Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. Omisiune de a comunica unei persoane temeiul legal al transferului într-un alt Ioc de muncă. Măsură dispusă de Direcţia generală judeţeană pentru agricultură şi alimentaţie.

Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J.), Secţia de administrativ, decizia nr. 109 din 22 ianuarie 1998 (dosar nr. 1912/1997)

Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de le­ge, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de le­ge, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actu­lui, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

în cauză, reclamantul a solicitat prin acţiune obligarea pârâtului Minis­terul Agriculturii şi Alimentaţiei, să-i răspundă la cererile prin care a solici­tat să i se comunice temeiul legal al ordinului de transfer într-un alt loc de muncă. Transferul reclamantului, în interesul serviciului, de la C.A.P. Gădă- lin, judeţul Cluj, la Direcţia sanitar-veterinară Cluj, s-a făcut prin dispoziţia nr.172 din 15 iulie 1991 a Direcţiei Generale pentru Agricultură şi Alimenta­ţie Cluj şi nu prin ordin al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că reclamantul nu s-a adresat autorităţii emitente cu cerere de a i se preciza temeiul juridic al măsurii de transfer dispuse, iar măsura nu a fost contestată de reclamant în cadrul unui litigiu de muncă. De altfel, în preambulul dispoziţiei nr. 172/1991 sunt pre­cizate actele normative care au stat la baza luării măsurii de transfer.

Conform dreptului de petiţionare, reclamantul s-a adresat pârâtului, Mi­nisterul Agriculturii şi Alimentaţiei, cu mai multe cereri care, de fapt, au ca­racterul unor consultaţii juridice.

Prin urmare, împrejurarea că pârâtul nu a răspuns la cererile reclamantu­lui nu constituie o vătămare a drepturilor sale recunoscute de lege în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990 şi nu are caracterul unui refuz nejustificat în sen­sul dispoziţiilor legale menţionate.

Aşa fiind, se constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins.