Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă prin încadrarea conform art. 489 alin.2 Noul Cod procedură civilă şi a motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul formulat este nefondat pentru următoarele considerente:
În speţă, organele de inspecţie fiscală din cadrul A.I.F. C. în urma controlului efectuat la S.C. T. S.R.L, în temeiul prevederilor titlului VII din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, au emis Decizia de impunere nr. F-CV 260/21.05.2013 în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. F-CV 162/21.05.2013, prin care nu s-a admis la rambursare TVA în sumă de 56.500 lei.
În urma controlului efectuat s-a constatat că societatea a achiziţionat 219 aparate de distribuţie automate-a băuturilor (cafea), prin factura cu nr. 7000030175/29.11.2012, în valoare totală de 1.177.078 lei, cu TVA aferent în sumă de 282.499 lei primită de la S.R. S.R.L., CIF RO […]. S-a constatat faptul că societatea în perioada 02.08.2012 – 01.02.2013 a fost scoasă din evidenţa plătitorilor de TVA, însă societatea în decontul de TVA aferent lunii februarie 2013 a cuprins TVA-ul la rândul 30 „regularizări taxa dedusă” în sumă de 282.499 lei, TVA care potrivit prevederilor art. 149 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal trebuia ajustată pe o perioadă de 5 ani, începând cu anul în care s-au achiziţionat bunurile.
În mod esenţial recurenta susţine că în cauză erau incidente dispoziţiile art. 149 alin. 4 lit. a pct. 1 şi respectiv cele ale art. 149 alin. 4 lit. c din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin aplicarea pct. 54 (4) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal potrivit cu care „în cazul persoanelor impozabile a căror înregistrare în scopuri de TVA a fost anulată de organele fiscale competente conform art. 153 alin. (9) lit. a) – e) din Codul fiscal, se consideră că bunurile de capital nu sunt alocate unei activităţi economice – pe perioada în care nu au avut un cod valabil de TVA, fiind obligatorie ajustarea taxei conform art. 149 alin. (4) lit a) pct. 1 din Codul fiscal.
Ajustarea va fi reflectată în ultimul decont de taxă depus înainte de anularea
înregistrării în scopuri de TVA a persoanei impozabile. După înregistrarea în scopuri de
TVA conform art. 153 din Codul fiscal, persoanele impozabile pot ajusta taxa aferentă
bunurilor de capital proporţional cu perioada rămasă din perioada de ajustare, în
conformitate cu prevederile art. 149 alin (4) lit. c) din Codul fiscal”.
Curtea reţine, însă că respectivele texte au fost judicios interpretate de către instanţa de fond în lumina dispoziţiilor art. 184 din Directiva 112/2006/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, în sensul că ajustarea prevăzută la art. 149 alin. 4 lit. a pct. 1 Cod fiscal cu aplicarea art. 54 (4) din H.G. nr. 44/2004 presupune o deducere iniţială precum şi existenţa unui eveniment care să determine ajustarea.
În speţă, anularea codului de înregistrare în scopuri de TVA al reclamantei a intervenit anterior achiziţionării bunurilor şi deducerii TVA, în consecinţă neputând atrage ajustarea TVA.
Relativ la incidenţa art. 149 alin. 4 lit. c din Codul fiscal cu aplicarea art. 54 (4) din H.G. nr. 44/2004 Curtea reţine, de asemenea, că acest text este reţinut de organul fiscal în aplicarea aceleiaşi premise prevăzute la art. 149 alin. 4 lit. a pct. 1 din Codul fiscal respectiv, că a survenit un eveniment de natură să atragă ajustarea în ipoteza în care nu s-a efectuat nici o deducere iniţială ori s-a efectuat o deducere parţială şi ulterior intervine o situaţie care atrage deductibilitatea. Or, în speţă anularea înregistrării ca plătitor de TVA a fost anterioară achiziţionării bunurilor şi prin urmare nu se poate aplica nici acest text, cu atât mai mult cu cât legea prevede o posibilitate şi nu o obligaţie, prin ipoteză ajustarea făcându-se în favoarea contribuabilului şi nu a statului ( aşa cum este cazul în speţă), aşa cum corect reţine şi instanţa de fond.
