Asupra recursului dedus judecăţii, constată:
Prin sentinţa civilă nr.1129/CA/07.04.2014, Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, rejudecând după casarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sentinţei pronunţate în primul ciclu procesual, cu trimitere la Curtea de Apel Braşov şi ulterior trimisă de aceasta pe cale administrativă potrivit art. X şi art.XXIII alin.(1), (3) şi (4) din Legea nr.2/2013: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P.; a admis în parte excepţia prematurităţii, invocată de pârâta C.N.C.I.; a admis în parte cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată şi completată de reclamantul D.B.I.N. în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., succesoare a pârâtei C.C.S.D.; a obligat pârâta C.N.C.I. să emită în favoarea reclamantului decizia de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru cota de ½ din terenul de 1240 mp înscris în CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2, în baza Capitolului III din Legea nr. 165/2013 și să achite reclamantului suma de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins, ca prematură, cererea reclamantului cu privire la cota de ½ din construcțiile demolate; a respins cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta A.R.P., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în primul rând, că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P. este fondată întrucât față de dispozițiile Capitolului III din Legea nr. 165/2013 (art. 16-31), această pârâtă nu are atribuții legate de finalizarea procesului de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, astfel de atribuții având în mod exclusiv C.N.C.I., constituită în temeiul art. 17 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 și cu atribuțiile prevăzute de lit. a-d ale aceluiași articol.
În ceea ce priveşte excepția prematurității, Tribunalul a apreciat că aceasta este nefondată, în privința cererii reclamantului care vizează cota de ½ din imobilul teren înscris în CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2, în suprafață de 1240 mp, întrucât chiar dacă dispozițiile Legii nr. 165/2013 sunt aplicabile speței, în conformitate cu art. 4 din acest act normativ, acest lucru nu înseamnă că sunt incidente dispozițiile referitoare la termenele prevăzute de art. 34 și 35, ci doar că formele în care se pot acorda despăgubiri sunt incidente, o interpretare contrară fiind de natură să constituie o blocare a accesului la justiție, incompatibilă cu garanțiile conferite de dispozițiile art. 6 CEDO.
Tribunalul a mai apreciat că excepția prematurității este fondată în privința cotei de ½ din construcțiile demolate, pentru motivele comune celor care privesc fondul cauzei.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că, prin notificarea nr. 346/25.06.2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în O., Str. I., nr. 5, notificarea fiind înregistrată sub nr. 1012/29.06.2001 la C.F. S.A., deținătoarea imobilului a cărui restituire se solicită, care, prin Decizia nr. 109/28.08.2001 (filele 147-149 vol. I), a constatat că restituirea imobilului nu este posibilă, iar ulterior, A.V.A.S., prin Decizia nr. 334/23.11.2005 (filele 16-17 dosar 1042/64/2010), a respins cererea de restituire în natură a imobilului compus din construcții și teren aferent, înscris in CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2, motivat de faptul că notificarea reclamantului nu se încadrează in prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci în prevederile art. 29, imobilul revendicat fiind evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale (C.F. S.A.), prin aceeași decizie, înaintată C.C.S.D., A.V.A.S. propunând acordarea de măsuri reparatorii, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul teren în suprafață de 1240 mp și construcții, înscris în CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2.
Tribunalul a mai reţinut că, după cum rezultă din actele dosarului, imobilul în discuție (teren și construcții) a aparținut autorului reclamantului, D.G.I. și surorii acestuia din urmă, D.P., fiind dobândit prin cumpărare (fila 75 dosar 1042/64/2010), iar dreptul de proprietate a fost pierdut ca urmare a donării imobilelor însă, prin Sentința Civilă nr. 12000/15.11.2002 (filele 84-86 dosar 1042/64/2010), Judecătoria Oradea a constatat nulitatea absolută a actului de donație autentificat sub nr. 1510/20.03.1948, respingând, totodată, capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare de CF 4xxx O., nr. top 1995/2, întrucât donatorii au încheiat actul de donație în urma constrângerilor suferite din partea regimului comunist, în condițiile în care tatăl reclamantului, D.I., arestat din data de 11.01.1951, a fost condamnat de Tribunalul Militar Teritorial prin Sentința 876/16.07.1955, alături de inculpații H.C. și C.C., la pedeapsa de 9 ani închisoare corecțională pentru delictul de instigare publică, prevăzut de art. 327 alin. 3 din Codul Penal și la pedeapsa complementară a confiscării averii. Tribunalul a mai reţinut că prin Decizia nr. 1332/10.05.1995 (filele 5-9 dosar 1042/64/2010), CSJ a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva Sentinței nr. 876/16.07.1955 a Tribunalului Militar București și Deciziilor nr. 1847/13.10.1955 și 2185/19.11.1955, a casat hotărârile atacate și, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod Procedură Penală, i-a achitat pe inculpații H.C., C.C. și D.I., fiind înlăturată și pedeapsa complementară a confiscării averii inculpaților, iar prin Decizia nr. 53/17.05.2013, AAAS (fostul AVAS) a modificat art. 2 din Decizia nr. 334/23.11.2005 a AVAS in sensul că măsurile reparatorii în echivalent propuse pentru reclamant vor viza cota de ½ din terenul în suprafață de 1240 mp, înscris în CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2 iar pentru construcțiile demolate s-a declinat competența de soluționare a notificării către Primăria Municipiului O., conform dispozițiilor art. 10 și 32 din Legea nr. 10/2001.
