
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate. Condiţii.
În aplicarea prevederilor art. 466 din Codul de procedură penală (art. 522l din vechiul Cod de procedură penală) nu se impune redeschiderea procesului penal în condiţiile în care în datele existente la dosar rezultă că solicitantul a avut cunoştinţă de existenţa procesului penal.
