Asupra recursului de faţă;
Constată că, prin decizia civilă nr. 31/24.02.2014, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă N.M., în contradictoriu cu intimatul-pârât M.A., împotriva sentinţei civile nr. 8237/16.05.2013, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. 10914/197/2012, pe care o păstrează.
A obligat apelanta N.M. la plata către intimatul M.A. a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, respectiv onorariu avocaţial conform chitanţei nr. 0000072/22.08.2013.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2141/03.03.2009 a Judecătoriei Braşov s-a stabilit un program de vizitare a minorului N.M.M., născut la data de […], în următoarea modalitate: în prima şi a treia sâmbătă şi duminică din lună, între orele 10,00-13,00 la domiciliul pârâtei de atunci, din Braşov, reţinându-se acordul mamei în privinţa acestui program.
Împotriva sentinţei de mai sus a declarat apel pârâta N. M., solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
La termenul din 30.09.2013, tribunalul a pus în discuţia părţilor, din oficiu, competenţa generală a instanţelor române în soluţionarea prezentei cauze, în acord cu dispoziţiile art. 159 Cod procedură civilă, art. 8 şi art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 şi art. 157 din Legea nr.105/1992. Prin încheierea din 18.11.2013, tribunalul a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, constatând că ambele părţi au acceptat în faţa primei instanţe competenţa instanţelor române, fiind incidente prevederile art. 12 alin. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, pentru considerentele arătate în cadrul încheierii sus-menţionate.
În prealabil, tribunalul a constatat că în prezenta cauză nu sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă intrat în vigoare la data de 01.02.2014, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, procesele începute înainte de intrarea în vigoare a acestuia rămânând supuse dispoziţiilor Codului de procedură civilă din 1865 (în continuare menţionat drept Cod procedură civilă 1865), cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte criticile de legalitate aduse sentinţei civile apelate, tribunalul constată că acestea sunt nefondate.
Pe fondul cauzei, tribunalul constată că apelanta nu neagă necesitatea menţinerii unor legături personale între copil şi tatăl acestuia, drept conferit atât prin reglementările interne (în afară de textele de lege menţionate în cele de mai sus, au fost luate în considerare în acest sens prevederile art. 17 din Legea nr. 272/2004), dar şi prin dispoziţiile art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care ocrotesc viaţa de familie, indiferent dacă în fapt copilul locuieşte sau nu cu părintele în cauză. Deşi o astfel de problemă s-ar impune a fi tranşată de către părinţi prin bună înţelegere, iar apelanta susţine că nu l-a împiedicat niciodată pe intimat să ia legătura şi să viziteze copilul, tribunalul constată că starea extrem de tensionată existentă între părţi sub aceste aspecte rezultă din chiar existenţa litigiului de faţă, precum şi din modul în care sunt formulate apărările părţilor, rezultând cu claritate că, în pofida disponibilităţii declarative manifestate de către ambele părţi de a conveni asupra acestor aspecte, de fapt părinţii se plasează pe poziţii antagonice, ceea ce a şi justificat intervenţia instanţei de tutelă, prin stabilirea unui program de vizitare.
Apelanta a făcut referire la dispoziţiile sentinţei civile nr. 2141/2009 a Judecătoriei Braşov, prin care s-a stabilit anterior un program de vizită în favoarea tatălui, considerând că acesta era suficient pentru păstrarea legăturilor personale dintre tată şi copil şi că oricum intimatul nu s-a arătat interesat să-l valorifice. Tribunalul observă însă că respectivul program de vizită (care constă, în esenţă, în 3 ore de vizită – sâmbăta şi duminica, la fiecare 2 săptămâni) a avut în vedere o cu totul altă situaţie a copilului şi a părţilor decât aceea din prezent; astfel, la momentul respectiv apelanta locuia în Braşov, localitate în care se află familia extinsă a intimatului şi în care acesta revine frecvent, chiar dacă lucrează predominant în Cluj-Napoca, iar minorul avea vârsta de 5 luni, fiind dependent de îngrijire permanentă din partea mamei. Or, în prezent, minorul N.M.M. are vârsta de 5 ani, punându-se problema reluării şi întăririi legăturilor personale cu tatăl său în cu totul alte condiţii, iar apelanta locuieşte împreună cu copilul în Viena, Republica Austria.