Ulterior, mai reţine instanţa de fond, AAAS a procedat la modificarea Deciziei nr. 334/2005 întrucât reclamantul dorește acordarea de măsuri reparatorii pentru cota din imobil moștenită de la tatăl său, respectiv cota de 1/2, acesta nepretinzându-se și moștenitor al mătușii sale, D.P., despre care nu cunoaște nici dacă mai este în viață, fiind de necontestat că cererea reclamantului de restituire pentru cota de ½ din terenul de 1240 mp nu poate fi soluționată prin restituirea în natură și, în aceste condiții, față de dispozițiile art.16 din Legea nr. 165/2013, C.N.C.I. trebuie să acorde reclamantului măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. 6 și 7” prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu” și prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6).
Cu privire la construcțiile demolate, instanța de fond a constatat că Primarul Municipiului O. încă nu a emis o dispoziție, în condițiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia ”în situația imobilelor-construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11, prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul”, astfel că, pentru aceste construcții, nu există un act al entității, care să fie supus procedurii prevăzute de Capitolul III din Legea nr. 165/2013, cererea reclamantului fiind prematură iar excepția invocată de pârâtă sub acest aspect fiind fondată.
Raportat considerentelor expuse, cererea reclamantului, așa cum a fost modificată și completată a fost admisă în parte de către Tribunal, iar pârâta C.N.C.I., succesoare a C.C.S.D., a fost obligată să emită în favoarea reclamantului decizia de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru cota de ½ din terenul de 1240 mp înscris în CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2, în baza Capitolului III din Legea nr. 165/2013.
Au fost respinse restul pretențiilor, cu privire la cota de ½ din construcțiile demolate, ca premature, având în vedere că în privința acestora nu a fost emisă o dispoziție de entitatea investită.
În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, pârâta C.N.C.I. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în primul ciclu procesual, constând în onorariu de expert și onorariu de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.N.C.I., invocând în principal excepţia de ordine publică a prematurităţii pretenţiilor conţinute de cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, iar în subsidiar să se respingă solicitările acestuia ca fiind neîntemeiate.
În susţinerea recursului, pârâta a arătat că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond nu a admis în totalitate excepţia de ordine publică a prematurităţii, întrucât urmare a publicării în Monitorul Oficial a Legii nr.165/2013 s-a înfiinţat C.N.C.I., care a preluat atribuţiile C.C.S.D. şi care, potrivit art.17 alin.1 lit. a-b din lege, validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entităţile învestite de lege, care conţin propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, iar potrivit art. 34 alin.1 din lege C.N.C.I. are obligaţia de a soluţiona dosarele de despăgubire în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi. De asemenea, recurenta a mai arătat că, potrivit art. 35 alin.2 persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea cererii sale, rezultând, astfel, din cele două texte că legiuitorul a stabilit, pe de o parte, un termen prohibitiv şi absolut de 60 de luni, care împiedică formularea cererii înainte de împlinirea lui, iar pe de altă parte un termen imperativ (peremptoriu) şi absolut de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată. Prin urmare, recurenta susţine că orice cerere de chemare în judecată formulată anterior împlinirii termenului prohibitiv de 60 de luni trebuie respinsă ca prematur formulată.
În ceea ce priveşte situaţia dosarului de despăgubire aferent Deciziei nr. 53/2013 prin care a fost modificată Decizia nr.334/2001, ambele emise de AAAS, recurenta a precizat că, în urma înregistrării acestuia la Secretariatul C.N.C.I., s-a procedat la verificarea dosarului de despăgubire şi s-a solicitat completarea acestui dosar prin depunerea unor acte suplimentare, iar în data de 03.03.2014 reclamantul D.B.I.N. a solicitat, printr-o adresă trimisă A.N.R.P., prelungirea termenului de 120 de zile cu 60 de zile, conform art.32 din Legea nr.165/2013, alin.2. De asemenea, recurenta a mai arătat că dosarul de despăgubire va fi soluţionat cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr.165/2013, a termenului legal şi cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor de despăgubire stabilită prin Decizia nr.10299/14.11.2012 a C.C.S.D., decizie însuşită şi de entitatea ce a preluat atribuţiile Comisiei Centrale, respectiv C.N.C.I., în şedinţa sa din data de 14.11.2013.
Referitor la obligarea sa la plata sumei de 4500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, recurenta a arătat că suma stabilită de instanţa de fond este exagerat de mare şi trebuie limitată potrivit art.274 alin.3 din Codul de procedură civilă.
În drept, recurenta a invocat Legea nr.10/2001 republicată, Legea nr.247/2005 aprobată prin Legea nr.117/2012, Legea nr.165/2013, art.483 şi următoarele din Noul Cod de procedură civilă.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, potrivit art.17 din Legea nr.146/1997 şi art.1 alin.(2) din Ordonanţa Guvernului nr.32/1995.
Intimatul-reclamant D.B.I.N. a depus la dosar întâmpinare (f.44-47) prin care solicită respingerea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Analizând recursul pârâtei, raportat la actele si lucrările dosarului, cu aplicarea prevederilor art.304 şi art.3041 din Codul de procedură civilă vechi (aplicabil în cauză, raportat la data începerii procesului), Curtea constată, cu titlu prealabil că excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată a fost invocată de pârâtă şi în faţa instanţei de fond, reiterarea acesteia în recurs urmând, astfel, a fi privită ca un motiv de recurs şi nu ca o excepţie.
În susţinerea recursului său, recurenta invocă aplicarea greşită a legii de către instanţa de fond, prin respingerea parţială a excepţiei prematurităţii acţiunii. În acest sens, recurenta invocă dispoziţiile art.34 alin.(1) din Legea nr.165/2013, potrivit cărora C.N.C.I. are obligaţia de a soluţiona dosarele de despăgubire, încă nesoluţionate, într-un termen de 60 de luni.
Referitor la acest termen, prin Decizia nr.269/7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.513/9.06.2014, Curtea Constituţională a stabilit că „prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii”. Prin urmare, termenul prevăzut de art.34 alin.(1) din Legea nr.165/2013 nu este aplicabil cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, cum este şi cazul în speţă, întrucât cauza dedusă judecăţii a fost înregistrată la data de 10.12.2010, iar legea a intrat în vigoare la data de 20.05.2013.
În consecinţă, textul invocat de recurentă nu este aplicabil în cauză, astfel că susţinerile acesteia, sub acest aspect, sunt nefondate.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei privind formularea de către reclamant, după declanşarea procesului, a unei cereri de prelungire a termenului conform art.32 din Legea nr.165/2013, Curtea apreciază că, chiar dacă acestea sunt veridice, nu au legătură cu obiectul recursului, care este reprezentat de analiza legalităţii şi/sau temeiniciei sentinţei instanţei de fond. Aşadar, aceste susţineri ale recurentei sunt nepertinente.
Referitor la critica recurentei care vizează cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, Curtea apreciază că şi aceasta este nefondată, întrucât cuantumul onorariului avocaţial, inclus în cel al cheltuielilor de judecată, reflectă complexitatea dosarului şi munca depusă de avocatul reclamantului, astfel că nu se impune aplicarea prevederilor art.274 alin.(3) din Codul de procedură civilă referitoare la micşorarea acestui cuantum.
În consecinţă, Tribunalul a stabilit în mod corect starea de fapt şi a aplicat corespunzător textele normative incidente, pronunţând astfel o hotărâre temeinică şi legală, iar criticile formulate de recurentă sunt nefondate, drept pentru care, făcând aplicarea dispoziţiilor art.312, alin.(1) din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat şi va menţine sentinţa atacată.
