– Legea nr. 62/2011;
– H.G. nr. 1193/2010;
– H.G. nr. 1225/2011;
– H.G. nr. 23/2013.
Salariul minim brut pe economie nu poate constitui temei de negociere a salariului de bază, corespunzător clasei I de salarizare, ce reprezintă punctul de pornire al stabilirii salariului prin aplicarea coeficientului de ierarhizare.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 1216/2014 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost respinsă cererea formulată de către reclamanţii D.I., G.N.R. şi V.P.S., în contradictoriu cu pârâtele C.N.C.F. „CFR” S.A. B.1 şi C.N.C.F. „CFR” S.A. – S.R.C.F. B.2.
Pentru a pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanţii au calitate de salariaţi ai pârâtei C.N.C.F. „CFR” S.A. – S.R.C.F. B.2., potrivit contractelor individuale de munca şi actelor adiţionale depuse la dosar.
Totodată, prin Sentinţa civilă nr.1733 din 19.11.2012 a Tribunalului Braşov, a fost admisă excepţia nulităţii anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pentru anii 2009-2010, încheiat la nivelul C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. însă acest Contract colectiv de muncă, astfel cum a fost modificat prin Actul Adiţional nr.1718/22.04.2010, a fost valabil numai până în data de 24.03.2011 întrucât în data de 25.03.2011 a fost înregistrat Contractul colectiv de muncă valabil pentru anii 2011-2012.
Aşadar, pentru perioada pentru care se solicită recalcularea drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor au fost în vigoare numai prevederile Contractului colectiv de muncă pentru anii 2011-2012 şi 2012-2013 iar în ce priveşte aceste contracte colective de muncă, nu s-a făcut dovada că s-ar fi constat de către instanţa de judecată nulitatea anexelor ce stabilesc coeficienţii de ierarhizare ai claselor de salarizare.
De asemenea, potrivit prevederilor Contractului colectiv de muncă pentru anii 2011-2012 şi 2012-2013, salariile de baza corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc in funcţie de coeficienţii de ierarhizare şi de formula de calcul prevăzute în anexa nr.1 iar nivelul salariului de baza brut pentru clasa de salarizare 1 a fost prevăzut in anexa Contractului colectiv de muncă, acest nivel fiind de 600 lei pentru anii 2011- 2013.
Prin H.G. nr. 1193/2010, salariul de baza minim brut garantat în plata începând cu 01.01.2011 s-a stabilit la suma de 670 lei, prin H.G. nr. 1225/2011 salariul de baza minim brut garantat în plată începând cu 01.01.2012 s-a stabilit la suma de 700 lei iar prin H.G. nr. 23/2013 începând cu 01.02.2013 şi până la 30.06.2013 s-a stabilit un salariu de bază minim brut garantat în plată de 750 lei lunar în timp ce începând cu luna iulie 2013 s-a stabilit un salariu de bază minim brut garantat in plată de 800 lei.
Conform dispoziţiilor acestor hotărâri de guvern, salariile de baza se stabilesc prin contractele individuale de muncă, fiind sancţionat angajatorul care stabileşte salarii sub nivelul salariului garantat în plată.
Aşadar, din conţinutul hotărârilor de guvern arătate rezultă obligaţia fiecărui angajator de a garanta plata unui salariu minim brut stabilit la nivel de ţară şi care variază pentru fiecare an însă nici una din aceste hotărâri de guvern nu impune angajatorului un anumit mod de calcul al salariului ci doar obligaţia ca cel mai mic salariu în plată să fie la nivelul minim fixat prin respectiva hotărâre.
Astfel cum rezultă din actele adiţionale la contractele individuale de muncă încheiate de reclamanţi cu angajatorul şi depuse la dosarul cauzei, fiecare reclamant a beneficiat de un salariu de baza lunar mai mare decât salariul de baza minim brut garantat în plată stabilit prin Hotărâre de Guvern, la care s-au adăugat diferite sporuri sau indemnizaţii, după caz.
