Tribunalul, faţă de soluţia instanţei de fond prin care s-a statuat că în cauză pentru neplata la termen a chiriei a datorată de către pârâţi nu s-ar aplica penalităţile de întârziere prevăzute de clauza contractuală anterior arătată, ci ar fi incident art.120 alin.7 raportat la art.119 alin.1 din Codul de procedură fiscală, care prevede un nivel de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, apreciază că această soluţie este greşită pentru că s-a făcut aplicarea eronată a acestor prevederi legale, care nu puteau fi aplicate în speţă, ci trebuie aplicate doar în materia obligaţiilor fiscale datorate de către persoanele fizice şi juridice cu titlu de impozite, taxe, şi alte contribuţii datorate bugetului de stat şi bugetelor locale prevăzute de Codul fiscal potrivit art. 1 alin.1 din Codul de procedură fiscală, iar nu şi în cazul sumelor datorate în baza unor contracte civile cum este cazul contractului de închiriere încheiat între părţi.
(Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. civ., dec. nr. 73/R/17 martie 2010)
Prin sentinţa civilă nr. 5758/2009 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul Municipiul Bistriţa, prin primar, împotriva pârâţilor OAM, ODC, OMCM şi au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de 1.144,51 lei chirie neachitată pentru perioada ianuarie-septembrie 2009. Au fost obligaţi pârâţii la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenţei până la data plăţii efective.
S-a constatat rezilierea de plin drept a contractului de închiriere nr.539/27 septembrie 2006 în baza pactului comisoriu de gradul 4, instituit prin art.8 alin.1 din contract.
S-a dispus evacuarea pârâţilor din locuinţa situată în Bistriţa, str. …..
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul şi pârâţii.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, tribunalul constată că hotărârea recurată este, în parte, nelegală sub aspectul modului de soluţionare a penalităţilor de întârziere solicitate de reclamant prin acţiunea dedusă judecăţii, potrivit argumentelor ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Prin contractul de închiriere nr.539/27 09.2006 încheiat între reclamant în calitate de proprietar şi pârâţi în calitate de chiriaşi s-a prevăzut la art.4 alin.5 că în caz de neplată la termen a chiriei se aplică o penalizare de 0,3% asupra sumei datorate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi care urmează celeia când a devenit exigibilă, fără ca majorarea să poată depăşi totalul chiriei restante. Această clauză contractuală este obligatorie pentru părţile contractante în temeiul art.969 Cod civil, dar şi pentru instanţa de judecată, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 5 Cod civil, dacă s-ar constata că o asemenea clauză încalcă dispoziţiile legale imperative incidente în materie reglementate în acest sens.
Tribunalul, faţă de soluţia instanţei de fond prin care s-a statuat că în cauză pentru neplata la termen a chiriei a datorată de către pârâţi nu s-ar aplica penalităţile de întârziere prevăzute de clauza contractuală anterior arătată, ci ar fi incident art.120 alin.7 raportat la art.119 alin.1 din Codul de procedură fiscală, care prevede un nivel de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, apreciază că această soluţie este greşită pentru că s-a făcut aplicarea eronată a acestor prevederi legale, care nu puteau fi aplicate în speţă, ci trebuie aplicate doar în materia obligaţiilor fiscale datorate de către persoanele fizice şi juridice cu titlu de impozite, taxe, şi alte contribuţii datorate bugetului de stat şi bugetelor locale prevăzute de Codul fiscal potrivit art. 1 alin.1 din Codul de procedură fiscală, iar nu şi în cazul sumelor datorate în baza unor contracte civile cum este cazul contractului de închiriere încheiat între părţi.
Este adevărat faptul că, în cauză, contractul de închiriere dintre părţi este unul de adeziune pentru că nu a fost negociat nici sub aspectul cuantumul chiriei şi nici sub aspectul cuantumului penalităţilor de întârziere, fiind aplicabile art. 26-27 din OUG nr.40/1999 privind stabilirea chiriei, dar acest act normativ nu prevede dispoziţii speciale privind cuantumul penalităţilor de întârziere şi nici nu face trimitere la dispoziţiile procedural fiscale, situaţie în care nu se poate aplica prin analogie dispoziţiile legale ce reglementează obligaţiile fiscale în materia obligaţiilor generate de contracte civile legal încheiate, având în vedere natura juridică deosebită a acestora, pentru că nu există temei legal în acest sens.
Acest lucru ar fi posibil doar în cazul în care fie prin legea locuinţei nr.114/1996, fie prin OUG nr.40/1999 s-ar fi reglementat expres această dispoziţie de trimitere la penalităţile specifice obligaţiilor fiscale sau dacă cuantumul penalităţii de întârziere ar fi fost indicat de aceste acte normative, ori acest lucru nu s-a întâmplat, situaţie în care tribunalul statuează că trebuie plătite penalităţile contractuale asumate de către părţi.