Conchizând Curtea reţine că textele de lege invocate de către recurenta organ fiscal ar fi fost incidente în situaţia în care achiziţionarea de bunuri ar fi fost anterioară anulării codului de înregistrare ca plătitor de TVA.
Mai mult, Curtea reţine că instanţa de fond a făcut o justă aplicare a jurisprudenţei comunitare relevante în materie (Cazul C-257/11 – Gran Via Moineşti SRL, care la paragraful 40 prevede că „în ceea ce priveşte naşterea unei eventuale obligaţii de regularizare a unei deduceri a TVA-ului efectuate pentru taxa achitată în amonte, articolul 185 alineatul (1) din directiva menţionată instituie principiul potrivit căruia o astfel de regularizare se efectuează în special atunci când modificările factorilor utilizaţi la stabilirea cuantumului sumei de dedus au apărut ulterior întocmirii declaraţiei privind TVA-ul” (adică în speţă ulterior decontului aferent lunii februarie 2013, ceea ce nu s-a întâmplat), „acelaşi principiu fiind menţionat şi în Hotărârea Curţii Europene de Justiţie în Cazul C-234/11 – TETS Haskovo.)”
Cât priveşte aplicabilitatea art. 11 alin. 13 din Codul fiscal, potrivit cu care Contribuabilii cărora li s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA conform prevederilor art. 153 alin. (9) lit. b)—e) nu beneficiază de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente achiziţiilor efectuate în perioada respectivă, dar sunt supuşi obligaţiei de plată a TVA colectate, în conformitate cu prevederile titlului VI, aferentă operaţiunilor impozabile desfăşurate în perioada respectivă, Curtea reţine de asemenea că textul de lege vizează operaţiuni anterioare anulării înregistrării, şi constituie situaţia premisă a aplicării ajustării în sensul art. 149 alin. 4 lit. a pct. 1 din Codul fiscal ori respectiv al art. 149 alin.4 lit. c din Codul fiscal.
În speţă, prin aplicarea chiar şi trunchiată a articolului 11 alin.13 din Codul fiscal în sensul respingerii cererii doar pentru anul 2012 (în condiţiile în care aplicarea formei în vigoare incidentă în cauză ar fi condus la respingerea integrală a cererii de deducere TVA şi nu la ajustarea TVA) organul fiscal a făcut o interpretare aflată în vădită contradicţie cu dreptul comunitar în condiţiile în care CJUE a statuat prin decizia anterior menţionată că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că se opune ca o persoană plătitoare de taxă pe valoarea adăugată care îndeplineşte condiţiile de fond pentru deducerea acestei taxe, conform dispoziţiilor directivei menţionate, şi care se identifică în scopuri de taxă pe valoarea adăugată într-un termen rezonabil de la efectuarea operaţiunilor care dau naştere dreptului de deducere să poată fi privată de posibilitatea de exercitare a acestui drept printr-o legislaţie naţională care interzice deducerea taxei pe valoarea adăugată achitate cu ocazia cumpărării unor bunuri, în cazul în care această persoană impozabilă nu s-ar fi identificat în scopuri de taxă pe valoarea adăugată înainte de utilizarea respectivelor bunuri pentru activitatea sa supusă la plata acestei taxe.
Că textul 11 alin. 13 din Codul fiscal în varianta în vigoare în cauză este contrar jurisprudenţei comunitare o dovedeşte însuşi faptul că a fost modificat ulterior în sensul de a permite deductibilitatea TVA pentru perioada cât persoana impozabilă nu a avut cod de înregistrare TVA, făcându-se diferenţa faţă de perioada cât codul a fost anulat.