Tribunalul a remarcat de altfel că intimatul a solicitat ca programul de vizită, în componenta ce urmează a se desfăşura în România, să aibă loc în municipiul Braşov, locul natal al copilului şi unde se află şi alţi membri ai familiei extinse a minorului (respectiv bunicii paterni), manifestând astfel preocupare pentru sprijinirea minorului să se acomodeze cu tatăl şi bunicii săi într-un mediu oarecum familiar pentru copil. Alegaţiile apelantei privind lipsa condiţiilor de locuit la apartamentul intimatului, unde urmează a fi adus minorul, sunt infirmate în mod obiectiv prin anchetele sociale dispuse la prima instanţă, iar simplul fapt că în imobilul respectiv îşi are sediul social o societate comercială aparţinând intimatului nu poate conduce la concluzia contrară, din moment ce ancheta socială (în urma discuţiilor cu şeful de scară, cel mai în măsură să cunoască situaţia din teren) evidenţiază că firma în cauză are numai formal sediul la acea adresă, nedesfăşurând activităţi comerciale sau de relaţii cu publicul sau clienţii în sediul respectiv, cu excepţia primirii corespondenţei. Apartamentul în cauză este amenajat ca locuinţă, iar minorului i-a fost pregătită o cameră proprie, mobilată şi utilată corespunzător.
Tribunalul a achiesat la concluziile psihologului care a evaluat minorul în ceea ce priveşte necesitatea reluării treptate şi graduale a relaţiei dintre copil şi tatăl său, însă observă că programul stabilit de către prima instanţă a avut în vedere acelaşi aspect, tatăl urmând a petrece timp cu copilul o dată la două week-end-uri pe teritoriul Austriei, ceea ce va permite acestora să reia şi să întărească relaţia de familie care îi leagă, după care, în perioada vacanţei de vară şi a sărbătorilor vor exista perioade mai lungi în care minorul va putea fi adus şi la domiciliul tatălui, pentru a se familiariza cu mediul de viaţă din ţara sa natală şi membrii familiei extinse.
Astfel, perioada de 30 de zile consecutive în lunile iulie-august este absolut rezonabilă şi permite ambilor părinţi să petreacă câte jumătate din perioada vacanţei de vară cu copilul, părinţii urmând a stabili în fiecare an când anume va fi exact plasată în timp perioada respectivă, ceea ce le va permite acestora să-şi concilieze planurile pentru perioada verii. Oricum ar fi, răcirea relaţiilor dintre tată şi copil impune reluarea imediată şi urgentă a legăturilor personale dintre aceştia, neexistând motive obiective pentru perpetuarea acestei stări de fapt.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că programul de vizită stabilit de către prima instanţă respectă principiul interesului superior al copilului, astfel cum este acesta definit prin prevederile art. 263 Cod civil, fiind totodată necesar şi proporţional cu nevoia imperativă ca M. să reia şi să dezvolte o legătură normală de familie şi cu tatăl său, în condiţiile 401, 403 şi art. 496 alin. 5 Cod civil.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs în termen, motivat recurenta pârâtă N.M., criticând decizia sub următoarele aspecte: prin decizia recurată se încalcă normele legale în materia competenţei teritoriale a instanţei derogându-se de la competenţa specială instituită de Regulamentul nr. 2201/2003 privind soluţionarea acţiunii de către instanţele din statul în care minorul îşi are reşedinţa.
Instanţa de apel a făcut o interpretare necorespunzătoare a probatoriului administrat – în special în ceea ce priveşte ancheta socială şi raportul psihologic, de care fie nici nu a ţinut cont, fie le-a interpretat într-o manieră eronată, ruptă din context.
Analiza efectuată în speţă nu s-a concentrat pe interesul superior al copilului, ci într-o cu totul altă direcţie – fiind în fapt focalizată mai degrabă pe relaţiile şi reacţiile/motivaţiile celor doi părinţi biologici astfel că în final prin hotărârea recurată instanţa de apel a expus minorul în speţă, creând – prin lipsa de raportare la particularităţile speţei – cadrul unor posibile abuzuri şi premisele unor consecinţe dramatice şi iremediabile asupra minorului motive pentru care se apreciază că se impune schimbarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantului/intimat M.A..
Instanţa de apel a acţionat pur formal şi mecanic, ca un instrument automat de reformare a unei mai vechi sentinţe judecătoreşti, preluând şi raliindu-se în acest sens la considerentele instanţei de fond, care la rândul ei s-a limitat la a reţine că s-au schimbat împrejurările avute în vedere, la momentul stabilirii modalităţii de menţinere a legăturilor părinteşti dintre copil şi tată.
Instanţa de apel a făcut o interpretare necorespunzătoare a probatoriului administrat – în special subliniem lipsa de valorificare a anchetei sociale efectuată în România şi a raportului psihologic, de care instanţa fie nici nu a ţinut cont, fie le-a interpretat într-o manieră eronată, ruptă din context.