Tribunalul având în vedere aceste considerente, în temeiul art.312 alin.2, 3 Cod procedură civilă, urmează a admite recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 5758/2009 a Judecătoriei Bistriţa, pe care o va modifica în parte în sensul că se va admite acţiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâţilor şi vor fi obligaţi pârâţii să plătească reclamantului penalităţi de întârziere de 0,3% pentru fiecare zi de întârziere, potrivit prevederilor contractuale, în lipsa unor dispoziţii legale derogatorii, penalităţi ce vor fi calculate pentru suma datorată cu titlu de chirie restantă menţionată în sentinţa atacată până la data plăţii efective. Oricum trebuie reliefat că penalităţile prevăzute în contract au fost achitate de pârâţi conform chitanţelor depuse în recurs.
Recursul declarat de pârâţi urmează a fi respins ca fiind nefondat potrivit argumentelor ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Critica pârâţilor referitoare la faptul că nu au avut cunoştinţă despre existenta acestui proces, ceea ce ar însemna că nu s-a îndeplinit legal procedura de citare în fata primei instanţe, tribunalul o găseşte neîntemeiată pentru că, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, se observă că la singurul termen de judecată din 27 octombrie 2009, pârâţii au fost legal citaţi la adresa indicată de reclamant în acţiune si prevăzută în contractul de închiriere, menţionată de pârâţi şi în cererea de recurs formulată, respectiv în Bistriţa, str. …., potrivit dovezilor de îndeplinire a procedurii de citare de la dosar, fiind respectate cerinţele impuse de art.92 Cod procedură civilă.
Cu privire la fondul cauzei tribunalul constată că în recurs pârâtul recurent OD a depus la dosar chitanţe din care rezultă că a achitat în data de 3 decembrie 2009 suma de 2.053,63 lei reprezentând debitele restante inclusiv pentru luna decembrie 2009, precum şi chitanţa din 14 ianuarie 2010 prin care a achitat chiria pentru luna respectivă şi chitanţa pentru luna februarie 2010 prin care a achitat chiria de 133,63 lei, însă tribunalul observă că pârâţii şi-au executat obligaţia contractuală de plată a chiriei doar după data pronunţării şi comunicării sentinţei atacate, respectiv 3 decembrie 2009. Or, atitudinea părţilor în executarea obligaţiilor contractuale trebuie avută în vedere raportat la perioada reţinută de către prima instanţă, respectiv ianuarie – septembrie 2009, perioadă pentru care pârâţii nu au făcut dovada că şi-au executat voluntar obligaţia de plată lunară a chiriei datorată.
Aserţiunile pârâţilor în sensul că s-au aflat în imposibilitate financiară să plătească lunar chiria prevăzută în contract pentru că nu au avut venituri băneşti întrucât nu sunt salariaţi şi că ar fi avut probleme de sănătate, nu pot determina adoptarea unei soluţii de admitere a recursului, modificare a sentinţei atacate şi de respingere a acţiunii civile pentru că, pe de o parte, tribunalul observă că în speţă operează în cauză sancţiunea rezilierii de plin drept a contractului nr. 539/27.09.2006 în temeiul pactului comisoriu de grad IV instituit în contractul încheiat, pact care nu mai permite instanţei de judecată să aprecieze asupra motivelor de ordin personal invocate de recurenţi, ci doar să verifice dacă condiţia impusă în pactul comisoriu este întrunită, respectiv neachitarea chiriei prevăzute în contract trei luni consecutiv, condiţie realizată , pârâţii neplătind chiria în perioada ianuarie – septembrie 2009, iar pe de altă parte, oricum trebuie reliefat că faptul că situaţiile invocate de pârâţi nu au fost dovedite prin nici un mijloc de probă pentru perioada anterior arătată.
Faptul că pârâţii au achitat ulterior rezilierii de drept al contratului de închiriere în temeiul pactului comisoriu de gradul 4, şi dispunerii evacuării de către instanţa de fond a sumelor datorate restante, nu poate constitui o cauză care să înlăture pactul comisoriu de ultim grad asumat de părţi, motiv pentru care având în vedere şi celelalte considerente reliefate, tribunalul, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţi.
Se vor menţine în întregime celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, întrucât sunt legale şi temeinice, privind obligarea pârâţilor să plătească reclamantului suma de 1.144,51 lei chirie neachitată pentru perioada ianuarie – noiembrie 2009,chiar dacă a fost plătită ulterior comunicării sentinţei, privind constatarea rezilierii de plin drept a contractului de închiriere nr.539/27.09.2006 în baza pactului comisoriu de grad IV instituit prin art.8 din contract şi privind evacuarea pârâţilor din locuinţa situată în Bistriţa, str. … Desigur în situaţia în care părţile ajung la un nou acord de voinţă acestea pot proceda la încheierea unui alt contract de închiriere pentru aceeaşi locuinţă.
