Deliberând asupra recursului de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 1707/CA/16.06.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanţii Municipiul B., prin primar, Consiliul Local al Municipiului B. şi Primarul Municipiului B. în contradictoriu cu CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI – CAMERA DE CONTURI A JUDEŢULUI B.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii Municipiul B., prin primar, Consiliul Local al Municipiului B. şi Primarul Municipiului B. au declarat recurs, în termenul legal, prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii.
În motivare, a arătat că prima instanţă a interpretat în mod greşit clauzele contractului de concesiune a serviciului de parcare publică nr. 97/2000.
În acest sens, reclamanţii au arătat că între S.C. P. S.R.L. şi Municipiul B. s-a încheiat un contract de concesiune a serviciului de parcare publică, iar nu un contract de concesiune teren proprietate publică, serviciu care intră în sfera reglementată de art. 3 alin. 1 lit. i din O.G. nr. 71/2002, astfel că, în mod legal, nu s-a încasat şi taxa pe teren. În plus, reclamanţii au mai invocat faptul că prin contractul nr. 97/2000 şi actele adiţionale nu este specificată suprafaţa de teren aferentă locurilor de parcare ce fac obiectul serviciului de parcare publică şi că activitatea de exploatare se desfăşoară cu un anumit specific, de exemplu: în intervalul 22-08 rămân la dispoziţia publicului fără plată, există posibilitatea emiterii abonamentelor de parcare de către Municipiul B., fără plată. Faţă de aceste caracteristici, reclamanţii au arătat că nu există un transfer de folosinţă asupra unui teren proprietate publică pentru care se datorează taxă de teren, ci, cel mult, un transfer de folosinţă temporară, limitată şi condiţionată, pentru care nu sunt aplicabile prevederile Codului fiscal referitoare la taxa pe teren.
Reclamanţii au mai invocat faptul că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a art. 257 lit. f) din Codul fiscal, respectiv, cu privire la R.P.L.P. K. RA, ce are ca obiect de activitate administrarea fondului forestier al Municipiului B., trecând peste împrejurarea că nu există un act de concesiune, închiriere, administrare ori folosinţă teren pentru a fi percepută taxa de teren, aceasta beneficiază de scutire deoarece este o instituţie publică.
Reclamanţii au mai arătat că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a O.U.G. nr. 8/2008, art. 10, art. 36 alin. 5 lit. b) şi art. 36 alin. 6 lit. b) din Legea nr. 215/2001.
Astfel, reclamanţii au arătat că, în baza O.U.G. nr. 68/2008, au încheiat contracte de vânzare cumpărare pentru cabinetele medicale, iar, pentru a accelera procesul de reformă a asistenţei medicale ambulatorii, pentru a accelera procesul de încasare a preţului care se face venit la bugetul local, în scopul derulării altor proiecte de interes local, în temeiul art. 10, art. 36 alin. 5 lit. b) şi art. 36 alin. 6 lit. b) din Legea nr. 215/2001, a acordat facilitatea reducerii preţului cu 12% pentru persoanele care achitau preţul integral, iar nu în rate eşalonate pe 15 ani. În acest sens sunt, în opinia reclamanţilor şi dispoziţiile art. 255 şi 260 Cod fiscal, care permis consiliilor locale reducerea taxelor şi impozitelor anuale, cu până la 10%.
În drept a fost invocată aplicarea art. 10 alin. 2 şi 20 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi a art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.
Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.
Intimata Curtea de Conturi, în nume propriu şi pentru Camera de Conturi a Judeţului B., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 25-30), a solicitat respingerea recursului declarat de către reclamanţii Municipiul B., prin primar, Consiliul Local al Municipiului B. şi Primarul Municipiului B.
Ca şi chestiune prealabilă, intimata a invocat aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. I din O.U.G. nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative, respectiv faptul că reclamanţii nu au indicat situaţia „temeinic justificată” care a determinat achiziţionarea serviciilor de asistenţă juridică în prezenta cauză.
Pe fond, în susţinerea poziţiei procesuale exprimate a arătat că este nefondată afirmaţia recurentelor că instanţa de fond a interpretat greşit clauzele contractului de concesiune a serviciului de parcare publică nr. 97/2000, deoarece încheierea acestui contract presupune cedarea folosinţei terenurilor pe care sunt amenajate parcările şi asupra cărora concesionarul încasează taxa de parcare, astfel că, pentru acest teren, este datorată taxa de teren prevăzută de art. 256 alin. 3 din Legea nr. 571/2003, în acest sens pronunţându-se şi Direcţia pentru Politici Fiscale din cadrul MDRAP, prin adresa nr. 46822/19.06.2013, la solicitarea U.A.T. B. (anexa 16 la procesul-verbal de constatare).
Intimata a mai arătat că trebuie înlăturată şi critica referitoare la aplicarea greşită a art. 257 lit. f) din Codul fiscal, deoarece R.P.L.P.K. RA este o regie publică locală, constituită pentru gospodărirea fondului forestier propriu al Municipiului B., dar care nu beneficiază de scutirea de la plata impozitului pe clădiri şi pe teren, aspect ce rezultă din adresă nr. 46820/17.06.2013 emisă de Direcţia pentru Politici Fiscale din cadrul MDRAP (anexa 16 la procesul verbal de constatare).