Atât ancheta socială efectuată în România cât şi raportul psihologic arată că „luarea copilului de la domiciliul mamei se va putea realiza doar în momentul în care s-a creat o relaţie între tată şi fiu, iar copilul se simte securizat în prezenţa tatălui şi este pregătit psihic pentru această experienţă care presupune schimbarea mediului familial şi un timp petrecut exclusiv cu tatăl”.
Starea de fapt existentă şi motivele expuse conform probatoriului administrat în cauză justifică şi impun chiar pe deplin menţinerea actualului program de vizitare şi restrângerea dreptului reclamantului de a lua copilul de la domiciliul mamei până la crearea condiţiilor necesare ca minorul să fie pregătit psihic şi să se simtă securizat în prezenţa tatălui aceasta fiind de altfel şi practica CEDO în materie.
Pârâta-recurentă nu a fost niciodată împotriva menţinerii legăturii personale dintre tată şi copil, dar s-a luptat permanent pentru echilibrarea graduală a drepturilor părinteşti ţinând cont de interesul superior al copilului, care până la urmă are locuinţa, deci domiciliul obişnuit la mamă, cu toate consecinţele ce derivă din acest fapt şi drept acordat mamei tot de către instanţa de judecată pentru anumite considerente care se – menţin şi la această dată.
Este greu de crezut că tensiunile dintre cei doi părinţi vor putea fi gestionate măcar la nivelul actual – în situaţia în care copilul va fi luat de lângă mamă timp de 30 de zile şi adus din Viena în Braşov.
Acesta este elementul esenţial pe care instanţa de apel ar fi trebuit să-l aibă în considerare atunci când a decis în sensul admiterii acţiunii reclamantului şi lărgirii la extrem a dreptului acestuia de vizitare a minorului.
Cu privire la recursul formulat, intimatul reclamant a formulat concluzii scrise solicitând respingerea ca nefondat a recursului.
Analizând recursul formulat, instanţa constată că este fondat în parte, doar pentru criticile cu privire la realizarea programului de vizitare pe parcursul celor 30 de zile din cuprinsul vacanţei de vară (iulie – august).
Normele de competenţă generală stabilite prin Regulamentul 2201/2003 nu au fost încălcate de instanţele anterioare, iar instanţa de apel corect a reţinut incidenţa art. 12 din regulamentul arătat ce instituie o prorogare de competenţă în favoarea instanţelor statului cu care copilul are o strânsă legătură, dacă competenţa instanţelor acelui stat a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la data sesizării instanţei, iar competenţa este în interesul copilului. În speţă părţile sunt cetăţeni români, există o strânsă legătură între minorul în cauză şi România chiar dacă acesta nu locuieşte în România, însă a avut reşedinţa în România şi unul din părinţi continuă să domicilieze în România. Aşadar, nu poate fi primită această excepţie invocată ca şi critică, în recurs având în vedere că încă de la judecata în fond, la Judecătoria Cluj Napoca, înainte de declinarea competenţei teritoriale în soluţionarea cauzei la Judecătoria Braşov a intervenit şi alegerea competenţei instanţelor române de către ambele părţi care au fost de acord ca soluţionarea cauzei potrivit legislaţiei interne, de către instanţa naţională, singurul aspect ce a atras declinarea de competenţă teritorială fiind acela al domiciliului legal al pârâtei, în temeiul art. 5 Cod procedură civilă.
Recurenta pârâtă nu se opune ca reclamantul să aibă legături personale cu minora, aspect pe care chiar apărătorul reclamantului l-a invocat la soluţionarea în fond a cauzei, însă susţinând interesul superior al minorului, consideră că, afectiv, emoţional, psihologic, minora ar fi afectată de exercitarea unui astfel de program flexibil pe durata verii doar împreună cu reclamantul, dintr-o dată.
Instanţa de apel reţine că starea de fapt a fost corect percepută de instanţa de fond, în sensul că atitudinea reticentă a minorului faţă de tatăl său, nu s-a schimbat, însă apreciază că poate fi acceptată cererea acestuia de exercitare a unui program de vizitare extins, în sensul ca minorul să-şi petreacă şi nopţile în cadrul programului stabilit iniţial, la domiciliul tatălui.
