Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti la data de 11.05.2015 sub nr. 51449/299/2015, petenta-debitoare R.M.S.R.L. în contradictoriu cu intimata-creditoare W.A.S.R.L. a formulat cerere in anulare impotriva sentintei civile nr. 2932/17.02.2015 pronuntata de Judecatoria Sector 1 in dosarul nr. 2362/299/2015, prin care a solicitat admiterea cererii in anulare si anularea în parte asentinţei menţionate anterior.
In motivare petenta-debitoare a aratat în esență faptul că, în mod greșit instanța, fără a lua în calcul valoarea plăților parțiale efectuate a stabilit suma restantă la valoarea de 131416,67 lei, corect fiind suma de 121416,67 lei.
În drept, au fost invocate prevederile art.1013 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
Cererea a fost timbrată cu taxa judiciară de timbru în valoare de 100 lei.
La solicitarea instanţei, a fost ataşat dosarul de fond nr. 2362/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Legal citată intimata-creditoare nu a depus la dosar întâmpinare.
La termenul de judecă din data de 10.07.2015, după punerea în discuția părților, instanța a respins cererea de amânare formulată de către intimata-creditoare ca neîntemeiată, iar în temeiul art. 255 raportat la art. 258 din Codul de procedură civilă, instanţa a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri.
Analizand actele dosarului, instanta retine urmatoarele:
Prin Ordonanța nr.2932/17.02.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 2362/299/2015, a fost admisa cererea de emitere a ordonanţei de plată, fiind obligată petenta-debitoare la plata către intimata-creditoare a sumei de 131416,67 lei, reprezentând debit principal, la care se adaugă valoarea dobânzii legale calculată asupra debitului, precum și la plata sumei de 200 lei reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru, luându-se act de faptul că onorariul avocatului va fi solicitat pe cale separată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere că, valoarea şi exigibilitatea creanţei în cuantum de 131.416,67 lei rezultă din înscrisuri însuşite de către debitoare, respectiv din facturile fiscale nr. 240 din 29.08.2012, nr. 244 din 28.09.2012, nr. 249 din 26.10.2012, nr. 253 din 26.11.2012, nr. 260 din 21.12.2012, nr. 273 din 30.01.2013, nr. 274 din 26.02.2013, nr. 279 din 22.03.2013, nr. 284 din 25.04.2013, nr. 285 din 24.05.2013 şi nr. 291 din 28.06.2013, acceptarea lor fiind confirmată prin înregistrarea în contabilitate, conform extrasului de cont din data de 22.10.2013, acesta fiind semnat şi ştampilat, fără obiecţii, de contabilul societăţii debitoare.
Astfel, s-a reținut că, debitul este cert, existenţa lui neîndoielnică reieşind din înscrisurile însuşite de ambele părţi, este lichidă, cuantumul său fiind determinat prin înscrisurile menţionate, şi este exigibil, termenul de plată stabilit în fiecare factură fiscală fiind împlinit. Totodată, instanţa a stabilit că obligaţia constă în plata unei sume de bani şi că rezultă dintr-un contract civil încheiat în formă simplificată, prin acceptarea de către debitoare a mărfurilor furnizate de societatea creditoare.
În continuare, instanța a reținut că, întâmpinarea formulată de către debitoare este vădit neîntemeiată, având în vedere că primirea mărfurilor furnizate de creditoare, sub semnătura angajaţilor debitoarei însărcinaţi cu această activitate, face dovada acceptării facturilor fiscale, neexistând nicio dispoziţie legală care să impună aplicarea ştampilei societăţii. Mai mult, înregistrarea în contabilitate a debitului rezultat din cele 11 facturi fiscale, conform extrasului de cont din data de 22.10.2013, coroborată cu faptul că mărfurile pretins necorespunzătoare nu au fost restituite, înlătură orice dubiu cu privire la modalitatea de acceptare a facturilor.
De asemenea, instanța a stabilit că susţinerile debitoarei privind efectuarea unor plăţi parţiale nu afectează, ci confirmă caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei deduse judecăţii, pentru dovedirea acestor apărări nefiind necesară administrarea altor probe decât cele prevăzute de art. 1020 alin. 1 Cod procedură civilă. Prin înscrisurile depuse de debitoare în şedinţa publică din 17.02.2015, aceasta a dovedit efectuarea unor plăţi în valoare de 18.342 lei din creanţa facturată în cuantum de 149.758,67 lei, astfel încât restul neachitat este în cuantum de 131.416,67 lei, creditoarea reducându-şi pretenţiile la această sumă.