Curtea reţine însă, aşa cum a subliniat mai sus că art. 11 alin. 13 din Codul fiscal în varianta aplicabilă în speţă vizează operaţiunile efectuate anterior anulării codului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Totodată în ce priveşte aplicabilitatea pct. 61 alin. 10 din H.G. nr. 44/2004 invocat pentru prima dată prin cererea de recurs potrivit cu care „(10) În sensul art. 152 alin. (9) din Codul fiscal, persoanele impozabile care solicită înregistrarea în scopuri de taxă prin opţiune conform prevederilor art. 152 alin. (3), coroborate cu prevederile art. 153 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal, şi persoanele impozabile care solicită înregistrarea în scopuri de taxă în cazul depăşirii plafonului de scutire în termenul stabilit la art. 152 alin. (6) din Codul fiscal au dreptul la ajustarea taxei deductibile aferente:… b) activelor corporale fixe, inclusiv bunurilor de capital pentru care perioada de ajustare a deducerii nu a expirat, precum şi activelor corporale fixe în curs de execuţie, constatate pe bază de inventariere, aflate în proprietatea sa în momentul trecerii la regimul normal de taxă. În cazul activelor corporale fixe, altele decât bunurile de capital, se ajustează taxa aferentă valorii rămase neamortizate la momentul trecerii la regimul normal de taxă. În cazul bunurilor de capital se aplică prevederile art. 149 din Codul fiscal;…
(11) Ajustările efectuate conform alin. (10) se înscriu în primul decont de taxă depus după înregistrarea în scopuri de taxă conform art. 153 din Codul fiscal a persoanei impozabile sau, după caz, într-un decont ulterior.” Curtea, reţine că singurul text posibil incident este tot art. 149 alin.4 lit. c, ambele dispoziţii legale stabilind dreptul contribuabilului la ajustare şi nu o obligaţie legală, motiv pentru care nu poate fi primit ca fiind incident în cauză.
Cât priveşte interpretarea ajustării prevăzute de art. 61 pct. 10 din H.G. nr. 44/2004 ca vizând respingerea dreptului de deducere pentru perioada anterioară înregistrării în scopuri de TVA, Curtea reţine că o astfel de interpretare din partea organului fiscal contravine aceleiaşi jurisprudenţe comunitare, negând practic dreptul de deducere aferent respectivei perioade pentru motive formale. În decizia menţionată, CJUE statuează că identificarea/ înregistrarea în scop de TVA nu este un act generator al unui drept de deducere ci reprezintă o cerinţă de formă în scopul controlului. Trebuie subliniat că în speţă nu sunt contestate condiţiile de fond pentru acordarea dreptului de deducere a TVA.
În consecinţă, în mod judicios instanţa de fond a apreciat că intimatei reclamante îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 145 alin. 4 din Codul fiscal, beneficiind de dreptul de deducere al TVA integral, inclusiv pe perioada anterioară înregistrării, Curtea reţinând că, deşi la data achiziţionării bunurilor de capital, aceasta societate nu era înregistrată ca şi plătitor de TVA în cauză sunt îndeplinite restul condiţiilor de fond prevăzute de lege, respectiv art. 153, 1562 şi 1471 alin. 2 din Codul fiscal.
Curtea conchide că, în aplicarea art. 145 alin. 4 din Codul fiscal, în mod corect instanţa de fond a invocat jurisprudenţa CJUE (C-385/09 (NideraHandelscompagnie) – Reglementare naţională care exclude dreptul de deducere a TVA), apreciind-o ca fiind pe deplin relevantă în cauză.
Criticile referitoare la plata dobânzii legale fiscale aferente sumei de 56.500 lei reprezentând TVA, începând cu data de 10.06.2013 şi până la rambursarea efectivă a sumei vor fi, de asemenea, înlăturate ca nefondate.
În sensul legalităţii sentinţei de fond, Curtea va reţine şi interpretarea CJUE în cauza C-431/12 A.N.A.F. împotriva S.C. R.S.R. S.A., conform cu care „art. 183 din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoare adăugată pe care o datorează să nu poată obţine din partea administraţiei fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească”. CJUE reţine la pct. 25 că „din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA intervenit cu întârziere este lipsit de relevanţă, nefiind vreo diferenţă între o rambursare târzie datorată soluţionării administrative cu depăşirea termenelor sau cea intervenită din cauza unor acte administrative ce au exclus nelegal rambursarea şi care au fost anulate prin hotărâre judecătorească”.
Sub aspectul criticilor referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, Curtea le va înlătura de asemenea ca neîntemeiate, apreciind că un onorariu avocaţial de 6000 lei este justificat în raport de volumul de activitate depus de avocat, complexitatea cauzei, durata litigiului şi cuantumul pretenţiilor, fiind corect aplicate prin sentinţa recurată criteriile stabilite de art. 451 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, raportat la dispoziţiile art.496 din Noul Cod de procedură civilă va respinge ca nefondat recursul dedus judecăţii, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa atacată.