Reunirea unui părinte cu un minor care a locuit o perioadă de timp cu celălalt părinte este posibil să nu aibă loc imediat şi poate necesita luarea de măsuri pregătitoare, măsuri care vor depinde de circumstanţele fiecărui caz, în contextul în care înţelegerea şi cooperarea tuturor celor implicaţi este întotdeauna un factor important iar aplicarea acestora prin forţă trebuie limitată, deoarece interesele, ca şi drepturile şi libertăţile tuturor celor implicaţi, trebuie luate în conformitate cu art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Când contactele cu părintele par să ameninţe aceste interese ori să interfereze cu acele drepturi, este sarcina instanţei să stabilească echilibrul între ele, deoarece dreptul lui putea fi afectat în mod ireparabil în caz de întârziere.
Curtea apreciază că în contextul actual este în interesul tuturor părţilor implicate ca legăturile dintre tată şi minor să se ia gradual, interesul actual fiind acela de a se urma un program de vizită stabilit de instanţa de fond care să nu afecteze minorul, dar care să permită tatălui să demareze reluarea unor legături care vor putea sta la baza unui program mai flexibil şi mai variat pentru viitor, adaptat şi la vârsta minorului.
Instanţa europeană, în cauza Cristescu contra României, a apreciat că în cauze care implică divergenţe profunde între foştii soţi, este de aşteptat să fie nevoie de trecerea unei perioade consistente de timp pentru ca ambii parteneri să surmonteze traumele emoţionale severe şi să înceapă să se concentreze pe interesul minorilor.
Astfel, deşi Tribunalul pentru minori şi familie a avut în vedere concluziile raportului psihologic din 08.03.2012- fila 75 dosar Judecătoria Braşov, arătând în considerente că „achiesează” la concluziile psihologului care a evaluat minorul, în ceea ce priveşte necesitatea reluării treptate şi graduale a relaţiei tată – fiu, respinge ca nefondat apelul pârâtei care avea în vedere chiar acest raport în susţinerea motivelor de apel ce vizau derularea programului de vizitare pe durata celor 30 de zile din iulie august ale fiecărui an, când tatăl trebuia să stea efectiv cu minorul.
Doar pentru aceste considerente, instanţa de recurs constată că decizia atacată trebuie modificată în scopul protejării interesului superior al minorului şi atingerii unui echilibru în relaţia dintre tată şi fiu.
Programul de vizitare aşa cum a fost stabilit de instanţa de fond nu va fi schimbat, doar modalitatea de derulare a sa va fi modificată conform celor din dispozitivul prezentei, tocmai pentru a fi respectate şi observaţiile psiho-diagnostice din raportul psihologic întocmit în cauză, însuşite chiar şi de instanţa de apel conform considerentelor.
Aşadar, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă raportat la art. 263 Cod civil, instanţa de recurs va modifica decizia din apel, va admite apelul pârâtei în parte doar pentru critica ce ţine de efectuarea programului de vizită pe parcursul celor 30 de zile în timpul lunilor de vară iulie august la domiciliul tatălui cu luarea minorului de la domiciliul minorului şi din prezenţa mamei.
Această trecere de la desfăşurarea activităţilor zilnice ale minorului în prezenţa mamei, la situaţia nou intervenită de a desfăşura activităţile zilnice fără mamă, doar cu tatăl biologic, trebuie să se realizeze gradual, în raport şi cu vârsta minorului, ce are la acest moment aproximativ 6 ani, atingerea perioadei maxime stabilită prin sentinţa judecătoriei, de 30 de zile în perioada verii (lunile iulie-august) urmând să se realizeze gradual, crescând cu câte 10 zile consecutive în fiecare vară, după vara anului 2015, imediat următoare momentului pronunţării prezentei decizii.
Restul motivelor de recurs nu sunt fondate, deoarece programul de vizitare aşa cum s-a stabilit iniţial de către Judecătoria Braşov nu afectează minorul, perioada vizată nefiind atât de mare cum era cea din timpul verii, iar petrecerea sărbătorilor: Crăciunul şi Paştele şi în România la domiciliul tatălui este necesară deoarece asigură minorului şi o cunoaştere obiectivă a tradiţiilor şi obiceiurilor din ţara natală.
Motivul de recurs referitor la diminuarea cuantumului onorariului avocaţial al părţii adverse, va fi admis conform dispozitivului prezentei, prin prisma prevederilor art. 276 Cod procedură civilă, faţă de soluţia admiterii în parte a recursului şi admiterea în parte a apelului cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei doar în ceea ce priveşte exercitarea programului de vizitare pe durata celor 30 de zile din perioada verii.
În cadrul recursului, pentru admiterea în parte a recursului, intimatul îi va achita recurentei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariu avocat parţial din totalul de 2500 lei cât s-a solicitat. În temeiul art. 276 Cod procedură civilă, pentru admiterea în parte a apelului vor fi acordate parţial şi cheltuielile de judecată de la fond şi apel.