Intimata a mai susţinut că este nefondată şi critica referitoare la aplicarea greşită a O.U.G. nr. 8/2008, art. 10, art. 36 alin. 5 lit. b) şi art. 36 alin. 6 lit. b) din Legea nr. 215/2001, deoarece O.U.G. nr. 68/2008 stabileşte la art. 7 că „preţul de vânzare al spaţiului medical şi al terenului aferent se stabileşte în momentul vânzării, în urma unei negocieri directe între cumpărător şi comisie, şi nu poate fi mai mic decât preţul de vânzare din raportul de evaluare”.
Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.
Analizând recursul declarat de reclamanţii Municipiul B., prin primar, Consiliul Local al Municipiului B. şi Primarul Municipiului B., prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Recurenţii reclamanţi invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, în ceea ce priveşte taxa de teren stabilită de art. 256 alin. 3 din – Codul fiscal, cu privire la contractul nr. 97/2000 şi actele adiţionale încheiate de S.C. P. S.R.L. şi Municipiul B., precum şi cu privire la fondul forestier al Municipiului B., dat în administrarea R.P.L.P.K. RA, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi care nu este fondat.
Astfel, prevederile art. 256 alin. 3 din Codul fiscal stabilesc faptul că „pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren”.
Această normă stabileşte domeniul de aplicare a taxei de teren, taxă concepută de legiuitor ca fiind similară impozitului pe teren datorat de persoanele fizice/juridice.
Din interpretarea acestei norme, Curtea reţine că taxa este datorată de „titularii dreptului de administrare sau de folosinţă”, în cazul terenurilor proprietate publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale „concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă”.
Prin urmare, situaţia premisă a aplicării acestei norme este existenţa unui raport juridic de concesiune, închiriere, administrare, folosinţă prin care se constituie un drept de administrare sau de folosinţă asupra unui teren proprietate publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Prima situaţie reţinută de intimata pârâtă Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi a Judeţului B., în actele contestate, se referă la contractul nr. 97/2000 şi actele adiţionale încheiate de S.C. P. S.R.L. şi recurentul Municipiul B..
În mod legal, prima instanţă a reţinut, raportat la conţinutul contractului nr. 97/2000 şi al actelor adiţionale, că obiectul acestui contract este „concesionarea parcărilor publice cu plată din municipiul B.”, respectiv concesionarea serviciului public de parcare în municipiul B..
Contractul a fost încheiat în condiţiile art. 1 alin. 1 lit. a) coroborat cu art. 29 din Legea nr. 219/1998, în vigoare la data încheierii contractului şi prelungit succesiv, prin acte adiţionale, ultimul încheiat la data de 08.02.2012, deşi Legea nr. 219/1998 a fost abrogată prin art. 305 din O.U.G. nr. 34/2006, odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ – 30 iunie 2006. Acest aspect nu face însă obiectul analizei prezentei cauze.
Analizând clauzele contractului, în special cap. I art. 1.2 (filele 142 vol. I dosar tribunal), Curtea constată că, în mod legal, prima instanţă a constatat că, prin încheierea acestui contract de concesionare, a fost transmis concesionarului şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care sunt amenajate locurile de parcare.
Prin urmare, în mod legal a reţinut prima instanţă că actele contestate sunt legale, concesionarul datorând taxa de teren instituită de art. 256 alin. 3 din Codul fiscal.
Curtea nu poate reţine susţinerea recurenţilor în sensul că activitatea de exploatare se desfăşoară cu un anumit specific – că în intervalul 22-08 rămân la dispoziţia publicului fără plată, că există posibilitatea emiterii abonamentelor de parcare de către Municipiul B., fără plată – şi, faţă de aceste caracteristici, nu există un transfer de folosinţă asupra unui teren proprietate publică pentru care se datorează taxă de teren, ci, cel mult, un transfer de folosinţă temporară, limitată şi condiţionată, pentru care nu sunt aplicabile prevederile Codului fiscal referitoare la taxa pe teren.
Dispoziţiile art. 256 alin. 3 din Codul fiscal stabilesc obligaţia achitării taxei de teren fără a distinge asupra modului de exercitare a dreptului de folosinţă, astfel că nici instanţa nu poate opera această distincţie, în baza principiului „ubi lex nondistinguit nec nos distinguere debemus” (unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă).
Aspectele referitoare la neexercitarea dreptului de folosinţă cu privire la terenurile aferente parcărilor pentru care Municipiul B. emite abonamente de parcare nu influenţează existenţa obligaţiei de plată a taxei de teren, ci, eventual, întinderea acestei obligaţii, însă acest aspect nu face obiectul prezentului litigiu.
Cea de-a doua situaţie reţinută de intimata pârâtă Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi a Judeţului B., în actele contestate, se referă la activitate administrarea fondului forestier al Municipiului B. derulată de R.P.L.P.K. RA.