Nici unul dintre reclamanţi nu a beneficiat de un salariu de bază egal cu cel stabilit prin Hotărâre de Guvern sau mai mic, salariile reclamaţiilor fiind astfel stabilite prin Contractul colectiv de muncă la un nivel mai ridicat decât salariul de baza minim brut garantat în plata.
Totodată, nu s-a făcut dovada că ar exista vreo persoană angajată în cadrul pârâtei care ar fi salarizată la nivelul clasei 1 de salarizare şi ar primi astfel un salariu sub nivelul salariului minim garantat în plată şi oricum numai acea persoană ar putea pretinde nerespectarea de către angajator a prevederilor hotărârilor de guvern menţionate.
În ce priveşte constatarea nulităţii anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pentru anii 2009-2010, s-a avut în vedere de către instanţa de judecată prevederile Contractului colectiv de muncă Unic la Nivel de Ramură Transporturi însă pentru perioada 2011-2013 nu există încheiat un Contract colectiv de muncă la Nivel de Ramură Transporturi, motiv pentru care s-a reţinut spre analiză în cadrul prezentului dosar numai prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, aceste prevederi fiind de altfel invocate şi de către reclamanţi în fundamentarea pretenţiilor lor.
De asemenea, interpretarea dispoziţiilor din Anexa 1 la Contractul colectiv de muncă valabil pentru anii 2012-2013 de către I.T.M. B. nu se poate impune instanţei de judecată, analiza prevederilor contractuale incidente în speţă fiind atributul exclusiv al completului de judecată.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de apelanţii reclamanţi criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel sentinţa este criticată sub următoarele aspecte:
1. Apelanta apreciază că în speţa de faţă nu poate fi reţinută existenţa unei confuzii între salariul de bază minim brut pe ţară şi clasa de salarizare care se calculează după aceiaşi formulă respectiv salariul de bază corespunzător înmulţit cu coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare. Stabilirea cuantumului salariului minim brut garantat în plată prin H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 şi H.G. nr. 23/2013 cu respectarea condiţiilor de consultare a sindicatelor şi patronatelor se impune şi pârâtelor în calitate de angajatori fiind obligate să asigure acordarea salariului minim brut garantat în plată. În realitate, în Contractul colectiv de muncă la nivel de Unitate pe anii 2011 – 2013 salariul de bază brut a fost de 600 lei inferior salariului de bază minim brut.
2. O altă critică vizează faptul că, nu poate fi reţinută incidenţa Legii nr. 283/2011 întrucât pârâtele nu sunt instituţii bugetare, deşi primesc subvenţii de la bugetul de stat, sunt considerat instituţii autonome din punct de vedere financiar întrucât se autofinanţează şi au buget propriu. Se mai arată că plata drepturilor salariale aşa cum au fost ele solicitate prin prezenta cerere nu este condiţionată de încadrarea în prevederile bugetelor aprobate întrucât dispoziţiile Contractului colectiv de muncă sunt clare şi lipsite de echivoc.
3. O altă critică vizează soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii parţiale a anexei I a Contractului colectiv de muncă pe anii 2012 – 2013 se arată că prin sentinţa civilă nr. 1733/2012 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost constatată nulitatea anexei I a Contractului colectiv de muncă pe anii 2009 – 2010 iar valabilitatea acestui contract a fost prelungită prin actul adiţional nr. 1718/2010 şi pentru anul 2011. Rezultă că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata acestor drepturi salariale întrucât nulitatea anexei produce efecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut.
Se mai arată în continuarea motivelor de apel că nulitatea acestei anexe a Contractului colectiv de muncă a fost solicitată şi pentru că reprezentanţii sindicatelor aveau obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 164 alin. 2 şi alin. 3 din Codul muncii.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că apelul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins iar sentinţa primei instanţe va fi păstrată ca legală şi temeinică în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt şi a procedat la aplicarea judicioasă a textelor de lege incidente în cauză, pronunţând o sentinţă legală şi temeinică.