Constată că, prin decizia civilă nr. 31/24.02.2014, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă N.M., în contradictoriu cu intimatul-pârât M.A., împotriva sentinţei civile nr. 8237/16.05.2013, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. 10914/197/2012, pe care o păstrează.
A obligat apelanta N.M. la plata către intimatul M.A. a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, respectiv onorariu avocaţial conform chitanţei nr. 0000072/22.08.2013.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2141/03.03.2009 a Judecătoriei Braşov s-a stabilit un program de vizitare a minorului N.M.M., născut la data de […], în următoarea modalitate: în prima şi a treia sâmbătă şi duminică din lună, între orele 10,00-13,00 la domiciliul pârâtei de atunci, din Braşov, reţinându-se acordul mamei în privinţa acestui program.
Împotriva sentinţei de mai sus a declarat apel pârâta N. M., solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
La termenul din 30.09.2013, tribunalul a pus în discuţia părţilor, din oficiu, competenţa generală a instanţelor române în soluţionarea prezentei cauze, în acord cu dispoziţiile art. 159 Cod procedură civilă, art. 8 şi art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 şi art. 157 din Legea nr.105/1992. Prin încheierea din 18.11.2013, tribunalul a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, constatând că ambele părţi au acceptat în faţa primei instanţe competenţa instanţelor române, fiind incidente prevederile art. 12 alin. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, pentru considerentele arătate în cadrul încheierii sus-menţionate.
În prealabil, tribunalul a constatat că în prezenta cauză nu sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă intrat în vigoare la data de 01.02.2014, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, procesele începute înainte de intrarea în vigoare a acestuia rămânând supuse dispoziţiilor Codului de procedură civilă din 1865 (în continuare menţionat drept Cod procedură civilă 1865), cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte criticile de legalitate aduse sentinţei civile apelate, tribunalul constată că acestea sunt nefondate.
Pe fondul cauzei, tribunalul constată că apelanta nu neagă necesitatea menţinerii unor legături personale între copil şi tatăl acestuia, drept conferit atât prin reglementările interne (în afară de textele de lege menţionate în cele de mai sus, au fost luate în considerare în acest sens prevederile art. 17 din Legea nr. 272/2004), dar şi prin dispoziţiile art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care ocrotesc viaţa de familie, indiferent dacă în fapt copilul locuieşte sau nu cu părintele în cauză. Deşi o astfel de problemă s-ar impune a fi tranşată de către părinţi prin bună înţelegere, iar apelanta susţine că nu l-a împiedicat niciodată pe intimat să ia legătura şi să viziteze copilul, tribunalul constată că starea extrem de tensionată existentă între părţi sub aceste aspecte rezultă din chiar existenţa litigiului de faţă, precum şi din modul în care sunt formulate apărările părţilor, rezultând cu claritate că, în pofida disponibilităţii declarative manifestate de către ambele părţi de a conveni asupra acestor aspecte, de fapt părinţii se plasează pe poziţii antagonice, ceea ce a şi justificat intervenţia instanţei de tutelă, prin stabilirea unui program de vizitare.
Apelanta a făcut referire la dispoziţiile sentinţei civile nr. 2141/2009 a Judecătoriei Braşov, prin care s-a stabilit anterior un program de vizită în favoarea tatălui, considerând că acesta era suficient pentru păstrarea legăturilor personale dintre tată şi copil şi că oricum intimatul nu s-a arătat interesat să-l valorifice. Tribunalul observă însă că respectivul program de vizită (care constă, în esenţă, în 3 ore de vizită – sâmbăta şi duminica, la fiecare 2 săptămâni) a avut în vedere o cu totul altă situaţie a copilului şi a părţilor decât aceea din prezent; astfel, la momentul respectiv apelanta locuia în Braşov, localitate în care se află familia extinsă a intimatului şi în care acesta revine frecvent, chiar dacă lucrează predominant în Cluj-Napoca, iar minorul avea vârsta de 5 luni, fiind dependent de îngrijire permanentă din partea mamei. Or, în prezent, minorul N.M.M. are vârsta de 5 ani, punându-se problema reluării şi întăririi legăturilor personale cu tatăl său în cu totul alte condiţii, iar apelanta locuieşte împreună cu copilul în Viena, Republica Austria.