În speţă, organele de inspecţie fiscală din cadrul A.I.F. C. în urma controlului efectuat la S.C. T. S.R.L, în temeiul prevederilor titlului VII din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, au emis Decizia de impunere nr. F-CV 260/21.05.2013 în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. F-CV 162/21.05.2013, prin care nu s-a admis la rambursare TVA în sumă de 56.500 lei.
În urma controlului efectuat s-a constatat că societatea a achiziţionat 219 aparate de distribuţie automate-a băuturilor (cafea), prin factura cu nr. 7000030175/29.11.2012, în valoare totală de 1.177.078 lei, cu TVA aferent în sumă de 282.499 lei primită de la S.R. S.R.L., CIF RO […]. S-a constatat faptul că societatea în perioada 02.08.2012 – 01.02.2013 a fost scoasă din evidenţa plătitorilor de TVA, însă societatea în decontul de TVA aferent lunii februarie 2013 a cuprins TVA-ul la rândul 30 „regularizări taxa dedusă” în sumă de 282.499 lei, TVA care potrivit prevederilor art. 149 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal trebuia ajustată pe o perioadă de 5 ani, începând cu anul în care s-au achiziţionat bunurile.
În mod esenţial recurenta susţine că în cauză erau incidente dispoziţiile art. 149 alin. 4 lit. a pct. 1 şi respectiv cele ale art. 149 alin. 4 lit. c din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin aplicarea pct. 54 (4) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal potrivit cu care „în cazul persoanelor impozabile a căror înregistrare în scopuri de TVA a fost anulată de organele fiscale competente conform art. 153 alin. (9) lit. a) – e) din Codul fiscal, se consideră că bunurile de capital nu sunt alocate unei activităţi economice – pe perioada în care nu au avut un cod valabil de TVA, fiind obligatorie ajustarea taxei conform art. 149 alin. (4) lit a) pct. 1 din Codul fiscal.
Ajustarea va fi reflectată în ultimul decont de taxă depus înainte de anularea
înregistrării în scopuri de TVA a persoanei impozabile. După înregistrarea în scopuri de
TVA conform art. 153 din Codul fiscal, persoanele impozabile pot ajusta taxa aferentă
bunurilor de capital proporţional cu perioada rămasă din perioada de ajustare, în
conformitate cu prevederile art. 149 alin (4) lit. c) din Codul fiscal”.
Curtea reţine, însă că respectivele texte au fost judicios interpretate de către instanţa de fond în lumina dispoziţiilor art. 184 din Directiva 112/2006/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, în sensul că ajustarea prevăzută la art. 149 alin. 4 lit. a pct. 1 Cod fiscal cu aplicarea art. 54 (4) din H.G. nr. 44/2004 presupune o deducere iniţială precum şi existenţa unui eveniment care să determine ajustarea.
În speţă, anularea codului de înregistrare în scopuri de TVA al reclamantei a intervenit anterior achiziţionării bunurilor şi deducerii TVA, în consecinţă neputând atrage ajustarea TVA.
Relativ la incidenţa art. 149 alin. 4 lit. c din Codul fiscal cu aplicarea art. 54 (4) din H.G. nr. 44/2004 Curtea reţine, de asemenea, că acest text este reţinut de organul fiscal în aplicarea aceleiaşi premise prevăzute la art. 149 alin. 4 lit. a pct. 1 din Codul fiscal respectiv, că a survenit un eveniment de natură să atragă ajustarea în ipoteza în care nu s-a efectuat nici o deducere iniţială ori s-a efectuat o deducere parţială şi ulterior intervine o situaţie care atrage deductibilitatea. Or, în speţă anularea înregistrării ca plătitor de TVA a fost anterioară achiziţionării bunurilor şi prin urmare nu se poate aplica nici acest text, cu atât mai mult cu cât legea prevede o posibilitate şi nu o obligaţie, prin ipoteză ajustarea făcându-se în favoarea contribuabilului şi nu a statului ( aşa cum este cazul în speţă), aşa cum corect reţine şi instanţa de fond.
Conchizând Curtea reţine că textele de lege invocate de către recurenta organ fiscal ar fi fost incidente în situaţia în care achiziţionarea de bunuri ar fi fost anterioară anulării codului de înregistrare ca plătitor de TVA.