Totodată, se va lua act de declaraţia intimatului, în sensul că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin sentinţa civilă nr.1129/CA/07.04.2014, Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, rejudecând după casarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sentinţei pronunţate în primul ciclu procesual, cu trimitere la Curtea de Apel Braşov şi ulterior trimisă de aceasta pe cale administrativă potrivit art. X şi art.XXIII alin.(1), (3) şi (4) din Legea nr.2/2013: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P.; a admis în parte excepţia prematurităţii, invocată de pârâta C.N.C.I.; a admis în parte cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată şi completată de reclamantul D.B.I.N. în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., succesoare a pârâtei C.C.S.D.; a obligat pârâta C.N.C.I. să emită în favoarea reclamantului decizia de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru cota de ½ din terenul de 1240 mp înscris în CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2, în baza Capitolului III din Legea nr. 165/2013 și să achite reclamantului suma de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins, ca prematură, cererea reclamantului cu privire la cota de ½ din construcțiile demolate; a respins cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta A.R.P., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în primul rând, că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P. este fondată întrucât față de dispozițiile Capitolului III din Legea nr. 165/2013 (art. 16-31), această pârâtă nu are atribuții legate de finalizarea procesului de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, astfel de atribuții având în mod exclusiv C.N.C.I., constituită în temeiul art. 17 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 și cu atribuțiile prevăzute de lit. a-d ale aceluiași articol.
În ceea ce priveşte excepția prematurității, Tribunalul a apreciat că aceasta este nefondată, în privința cererii reclamantului care vizează cota de ½ din imobilul teren înscris în CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2, în suprafață de 1240 mp, întrucât chiar dacă dispozițiile Legii nr. 165/2013 sunt aplicabile speței, în conformitate cu art. 4 din acest act normativ, acest lucru nu înseamnă că sunt incidente dispozițiile referitoare la termenele prevăzute de art. 34 și 35, ci doar că formele în care se pot acorda despăgubiri sunt incidente, o interpretare contrară fiind de natură să constituie o blocare a accesului la justiție, incompatibilă cu garanțiile conferite de dispozițiile art. 6 CEDO.
Tribunalul a mai apreciat că excepția prematurității este fondată în privința cotei de ½ din construcțiile demolate, pentru motivele comune celor care privesc fondul cauzei.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că, prin notificarea nr. 346/25.06.2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în O., Str. I., nr. 5, notificarea fiind înregistrată sub nr. 1012/29.06.2001 la C.F. S.A., deținătoarea imobilului a cărui restituire se solicită, care, prin Decizia nr. 109/28.08.2001 (filele 147-149 vol. I), a constatat că restituirea imobilului nu este posibilă, iar ulterior, A.V.A.S., prin Decizia nr. 334/23.11.2005 (filele 16-17 dosar 1042/64/2010), a respins cererea de restituire în natură a imobilului compus din construcții și teren aferent, înscris in CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2, motivat de faptul că notificarea reclamantului nu se încadrează in prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci în prevederile art. 29, imobilul revendicat fiind evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale (C.F. S.A.), prin aceeași decizie, înaintată C.C.S.D., A.V.A.S. propunând acordarea de măsuri reparatorii, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul teren în suprafață de 1240 mp și construcții, înscris în CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2.
Tribunalul a mai reţinut că, după cum rezultă din actele dosarului, imobilul în discuție (teren și construcții) a aparținut autorului reclamantului, D.G.I. și surorii acestuia din urmă, D.P., fiind dobândit prin cumpărare (fila 75 dosar 1042/64/2010), iar dreptul de proprietate a fost pierdut ca urmare a donării imobilelor însă, prin Sentința Civilă nr. 12000/15.11.2002 (filele 84-86 dosar 1042/64/2010), Judecătoria Oradea a constatat nulitatea absolută a actului de donație autentificat sub nr. 1510/20.03.1948, respingând, totodată, capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare de CF 4xxx O., nr. top 1995/2, întrucât donatorii au încheiat actul de donație în urma constrângerilor suferite din partea regimului comunist, în condițiile în care tatăl reclamantului, D.I., arestat din data de 11.01.1951, a fost condamnat de Tribunalul Militar Teritorial prin Sentința 876/16.07.1955, alături de inculpații H.C. și C.C., la pedeapsa de 9 ani închisoare corecțională pentru delictul de instigare publică, prevăzut de art. 327 alin. 3 din Codul Penal și la pedeapsa complementară a confiscării averii. Tribunalul a mai reţinut că prin Decizia nr. 1332/10.05.1995 (filele 5-9 dosar 1042/64/2010), CSJ a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva Sentinței nr. 876/16.07.1955 a Tribunalului Militar București și Deciziilor nr. 1847/13.10.1955 și 2185/19.11.1955, a casat hotărârile atacate și, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod Procedură Penală, i-a achitat pe inculpații H.C., C.C. și D.I., fiind înlăturată și pedeapsa complementară a confiscării averii inculpaților, iar prin Decizia nr. 53/17.05.2013, AAAS (fostul AVAS) a modificat art. 2 din Decizia nr. 334/23.11.2005 a AVAS in sensul că măsurile reparatorii în echivalent propuse pentru reclamant vor viza cota de ½ din terenul în suprafață de 1240 mp, înscris în CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2 iar pentru construcțiile demolate s-a declinat competența de soluționare a notificării către Primăria Municipiului O., conform dispozițiilor art. 10 și 32 din Legea nr. 10/2001.