Tribunalul a remarcat de altfel că intimatul a solicitat ca programul de vizită, în componenta ce urmează a se desfăşura în România, să aibă loc în municipiul Braşov, locul natal al copilului şi unde se află şi alţi membri ai familiei extinse a minorului (respectiv bunicii paterni), manifestând astfel preocupare pentru sprijinirea minorului să se acomodeze cu tatăl şi bunicii săi într-un mediu oarecum familiar pentru copil. Alegaţiile apelantei privind lipsa condiţiilor de locuit la apartamentul intimatului, unde urmează a fi adus minorul, sunt infirmate în mod obiectiv prin anchetele sociale dispuse la prima instanţă, iar simplul fapt că în imobilul respectiv îşi are sediul social o societate comercială aparţinând intimatului nu poate conduce la concluzia contrară, din moment ce ancheta socială (în urma discuţiilor cu şeful de scară, cel mai în măsură să cunoască situaţia din teren) evidenţiază că firma în cauză are numai formal sediul la acea adresă, nedesfăşurând activităţi comerciale sau de relaţii cu publicul sau clienţii în sediul respectiv, cu excepţia primirii corespondenţei. Apartamentul în cauză este amenajat ca locuinţă, iar minorului i-a fost pregătită o cameră proprie, mobilată şi utilată corespunzător.
Tribunalul a achiesat la concluziile psihologului care a evaluat minorul în ceea ce priveşte necesitatea reluării treptate şi graduale a relaţiei dintre copil şi tatăl său, însă observă că programul stabilit de către prima instanţă a avut în vedere acelaşi aspect, tatăl urmând a petrece timp cu copilul o dată la două week-end-uri pe teritoriul Austriei, ceea ce va permite acestora să reia şi să întărească relaţia de familie care îi leagă, după care, în perioada vacanţei de vară şi a sărbătorilor vor exista perioade mai lungi în care minorul va putea fi adus şi la domiciliul tatălui, pentru a se familiariza cu mediul de viaţă din ţara sa natală şi membrii familiei extinse.
Astfel, perioada de 30 de zile consecutive în lunile iulie-august este absolut rezonabilă şi permite ambilor părinţi să petreacă câte jumătate din perioada vacanţei de vară cu copilul, părinţii urmând a stabili în fiecare an când anume va fi exact plasată în timp perioada respectivă, ceea ce le va permite acestora să-şi concilieze planurile pentru perioada verii. Oricum ar fi, răcirea relaţiilor dintre tată şi copil impune reluarea imediată şi urgentă a legăturilor personale dintre aceştia, neexistând motive obiective pentru perpetuarea acestei stări de fapt.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că programul de vizită stabilit de către prima instanţă respectă principiul interesului superior al copilului, astfel cum este acesta definit prin prevederile art. 263 Cod civil, fiind totodată necesar şi proporţional cu nevoia imperativă ca M. să reia şi să dezvolte o legătură normală de familie şi cu tatăl său, în condiţiile 401, 403 şi art. 496 alin. 5 Cod civil.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs în termen, motivat recurenta pârâtă N.M., criticând decizia sub următoarele aspecte: prin decizia recurată se încalcă normele legale în materia competenţei teritoriale a instanţei derogându-se de la competenţa specială instituită de Regulamentul nr. 2201/2003 privind soluţionarea acţiunii de către instanţele din statul în care minorul îşi are reşedinţa.
Instanţa de apel a făcut o interpretare necorespunzătoare a probatoriului administrat – în special în ceea ce priveşte ancheta socială şi raportul psihologic, de care fie nici nu a ţinut cont, fie le-a interpretat într-o manieră eronată, ruptă din context.
Analiza efectuată în speţă nu s-a concentrat pe interesul superior al copilului, ci într-o cu totul altă direcţie – fiind în fapt focalizată mai degrabă pe relaţiile şi reacţiile/motivaţiile celor doi părinţi biologici astfel că în final prin hotărârea recurată instanţa de apel a expus minorul în speţă, creând – prin lipsa de raportare la particularităţile speţei – cadrul unor posibile abuzuri şi premisele unor consecinţe dramatice şi iremediabile asupra minorului motive pentru care se apreciază că se impune schimbarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantului/intimat M.A..
Instanţa de apel a acţionat pur formal şi mecanic, ca un instrument automat de reformare a unei mai vechi sentinţe judecătoreşti, preluând şi raliindu-se în acest sens la considerentele instanţei de fond, care la rândul ei s-a limitat la a reţine că s-au schimbat împrejurările avute în vedere, la momentul stabilirii modalităţii de menţinere a legăturilor părinteşti dintre copil şi tată.
Instanţa de apel a făcut o interpretare necorespunzătoare a probatoriului administrat – în special subliniem lipsa de valorificare a anchetei sociale efectuată în România şi a raportului psihologic, de care instanţa fie nici nu a ţinut cont, fie le-a interpretat într-o manieră eronată, ruptă din context.