Mai mult, Curtea reţine că instanţa de fond a făcut o justă aplicare a jurisprudenţei comunitare relevante în materie (Cazul C-257/11 – Gran Via Moineşti SRL, care la paragraful 40 prevede că „în ceea ce priveşte naşterea unei eventuale obligaţii de regularizare a unei deduceri a TVA-ului efectuate pentru taxa achitată în amonte, articolul 185 alineatul (1) din directiva menţionată instituie principiul potrivit căruia o astfel de regularizare se efectuează în special atunci când modificările factorilor utilizaţi la stabilirea cuantumului sumei de dedus au apărut ulterior întocmirii declaraţiei privind TVA-ul” (adică în speţă ulterior decontului aferent lunii februarie 2013, ceea ce nu s-a întâmplat), „acelaşi principiu fiind menţionat şi în Hotărârea Curţii Europene de Justiţie în Cazul C-234/11 – TETS Haskovo.)”
Cât priveşte aplicabilitatea art. 11 alin. 13 din Codul fiscal, potrivit cu care Contribuabilii cărora li s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA conform prevederilor art. 153 alin. (9) lit. b)—e) nu beneficiază de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente achiziţiilor efectuate în perioada respectivă, dar sunt supuşi obligaţiei de plată a TVA colectate, în conformitate cu prevederile titlului VI, aferentă operaţiunilor impozabile desfăşurate în perioada respectivă, Curtea reţine de asemenea că textul de lege vizează operaţiuni anterioare anulării înregistrării, şi constituie situaţia premisă a aplicării ajustării în sensul art. 149 alin. 4 lit. a pct. 1 din Codul fiscal ori respectiv al art. 149 alin.4 lit. c din Codul fiscal.
În speţă, prin aplicarea chiar şi trunchiată a articolului 11 alin.13 din Codul fiscal în sensul respingerii cererii doar pentru anul 2012 (în condiţiile în care aplicarea formei în vigoare incidentă în cauză ar fi condus la respingerea integrală a cererii de deducere TVA şi nu la ajustarea TVA) organul fiscal a făcut o interpretare aflată în vădită contradicţie cu dreptul comunitar în condiţiile în care CJUE a statuat prin decizia anterior menţionată că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că se opune ca o persoană plătitoare de taxă pe valoarea adăugată care îndeplineşte condiţiile de fond pentru deducerea acestei taxe, conform dispoziţiilor directivei menţionate, şi care se identifică în scopuri de taxă pe valoarea adăugată într-un termen rezonabil de la efectuarea operaţiunilor care dau naştere dreptului de deducere să poată fi privată de posibilitatea de exercitare a acestui drept printr-o legislaţie naţională care interzice deducerea taxei pe valoarea adăugată achitate cu ocazia cumpărării unor bunuri, în cazul în care această persoană impozabilă nu s-ar fi identificat în scopuri de taxă pe valoarea adăugată înainte de utilizarea respectivelor bunuri pentru activitatea sa supusă la plata acestei taxe.
Că textul 11 alin. 13 din Codul fiscal în varianta în vigoare în cauză este contrar jurisprudenţei comunitare o dovedeşte însuşi faptul că a fost modificat ulterior în sensul de a permite deductibilitatea TVA pentru perioada cât persoana impozabilă nu a avut cod de înregistrare TVA, făcându-se diferenţa faţă de perioada cât codul a fost anulat.