Ulterior, mai reţine instanţa de fond, AAAS a procedat la modificarea Deciziei nr. 334/2005 întrucât reclamantul dorește acordarea de măsuri reparatorii pentru cota din imobil moștenită de la tatăl său, respectiv cota de 1/2, acesta nepretinzându-se și moștenitor al mătușii sale, D.P., despre care nu cunoaște nici dacă mai este în viață, fiind de necontestat că cererea reclamantului de restituire pentru cota de ½ din terenul de 1240 mp nu poate fi soluționată prin restituirea în natură și, în aceste condiții, față de dispozițiile art.16 din Legea nr. 165/2013, C.N.C.I. trebuie să acorde reclamantului măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. 6 și 7” prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu” și prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6).
Cu privire la construcțiile demolate, instanța de fond a constatat că Primarul Municipiului O. încă nu a emis o dispoziție, în condițiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia ”în situația imobilelor-construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11, prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul”, astfel că, pentru aceste construcții, nu există un act al entității, care să fie supus procedurii prevăzute de Capitolul III din Legea nr. 165/2013, cererea reclamantului fiind prematură iar excepția invocată de pârâtă sub acest aspect fiind fondată.
Raportat considerentelor expuse, cererea reclamantului, așa cum a fost modificată și completată a fost admisă în parte de către Tribunal, iar pârâta C.N.C.I., succesoare a C.C.S.D., a fost obligată să emită în favoarea reclamantului decizia de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru cota de ½ din terenul de 1240 mp înscris în CF nr. 4xxx O. sub nr. top 1995/2, în baza Capitolului III din Legea nr. 165/2013.
Au fost respinse restul pretențiilor, cu privire la cota de ½ din construcțiile demolate, ca premature, având în vedere că în privința acestora nu a fost emisă o dispoziție de entitatea investită.
În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, pârâta C.N.C.I. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în primul ciclu procesual, constând în onorariu de expert și onorariu de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.N.C.I., invocând în principal excepţia de ordine publică a prematurităţii pretenţiilor conţinute de cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, iar în subsidiar să se respingă solicitările acestuia ca fiind neîntemeiate.
În susţinerea recursului, pârâta a arătat că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond nu a admis în totalitate excepţia de ordine publică a prematurităţii, întrucât urmare a publicării în Monitorul Oficial a Legii nr.165/2013 s-a înfiinţat C.N.C.I., care a preluat atribuţiile C.C.S.D. şi care, potrivit art.17 alin.1 lit. a-b din lege, validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entităţile învestite de lege, care conţin propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, iar potrivit art. 34 alin.1 din lege C.N.C.I. are obligaţia de a soluţiona dosarele de despăgubire în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi. De asemenea, recurenta a mai arătat că, potrivit art. 35 alin.2 persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea cererii sale, rezultând, astfel, din cele două texte că legiuitorul a stabilit, pe de o parte, un termen prohibitiv şi absolut de 60 de luni, care împiedică formularea cererii înainte de împlinirea lui, iar pe de altă parte un termen imperativ (peremptoriu) şi absolut de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată. Prin urmare, recurenta susţine că orice cerere de chemare în judecată formulată anterior împlinirii termenului prohibitiv de 60 de luni trebuie respinsă ca prematur formulată.