I. Problema care se pune în speţă este dacă salariul de bază corespunzător clasei I de salarizare prevăzut în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate C.N.C.F. C.F.R. S.A. – S.C.R.E.Î.R. C.F. B. trebuia stabilit prin negociere, la nivelul salariului minim pe economie aşa cum a fost stabilit prin H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 şi H.G. nr. 23/2013 sau nu.
Prima instanţă a procedat în mod corect reţinând că salariul minim pe economie nu poate constitui drept bază de negociere a salariului de bază corespunzător clasei I, care reprezintă punctul de pornire al stabilirii salariului prin aplicarea coeficientului de ierarhizare. Instanţa de fond a înţeles foarte bine care este diferenţa dintre salariul minim pe economie şi salariul de bază corespunzător clasei I de salarizare şi nu a confundat cele două noţiuni.
Nulitatea anexei I a Contractului colectiv de muncă pe anii 2009 – 2010 viza cu totul alte aspecte decât cel invocat în prezenta cauză, respectiv nerespectarea dispoziţiilor privind cuantumul salariului brut corespunzător clasei I de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel ierarhic superior şi nu prin raportare la cuantumul salariului minim pe economie. Prin urmare critica legată de nerespectarea statuărilor din sentinţa civilă nr. 1733/2012 pronunţată de Tribunalul Braşov nu poate fi primită şi în consecinţă va fi respinsă.
În ceea ce priveşte îndreptăţirea reclamanţilor la a primi salariile negociate cu coeficientul de ierarhizare prin aplicarea acestuia la o bază de calcul egală cu salariul minim pe economie, analiza acestor capete de cerere trebuie purtată în raport de actele normative care reglementează cuantumul salariului minim pe ţară în perioada respectivă, adică H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011, H.G. nr. 23/2013.
În urma negocierii libere purtată între salariaţi şi reprezentanţii angajatorului şi în respectarea dispoziţiilor art. 164 din Codul muncii, au rezultat salarii mai mari decât salariul minim pe economia naţională de 670 lei, de 700 lei şi de 750 lei.
Nu rezultă din nici un act normativ că baza de pornire a negocierii salariului unui angajat, respectiv salariul brut corespunzător clasei I de salarizare trebuie să fie cel puţin egală cu salariul minim pe economie. Actele normative indicate de reclamanţi nu prevăd o astfel de obligativitate şi nici o sancţiune în acest sens ci doar obligaţia angajatorului de a garanta în plată un salariu care să nu fie mai mic decât salariul minim brut pe ţară.
Potrivit dispoziţiilor art. 160 din Codul muncii salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile precum şi alte adaosuri. Or, chiar reclamanţii au arăta în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în declaraţia de apel că salariul de bază la nivelul Societăţii este compus din salariul brut corespunzător clasei I de salarizare înmulţit cu coeficientul de ierarhizare. După aplicarea acestei formule, reclamanţii nu au dovedit că salariul de bază rezultat astfel, este mai mic decât salariul minim brut pe ţară aşa cum prevăd dispoziţiile art. 164 alin. 2 şi 3 din Codul muncii.
Prin urmare în mod corect prima instanţă a respins pretenţiile reclamanţilor.
Faţă de considerente ce preced, analiza aspectelor invocate prin critica din apel privind inaplicabilitatea Legii nr. 283/2011 şi a modului de finanţare al Societăţii pârâte, este inutile şi lipsită de orice consecinţe juridice, atâta timp cât dreptul în sine nu are nicio fundamentare în prevederile Contractului colectiv de muncă şi nici într-o alt act normativ iar această analiză nu poate schimba soluţia pe fond.
Pentru aceleaşi argumente expuse mai sus nu pot fi primite nici criticile din apel legate de modul de soluţionare al capătului de cerere privind constatarea nulităţii anexei 1 a Contractului colectiv de muncă valabil pentru perioada 2012 – 2013, întrucât au fost respectate dispoziţiile art. 264 alin. 2 şi 3 din Codul muncii.
Faţă de toate cele de mai sus instanţa va respinge apelul declarat de apelanţii reclamanţi în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