Curtea reţine însă, aşa cum a subliniat mai sus că art. 11 alin. 13 din Codul fiscal în varianta aplicabilă în speţă vizează operaţiunile efectuate anterior anulării codului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Totodată în ce priveşte aplicabilitatea pct. 61 alin. 10 din H.G. nr. 44/2004 invocat pentru prima dată prin cererea de recurs potrivit cu care „(10) În sensul art. 152 alin. (9) din Codul fiscal, persoanele impozabile care solicită înregistrarea în scopuri de taxă prin opţiune conform prevederilor art. 152 alin. (3), coroborate cu prevederile art. 153 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal, şi persoanele impozabile care solicită înregistrarea în scopuri de taxă în cazul depăşirii plafonului de scutire în termenul stabilit la art. 152 alin. (6) din Codul fiscal au dreptul la ajustarea taxei deductibile aferente:… b) activelor corporale fixe, inclusiv bunurilor de capital pentru care perioada de ajustare a deducerii nu a expirat, precum şi activelor corporale fixe în curs de execuţie, constatate pe bază de inventariere, aflate în proprietatea sa în momentul trecerii la regimul normal de taxă. În cazul activelor corporale fixe, altele decât bunurile de capital, se ajustează taxa aferentă valorii rămase neamortizate la momentul trecerii la regimul normal de taxă. În cazul bunurilor de capital se aplică prevederile art. 149 din Codul fiscal;…
(11) Ajustările efectuate conform alin. (10) se înscriu în primul decont de taxă depus după înregistrarea în scopuri de taxă conform art. 153 din Codul fiscal a persoanei impozabile sau, după caz, într-un decont ulterior.” Curtea, reţine că singurul text posibil incident este tot art. 149 alin.4 lit. c, ambele dispoziţii legale stabilind dreptul contribuabilului la ajustare şi nu o obligaţie legală, motiv pentru care nu poate fi primit ca fiind incident în cauză.
Cât priveşte interpretarea ajustării prevăzute de art. 61 pct. 10 din H.G. nr. 44/2004 ca vizând respingerea dreptului de deducere pentru perioada anterioară înregistrării în scopuri de TVA, Curtea reţine că o astfel de interpretare din partea organului fiscal contravine aceleiaşi jurisprudenţe comunitare, negând practic dreptul de deducere aferent respectivei perioade pentru motive formale. În decizia menţionată, CJUE statuează că identificarea/ înregistrarea în scop de TVA nu este un act generator al unui drept de deducere ci reprezintă o cerinţă de formă în scopul controlului. Trebuie subliniat că în speţă nu sunt contestate condiţiile de fond pentru acordarea dreptului de deducere a TVA.
În consecinţă, în mod judicios instanţa de fond a apreciat că intimatei reclamante îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 145 alin. 4 din Codul fiscal, beneficiind de dreptul de deducere al TVA integral, inclusiv pe perioada anterioară înregistrării, Curtea reţinând că, deşi la data achiziţionării bunurilor de capital, aceasta societate nu era înregistrată ca şi plătitor de TVA în cauză sunt îndeplinite restul condiţiilor de fond prevăzute de lege, respectiv art. 153, 1562 şi 1471 alin. 2 din Codul fiscal.
Curtea conchide că, în aplicarea art. 145 alin. 4 din Codul fiscal, în mod corect instanţa de fond a invocat jurisprudenţa CJUE (C-385/09 (NideraHandelscompagnie) – Reglementare naţională care exclude dreptul de deducere a TVA), apreciind-o ca fiind pe deplin relevantă în cauză.
Criticile referitoare la plata dobânzii legale fiscale aferente sumei de 56.500 lei reprezentând TVA, începând cu data de 10.06.2013 şi până la rambursarea efectivă a sumei vor fi, de asemenea, înlăturate ca nefondate.
În sensul legalităţii sentinţei de fond, Curtea va reţine şi interpretarea CJUE în cauza C-431/12 A.N.A.F. împotriva S.C. R.S.R. S.A., conform cu care „art. 183 din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoare adăugată pe care o datorează să nu poată obţine din partea administraţiei fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească”. CJUE reţine la pct. 25 că „din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA intervenit cu întârziere este lipsit de relevanţă, nefiind vreo diferenţă între o rambursare târzie datorată soluţionării administrative cu depăşirea termenelor sau cea intervenită din cauza unor acte administrative ce au exclus nelegal rambursarea şi care au fost anulate prin hotărâre judecătorească”.
Sub aspectul criticilor referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, Curtea le va înlătura de asemenea ca neîntemeiate, apreciind că un onorariu avocaţial de 6000 lei este justificat în raport de volumul de activitate depus de avocat, complexitatea cauzei, durata litigiului şi cuantumul pretenţiilor, fiind corect aplicate prin sentinţa recurată criteriile stabilite de art. 451 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, raportat la dispoziţiile art.496 din Noul Cod de procedură civilă va respinge ca nefondat recursul dedus judecăţii, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa atacată.