Apărările debitoarei în sensul că ar fi necesară efectuarea unei expertize contabile au fost înlăturate, având în vedere că aceasta a recunoscut înregistrarea în contabilitate a sumelor cuprinse în facturile fiscale, aspect menţionat în partea finală a întâmpinării.
Nu au fost găsite întemeiate nici susţinerile debitoarei privind lipsa caracterului cert al creanţei pe motiv că facturile fiscale nu au fost semnate de reprezentantul legal al societăţii, înregistrarea în contabilitate a facturilor fiscale având semnificaţia recunoaşterii creanţei şi făcând dovada împotriva debitoarei, conform art. 277 alin. 2 şi art. 280 alin. 1 Cod procedură civilă.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere privind obligarea societăţii debitoare la plata dobânzii legale, instanţa a reținut că, în speţa de faţă, sunt incidente dispoziţiile art. 1523 alin. 2 lit. d Cod civil, conform cărora debitorul se află în întârziere atunci când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, şi cele ale art. 1535 alin. 1 Cod civil, conform cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu.
În conformitate cu art. 1017 alin. 1 Cod procedură civilă, în cazul în care rata dobânzii nu este stabilită prin contract, se va aplica rata dobânzii de referinţă stabilită de Banca Naţională a României, rata de referinţă stabilită pentru prima zi calendaristică a semestrului aplicându-se pe întregul semestru. Potrivit art. 1 alin. 3 şi art. 3 alin. 21 din O.G. nr. 13/2011, dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare, iar rata dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesionişti se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.
Societatea debitoare se afla de drept în întârziere din momentul în care obligaţia a devenit exigibilă, motiv pentru care, având în vedere că părţile nu au convenit cuantumul penalităţilor de întârziere, instanța a dispus obligarea debitorului la plata dobânzii legale penalizatoare calculate conform art. 3 alin. 21 asupra fiecărei sume facturate restante de la scadenţa facturii fiscale şi până la data plăţii efective.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, in baza art.453 alin.1 din NCPC, instanta a obligat pârâta-debitoare sa achite reclamantei-creditoare suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand taxa de timbru. In ceea ce priveste onorariu de avocat, instanța a luat act de faptul că acesta va fi solicitat pe cale separată.
Instanţa, în ceea ce priveşte motivele invocate de petenta-debitoare prin cererea în anulare urmează a le reţine din urmatoarele considerente:
În legătură cu debitul în privinţa căruia s-a emis ordonanţa de plată, instanța reține că, acesta vizează facturile fiscale nr. 240 din 29.08.2012, nr. 244 din 28.09.2012, nr. 249 din 26.10.2012, nr. 253 din 26.11.2012, nr. 260 din 21.12.2012, nr. 273 din 30.01.2013, nr. 274 din 26.02.2013, nr. 279 din 22.03.2013, nr. 284 din 25.04.2013, nr. 285 din 24.05.2013 şi nr. 291 din 28.06.2013, in cuantum total de 149758,67 lei din valoarea cărora au fost efectuate plăți parțiale, instanța de fond dispunând obligarea debitorului la restul de plată restant în cuantum de 131416,67.
În ceea ce privește susținerea debitoarei-petente potrivit căreia, debitul la care a fost obligată nu a fost calculat în mod corect, instanța va reține apărările acesteia.
Astfel, instanța reține că din valoarea facturilor fiscale nr. 240 din 29.08.2012, nr. 244 din 28.09.2012, nr. 249 din 26.10.2012, nr. 253 din 26.11.2012, nr. 260 din 21.12.2012, nr. 273 din 30.01.2013, nr. 274 din 26.02.2013, nr. 279 din 22.03.2013, nr. 284 din 25.04.2013, nr. 285 din 24.05.2013 şi nr. 291 din 28.06.2013, in cuantum total de 149758,67 lei debitorul a achitat înainte de introducerea cererii de chemare în judecată suma de 13341 lei, iar pe parcursul soluționării dosarului nr.2362/299/2015 a mai efectuat plăți parțiale în cuantum de 15000 lei (f.57-58 dos.2361/299/2015).
In plus, instanța reține că potrivit adresei emise de către creditorul intimat, la data de 05.03.2015 (f.4) petenta-debitoare R.M.S.R.L. figura în evidentele contabile cu un rest de plată în cuantum de 121416,67 lei, care urmează a fi achitat potrivit tranzacției încheiată între părți (f.5).
Având în vedere motivele de fapt şi de drept menţionate anterior, precum și obiectul prezentei cereri instanţa urmează să admită cererea în anulare, va anula în parte ordonanța 2932/17.02.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 2362/299/2015, în sensul că, va admite în parte cererea de chemare în judecată și va obliga debitoarea la plata către creditoare, în termen de 20 de zile de la comunicare, a sumei de 121416,67 lei, reprezentând rest plată debit principal, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei 2932/17.02.2015.