Faţă de cele reţinute anterior cu privire la domeniul de aplicare al art. 256 alin. 3 din Codul fiscal şi raportat la Regulamentul de organizare şi funcţionare al R.P.L.P. K. RA, Curtea constată că aceasta din urmă exercită dreptul de administrare asupra fondului forestier proprietate publică a Municipiului B. şi, prin urmare, datorează taxa de teren instituită de art. 256 alin. 3 din Codul fiscal.
Recurenţii reclamanţi invocă drept motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanţe greşita interpretare a dispoziţiilor art. 257 lit. f) din Codul fiscal, care instituie un caz de scutire de obligaţia de achitare a acestei taxe beneficiază de scutire în situaţia în care debitorul obligaţiei este o instituţie publică, dar acest motiv nu este fondat.
Astfel, prima instanţă a analizat incidenţa acestor norme în cauză şi a constatat, în mod legal, că scutirea reglementată de art. 257 lit. f) din Codul fiscal nu se aplică pentru terenurile utilizate pentru activităţi economice.
Or, din actele de constituire a R.P.L.P. K. RA, în mod legal a stabilit prima instanţă că aceasta este o instituţie publică cu personalitate juridică, ce funcţionează ca regie publică locală cu specific silvic, finanţarea activităţii sale fiind asigurată din venituri proprii, iar diferenţa dintre veniturile obţinute şi cheltuielile efectuate constituindu-se ca venit propriu al bugetului local. Totodată, în mod legal s-a reţinut că regia desfăşoară activităţi economice pentru asigurarea finanţării proprii, inclusiv din exploatarea forestieră a terenurilor administrate.
Faţă de această situaţie de fapt, în mod corect, prima instanţă a constatat că, în speţă, nu este aplicabil art. 257 lit. f) din Codul fiscal.
Un alt motiv de reformare a sentinţei primei instanţe invocat, se referă la greşita aplicare a legii, în ceea ce priveşte O.U.G. nr. 68/2008, art. 10, art. 36 alin. 5 lit. b) şi art. 36 alin. 6 lit. b) din Legea nr. 215/2001, cu referire la reducerea cu 12% a preţului din contracte de vânzare cumpărare pentru cabinetele medicale, pentru situaţia în care cumpărătorii au achitat integral preţul stabilit, dar nici acest motiv nu este întemeiat.
Astfel, în mod legal a reţinut prima instanţă că reducerea de 12% a preţului din contracte de vânzare cumpărare pentru cabinetele medicale nu are fundament legal.
O.U.G. nr. 68/2008 este actul normativ care a reglementat vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical, iar, la art. 7 a stabilit că „preţul de vânzare al spaţiului medical şi al terenului aferent se stabileşte în momentul vânzării, în urma unei negocieri directe între cumpărător şi comisie şi nu poate fi mai mic decât preţul de vânzare din raportul de evaluare, raport care va evidenţia şi valoarea investiţiilor efectuate de către solicitant, pe bază de acte justificative”.
Recurenţii reclamanţi invocă faptul că reducerea preţului în contractele de vânzare cumpărare a fost justificată, pe de o parte, de necesitatea de a stimula plata integrală a preţului la momentul încheierii contractului, pentru a asigura cofinanţarea unor proiecte importante la nivel local, precum şi de faptul că Legea nr. 215/2001 permite autorităţilor locale acordarea unor facilităţi personalului sanitar.
Aceste susţineri nu pot fi avute în vedere.
Este adevărat că art. 10 şi art. 36 alin. 5 lit. b din Legea nr. 215/2001 reglementează dreptul autorităţii publice locale de a dispune de resursele financiare în conformitate cu principiul autonomiei locale şi de a încheia contracte de vânzare-cumpărare cu privire la bunurile proprietate privată.
Însă, această normă reprezintă lege generală în raport cu dispoziţiile art. 7 alin. 1 din O.U.G. nr. 68/2008, astfel că recurenţii erau obligaţi să stabilească preţul contractului la nivelul minim prevăzut de legea specială – preţul de vânzare din raportul de evaluare, în aplicarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” (legea specială derogă de la legea generală).
Curtea reţine că este de necontestat dreptul autorităţii publice, prevăzut de art. 36 alin. 6 lit. b din Legea nr. 215/2001 de a acorda sporuri şi facilităţi personalului sanitar, dar şi acest drept, prevăzut de legea generală, nu poate fi exercitat fără a ţine cont de dispoziţiile legii speciale – art. 7 alin. 1 ale O.U.G. nr. 68/2008, conform aceluiaşi principiu enunţat anterior.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul B., Consiliul Local al Municipiului B. şi Primarul Municipiului B. împotriva sentinţei civile nr. 1707/CA/16.06.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Litigiu privind actele Curţii de Conturi. Taxa pe teren reglementată de art. 256 alin. 3 Cod fiscal. Condiţii.
Litigiu privind actele Curţii de Conturi. Legalitate. Taxa pe teren reglementată de art. 256 alin. 3 din Codul fiscal. Condiţii. Reducerea nelegală a preţului în contractele de vânzare-cumpărare încheiate de UAT în temeiul O.U.G. nr. 68/2008.