În ceea ce priveşte situaţia dosarului de despăgubire aferent Deciziei nr. 53/2013 prin care a fost modificată Decizia nr.334/2001, ambele emise de AAAS, recurenta a precizat că, în urma înregistrării acestuia la Secretariatul C.N.C.I., s-a procedat la verificarea dosarului de despăgubire şi s-a solicitat completarea acestui dosar prin depunerea unor acte suplimentare, iar în data de 03.03.2014 reclamantul D.B.I.N. a solicitat, printr-o adresă trimisă A.N.R.P., prelungirea termenului de 120 de zile cu 60 de zile, conform art.32 din Legea nr.165/2013, alin.2. De asemenea, recurenta a mai arătat că dosarul de despăgubire va fi soluţionat cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr.165/2013, a termenului legal şi cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor de despăgubire stabilită prin Decizia nr.10299/14.11.2012 a C.C.S.D., decizie însuşită şi de entitatea ce a preluat atribuţiile Comisiei Centrale, respectiv C.N.C.I., în şedinţa sa din data de 14.11.2013.
Referitor la obligarea sa la plata sumei de 4500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, recurenta a arătat că suma stabilită de instanţa de fond este exagerat de mare şi trebuie limitată potrivit art.274 alin.3 din Codul de procedură civilă.
În drept, recurenta a invocat Legea nr.10/2001 republicată, Legea nr.247/2005 aprobată prin Legea nr.117/2012, Legea nr.165/2013, art.483 şi următoarele din Noul Cod de procedură civilă.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, potrivit art.17 din Legea nr.146/1997 şi art.1 alin.(2) din Ordonanţa Guvernului nr.32/1995.
Intimatul-reclamant D.B.I.N. a depus la dosar întâmpinare (f.44-47) prin care solicită respingerea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Analizând recursul pârâtei, raportat la actele si lucrările dosarului, cu aplicarea prevederilor art.304 şi art.3041 din Codul de procedură civilă vechi (aplicabil în cauză, raportat la data începerii procesului), Curtea constată, cu titlu prealabil că excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată a fost invocată de pârâtă şi în faţa instanţei de fond, reiterarea acesteia în recurs urmând, astfel, a fi privită ca un motiv de recurs şi nu ca o excepţie.
În susţinerea recursului său, recurenta invocă aplicarea greşită a legii de către instanţa de fond, prin respingerea parţială a excepţiei prematurităţii acţiunii. În acest sens, recurenta invocă dispoziţiile art.34 alin.(1) din Legea nr.165/2013, potrivit cărora C.N.C.I. are obligaţia de a soluţiona dosarele de despăgubire, încă nesoluţionate, într-un termen de 60 de luni.
Referitor la acest termen, prin Decizia nr.269/7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.513/9.06.2014, Curtea Constituţională a stabilit că „prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii”. Prin urmare, termenul prevăzut de art.34 alin.(1) din Legea nr.165/2013 nu este aplicabil cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii, cum este şi cazul în speţă, întrucât cauza dedusă judecăţii a fost înregistrată la data de 10.12.2010, iar legea a intrat în vigoare la data de 20.05.2013.
În consecinţă, textul invocat de recurentă nu este aplicabil în cauză, astfel că susţinerile acesteia, sub acest aspect, sunt nefondate.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei privind formularea de către reclamant, după declanşarea procesului, a unei cereri de prelungire a termenului conform art.32 din Legea nr.165/2013, Curtea apreciază că, chiar dacă acestea sunt veridice, nu au legătură cu obiectul recursului, care este reprezentat de analiza legalităţii şi/sau temeiniciei sentinţei instanţei de fond. Aşadar, aceste susţineri ale recurentei sunt nepertinente.
Referitor la critica recurentei care vizează cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, Curtea apreciază că şi aceasta este nefondată, întrucât cuantumul onorariului avocaţial, inclus în cel al cheltuielilor de judecată, reflectă complexitatea dosarului şi munca depusă de avocatul reclamantului, astfel că nu se impune aplicarea prevederilor art.274 alin.(3) din Codul de procedură civilă referitoare la micşorarea acestui cuantum.
În consecinţă, Tribunalul a stabilit în mod corect starea de fapt şi a aplicat corespunzător textele normative incidente, pronunţând astfel o hotărâre temeinică şi legală, iar criticile formulate de recurentă sunt nefondate, drept pentru care, făcând aplicarea dispoziţiilor art.312, alin.(1) din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat şi va menţine sentinţa atacată.
Totodată, se va lua act de declaraţia intimatului, în sensul că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.