In motivare petenta-debitoare a aratat în esență faptul că, în mod greșit instanța, fără a lua în calcul valoarea plăților parțiale efectuate a stabilit suma restantă la valoarea de 131416,67 lei, corect fiind suma de 121416,67 lei.
În drept, au fost invocate prevederile art.1013 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
Cererea a fost timbrată cu taxa judiciară de timbru în valoare de 100 lei.
La solicitarea instanţei, a fost ataşat dosarul de fond nr. 2362/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Legal citată intimata-creditoare nu a depus la dosar întâmpinare.
La termenul de judecă din data de 10.07.2015, după punerea în discuția părților, instanța a respins cererea de amânare formulată de către intimata-creditoare ca neîntemeiată, iar în temeiul art. 255 raportat la art. 258 din Codul de procedură civilă, instanţa a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri.
Analizand actele dosarului, instanta retine urmatoarele:
Prin Ordonanța nr.2932/17.02.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 2362/299/2015, a fost admisa cererea de emitere a ordonanţei de plată, fiind obligată petenta-debitoare la plata către intimata-creditoare a sumei de 131416,67 lei, reprezentând debit principal, la care se adaugă valoarea dobânzii legale calculată asupra debitului, precum și la plata sumei de 200 lei reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru, luându-se act de faptul că onorariul avocatului va fi solicitat pe cale separată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere că, valoarea şi exigibilitatea creanţei în cuantum de 131.416,67 lei rezultă din înscrisuri însuşite de către debitoare, respectiv din facturile fiscale nr. 240 din 29.08.2012, nr. 244 din 28.09.2012, nr. 249 din 26.10.2012, nr. 253 din 26.11.2012, nr. 260 din 21.12.2012, nr. 273 din 30.01.2013, nr. 274 din 26.02.2013, nr. 279 din 22.03.2013, nr. 284 din 25.04.2013, nr. 285 din 24.05.2013 şi nr. 291 din 28.06.2013, acceptarea lor fiind confirmată prin înregistrarea în contabilitate, conform extrasului de cont din data de 22.10.2013, acesta fiind semnat şi ştampilat, fără obiecţii, de contabilul societăţii debitoare.
Astfel, s-a reținut că, debitul este cert, existenţa lui neîndoielnică reieşind din înscrisurile însuşite de ambele părţi, este lichidă, cuantumul său fiind determinat prin înscrisurile menţionate, şi este exigibil, termenul de plată stabilit în fiecare factură fiscală fiind împlinit. Totodată, instanţa a stabilit că obligaţia constă în plata unei sume de bani şi că rezultă dintr-un contract civil încheiat în formă simplificată, prin acceptarea de către debitoare a mărfurilor furnizate de societatea creditoare.
În continuare, instanța a reținut că, întâmpinarea formulată de către debitoare este vădit neîntemeiată, având în vedere că primirea mărfurilor furnizate de creditoare, sub semnătura angajaţilor debitoarei însărcinaţi cu această activitate, face dovada acceptării facturilor fiscale, neexistând nicio dispoziţie legală care să impună aplicarea ştampilei societăţii. Mai mult, înregistrarea în contabilitate a debitului rezultat din cele 11 facturi fiscale, conform extrasului de cont din data de 22.10.2013, coroborată cu faptul că mărfurile pretins necorespunzătoare nu au fost restituite, înlătură orice dubiu cu privire la modalitatea de acceptare a facturilor.
De asemenea, instanța a stabilit că susţinerile debitoarei privind efectuarea unor plăţi parţiale nu afectează, ci confirmă caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei deduse judecăţii, pentru dovedirea acestor apărări nefiind necesară administrarea altor probe decât cele prevăzute de art. 1020 alin. 1 Cod procedură civilă. Prin înscrisurile depuse de debitoare în şedinţa publică din 17.02.2015, aceasta a dovedit efectuarea unor plăţi în valoare de 18.342 lei din creanţa facturată în cuantum de 149.758,67 lei, astfel încât restul neachitat este în cuantum de 131.416,67 lei, creditoarea reducându-şi pretenţiile la această sumă.
Apărările debitoarei în sensul că ar fi necesară efectuarea unei expertize contabile au fost înlăturate, având în vedere că aceasta a recunoscut înregistrarea în contabilitate a sumelor cuprinse în facturile fiscale, aspect menţionat în partea finală a întâmpinării.