Atât ancheta socială efectuată în România cât şi raportul psihologic arată că „luarea copilului de la domiciliul mamei se va putea realiza doar în momentul în care s-a creat o relaţie între tată şi fiu, iar copilul se simte securizat în prezenţa tatălui şi este pregătit psihic pentru această experienţă care presupune schimbarea mediului familial şi un timp petrecut exclusiv cu tatăl”.
Starea de fapt existentă şi motivele expuse conform probatoriului administrat în cauză justifică şi impun chiar pe deplin menţinerea actualului program de vizitare şi restrângerea dreptului reclamantului de a lua copilul de la domiciliul mamei până la crearea condiţiilor necesare ca minorul să fie pregătit psihic şi să se simtă securizat în prezenţa tatălui aceasta fiind de altfel şi practica CEDO în materie.
Pârâta-recurentă nu a fost niciodată împotriva menţinerii legăturii personale dintre tată şi copil, dar s-a luptat permanent pentru echilibrarea graduală a drepturilor părinteşti ţinând cont de interesul superior al copilului, care până la urmă are locuinţa, deci domiciliul obişnuit la mamă, cu toate consecinţele ce derivă din acest fapt şi drept acordat mamei tot de către instanţa de judecată pentru anumite considerente care se – menţin şi la această dată.
Este greu de crezut că tensiunile dintre cei doi părinţi vor putea fi gestionate măcar la nivelul actual – în situaţia în care copilul va fi luat de lângă mamă timp de 30 de zile şi adus din Viena în Braşov.
Acesta este elementul esenţial pe care instanţa de apel ar fi trebuit să-l aibă în considerare atunci când a decis în sensul admiterii acţiunii reclamantului şi lărgirii la extrem a dreptului acestuia de vizitare a minorului.
Cu privire la recursul formulat, intimatul reclamant a formulat concluzii scrise solicitând respingerea ca nefondat a recursului.
Analizând recursul formulat, instanţa constată că este fondat în parte, doar pentru criticile cu privire la realizarea programului de vizitare pe parcursul celor 30 de zile din cuprinsul vacanţei de vară (iulie – august).
Normele de competenţă generală stabilite prin Regulamentul 2201/2003 nu au fost încălcate de instanţele anterioare, iar instanţa de apel corect a reţinut incidenţa art. 12 din regulamentul arătat ce instituie o prorogare de competenţă în favoarea instanţelor statului cu care copilul are o strânsă legătură, dacă competenţa instanţelor acelui stat a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la data sesizării instanţei, iar competenţa este în interesul copilului. În speţă părţile sunt cetăţeni români, există o strânsă legătură între minorul în cauză şi România chiar dacă acesta nu locuieşte în România, însă a avut reşedinţa în România şi unul din părinţi continuă să domicilieze în România. Aşadar, nu poate fi primită această excepţie invocată ca şi critică, în recurs având în vedere că încă de la judecata în fond, la Judecătoria Cluj Napoca, înainte de declinarea competenţei teritoriale în soluţionarea cauzei la Judecătoria Braşov a intervenit şi alegerea competenţei instanţelor române de către ambele părţi care au fost de acord ca soluţionarea cauzei potrivit legislaţiei interne, de către instanţa naţională, singurul aspect ce a atras declinarea de competenţă teritorială fiind acela al domiciliului legal al pârâtei, în temeiul art. 5 Cod procedură civilă.
Recurenta pârâtă nu se opune ca reclamantul să aibă legături personale cu minora, aspect pe care chiar apărătorul reclamantului l-a invocat la soluţionarea în fond a cauzei, însă susţinând interesul superior al minorului, consideră că, afectiv, emoţional, psihologic, minora ar fi afectată de exercitarea unui astfel de program flexibil pe durata verii doar împreună cu reclamantul, dintr-o dată.
Instanţa de apel reţine că starea de fapt a fost corect percepută de instanţa de fond, în sensul că atitudinea reticentă a minorului faţă de tatăl său, nu s-a schimbat, însă apreciază că poate fi acceptată cererea acestuia de exercitare a unui program de vizitare extins, în sensul ca minorul să-şi petreacă şi nopţile în cadrul programului stabilit iniţial, la domiciliul tatălui.