Nu au fost găsite întemeiate nici susţinerile debitoarei privind lipsa caracterului cert al creanţei pe motiv că facturile fiscale nu au fost semnate de reprezentantul legal al societăţii, înregistrarea în contabilitate a facturilor fiscale având semnificaţia recunoaşterii creanţei şi făcând dovada împotriva debitoarei, conform art. 277 alin. 2 şi art. 280 alin. 1 Cod procedură civilă.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere privind obligarea societăţii debitoare la plata dobânzii legale, instanţa a reținut că, în speţa de faţă, sunt incidente dispoziţiile art. 1523 alin. 2 lit. d Cod civil, conform cărora debitorul se află în întârziere atunci când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, şi cele ale art. 1535 alin. 1 Cod civil, conform cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu.
În conformitate cu art. 1017 alin. 1 Cod procedură civilă, în cazul în care rata dobânzii nu este stabilită prin contract, se va aplica rata dobânzii de referinţă stabilită de Banca Naţională a României, rata de referinţă stabilită pentru prima zi calendaristică a semestrului aplicându-se pe întregul semestru. Potrivit art. 1 alin. 3 şi art. 3 alin. 21 din O.G. nr. 13/2011, dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare, iar rata dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesionişti se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.
Societatea debitoare se afla de drept în întârziere din momentul în care obligaţia a devenit exigibilă, motiv pentru care, având în vedere că părţile nu au convenit cuantumul penalităţilor de întârziere, instanța a dispus obligarea debitorului la plata dobânzii legale penalizatoare calculate conform art. 3 alin. 21 asupra fiecărei sume facturate restante de la scadenţa facturii fiscale şi până la data plăţii efective.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, in baza art.453 alin.1 din NCPC, instanta a obligat pârâta-debitoare sa achite reclamantei-creditoare suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand taxa de timbru. In ceea ce priveste onorariu de avocat, instanța a luat act de faptul că acesta va fi solicitat pe cale separată.
Instanţa, în ceea ce priveşte motivele invocate de petenta-debitoare prin cererea în anulare urmează a le reţine din urmatoarele considerente:
În legătură cu debitul în privinţa căruia s-a emis ordonanţa de plată, instanța reține că, acesta vizează facturile fiscale nr. 240 din 29.08.2012, nr. 244 din 28.09.2012, nr. 249 din 26.10.2012, nr. 253 din 26.11.2012, nr. 260 din 21.12.2012, nr. 273 din 30.01.2013, nr. 274 din 26.02.2013, nr. 279 din 22.03.2013, nr. 284 din 25.04.2013, nr. 285 din 24.05.2013 şi nr. 291 din 28.06.2013, in cuantum total de 149758,67 lei din valoarea cărora au fost efectuate plăți parțiale, instanța de fond dispunând obligarea debitorului la restul de plată restant în cuantum de 131416,67.
În ceea ce privește susținerea debitoarei-petente potrivit căreia, debitul la care a fost obligată nu a fost calculat în mod corect, instanța va reține apărările acesteia.
Astfel, instanța reține că din valoarea facturilor fiscale nr. 240 din 29.08.2012, nr. 244 din 28.09.2012, nr. 249 din 26.10.2012, nr. 253 din 26.11.2012, nr. 260 din 21.12.2012, nr. 273 din 30.01.2013, nr. 274 din 26.02.2013, nr. 279 din 22.03.2013, nr. 284 din 25.04.2013, nr. 285 din 24.05.2013 şi nr. 291 din 28.06.2013, in cuantum total de 149758,67 lei debitorul a achitat înainte de introducerea cererii de chemare în judecată suma de 13341 lei, iar pe parcursul soluționării dosarului nr.2362/299/2015 a mai efectuat plăți parțiale în cuantum de 15000 lei (f.57-58 dos.2361/299/2015).
In plus, instanța reține că potrivit adresei emise de către creditorul intimat, la data de 05.03.2015 (f.4) petenta-debitoare R.M.S.R.L. figura în evidentele contabile cu un rest de plată în cuantum de 121416,67 lei, care urmează a fi achitat potrivit tranzacției încheiată între părți (f.5).
Având în vedere motivele de fapt şi de drept menţionate anterior, precum și obiectul prezentei cereri instanţa urmează să admită cererea în anulare, va anula în parte ordonanța 2932/17.02.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 2362/299/2015, în sensul că, va admite în parte cererea de chemare în judecată și va obliga debitoarea la plata către creditoare, în termen de 20 de zile de la comunicare, a sumei de 121416,67 lei, reprezentând rest plată debit principal, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei 2932/17.02.2015.