Reunirea unui părinte cu un minor care a locuit o perioadă de timp cu celălalt părinte este posibil să nu aibă loc imediat şi poate necesita luarea de măsuri pregătitoare, măsuri care vor depinde de circumstanţele fiecărui caz, în contextul în care înţelegerea şi cooperarea tuturor celor implicaţi este întotdeauna un factor important iar aplicarea acestora prin forţă trebuie limitată, deoarece interesele, ca şi drepturile şi libertăţile tuturor celor implicaţi, trebuie luate în conformitate cu art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Când contactele cu părintele par să ameninţe aceste interese ori să interfereze cu acele drepturi, este sarcina instanţei să stabilească echilibrul între ele, deoarece dreptul lui putea fi afectat în mod ireparabil în caz de întârziere.
Curtea apreciază că în contextul actual este în interesul tuturor părţilor implicate ca legăturile dintre tată şi minor să se ia gradual, interesul actual fiind acela de a se urma un program de vizită stabilit de instanţa de fond care să nu afecteze minorul, dar care să permită tatălui să demareze reluarea unor legături care vor putea sta la baza unui program mai flexibil şi mai variat pentru viitor, adaptat şi la vârsta minorului.
Instanţa europeană, în cauza Cristescu contra României, a apreciat că în cauze care implică divergenţe profunde între foştii soţi, este de aşteptat să fie nevoie de trecerea unei perioade consistente de timp pentru ca ambii parteneri să surmonteze traumele emoţionale severe şi să înceapă să se concentreze pe interesul minorilor.
Astfel, deşi Tribunalul pentru minori şi familie a avut în vedere concluziile raportului psihologic din 08.03.2012- fila 75 dosar Judecătoria Braşov, arătând în considerente că „achiesează” la concluziile psihologului care a evaluat minorul, în ceea ce priveşte necesitatea reluării treptate şi graduale a relaţiei tată – fiu, respinge ca nefondat apelul pârâtei care avea în vedere chiar acest raport în susţinerea motivelor de apel ce vizau derularea programului de vizitare pe durata celor 30 de zile din iulie august ale fiecărui an, când tatăl trebuia să stea efectiv cu minorul.
Doar pentru aceste considerente, instanţa de recurs constată că decizia atacată trebuie modificată în scopul protejării interesului superior al minorului şi atingerii unui echilibru în relaţia dintre tată şi fiu.
Programul de vizitare aşa cum a fost stabilit de instanţa de fond nu va fi schimbat, doar modalitatea de derulare a sa va fi modificată conform celor din dispozitivul prezentei, tocmai pentru a fi respectate şi observaţiile psiho-diagnostice din raportul psihologic întocmit în cauză, însuşite chiar şi de instanţa de apel conform considerentelor.
Aşadar, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă raportat la art. 263 Cod civil, instanţa de recurs va modifica decizia din apel, va admite apelul pârâtei în parte doar pentru critica ce ţine de efectuarea programului de vizită pe parcursul celor 30 de zile în timpul lunilor de vară iulie august la domiciliul tatălui cu luarea minorului de la domiciliul minorului şi din prezenţa mamei.
Această trecere de la desfăşurarea activităţilor zilnice ale minorului în prezenţa mamei, la situaţia nou intervenită de a desfăşura activităţile zilnice fără mamă, doar cu tatăl biologic, trebuie să se realizeze gradual, în raport şi cu vârsta minorului, ce are la acest moment aproximativ 6 ani, atingerea perioadei maxime stabilită prin sentinţa judecătoriei, de 30 de zile în perioada verii (lunile iulie-august) urmând să se realizeze gradual, crescând cu câte 10 zile consecutive în fiecare vară, după vara anului 2015, imediat următoare momentului pronunţării prezentei decizii.
Restul motivelor de recurs nu sunt fondate, deoarece programul de vizitare aşa cum s-a stabilit iniţial de către Judecătoria Braşov nu afectează minorul, perioada vizată nefiind atât de mare cum era cea din timpul verii, iar petrecerea sărbătorilor: Crăciunul şi Paştele şi în România la domiciliul tatălui este necesară deoarece asigură minorului şi o cunoaştere obiectivă a tradiţiilor şi obiceiurilor din ţara natală.
Motivul de recurs referitor la diminuarea cuantumului onorariului avocaţial al părţii adverse, va fi admis conform dispozitivului prezentei, prin prisma prevederilor art. 276 Cod procedură civilă, faţă de soluţia admiterii în parte a recursului şi admiterea în parte a apelului cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei doar în ceea ce priveşte exercitarea programului de vizitare pe durata celor 30 de zile din perioada verii.
În cadrul recursului, pentru admiterea în parte a recursului, intimatul îi va achita recurentei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariu avocat parţial din totalul de 2500 lei cât s-a solicitat. În temeiul art. 276 Cod procedură civilă, pentru admiterea în parte a apelului vor fi acordate parţial şi cheltuielile de judecată de la fond şi apel.
