Criticile de recurs faţă de modul de stabilire a cuantumului taxei de timbru de către instanţa de apel, contravin deciziei de RIL nr. 7/2014.
Asupra recursului de faţă:
Constată că, prin decizia civilă nr. 101/15.06.2015, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov a dispus următoarele:
A respins apelurile formulate de apelantul-reclamant C.N. şi apelanta-pârâtă Z.A. împotriva sentinţei civile nr.9134/21.07.2014, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul civil nr. 24246/197/2009, pe care a păstrat-o.
A respins cererile apelanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.
În baza art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 obligă pe apelanta-pârâtă Z.A. să restituie statului ajutorul public judiciar de care a beneficiat în cuantum de 4009,5 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 9134/21.07.2014, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr.24246/197/2009, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.N. în contradictoriu cu pârâta Z.A. şi în consecinţă:
S-a constatat că în timpul căsătoriei părţile au dobândit, cu contribuţie egală, apartamentul situat în Braşov […] jud. Braşov, intabulat în CF […], top. 6762/2/1/1/1/1/1/1/1/1/1/1/1/4/5, în valoare de 178.000 lei.
S-a dispus sistarea indiviziunii prin atribuirea apartamentului către pârâtă, cu înscrierea în CF a dreptului său de proprietate exclusivă şi cu obligarea sa la plata către reclamant a unei sulte de 89.000 lei.
S-au compensat cheltuielile de judecată făcute de părţi cu titlu de onorariu de avocat, fără plata vreunei diferenţe, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 2.979,45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, atât reclamantul, C.N., cât şi pârâta Z.A., considerând-o netemeinică şi nelegală
Analizând sentinţa apelată prin prisma actelor şi lucrărilor din dosar şi a motivelor de apel invocate, tribunalul specializat a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele argumente:
Referitor la critica formulată de reclamant privind neincluderea în masa partajabilă a imobilului situat în […], compus din teren de 3591 mp, vie, curte, construcţii, dobândit prin cumpărare şi casa de locuit, edificată pe acest teren, se constată că, deşi prin contractul autentificat sub nr. 6096 din 1 iulie 1994 de Notariatul de Stat Local R.S., pârâta împreună cu sora acesteia, C.M., a cumpărat de la părinţii pârâtei, Z.E. şi Z.T., pentru suma de 120.000 lei, în părţi egale şi în indiviziune, imobilul situat în […], format din 3.591 mp teren arabil, vie şi curţi construcţii, dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 conform titlului de proprietate nr. 20.561/92/1994 şi casa compusă din două corpuri edificată pe acesta (fila 80, vol. 2), din titlul de proprietate nr. 20.561/92/19.01.1994 rezultă că pe terenul de 5400 mp dreptul de proprietate cuvenit defunctului Z.S., care a fost bunicul pârâtei, s-a reconstituit în favoarea moştenitorilor Z.E. ( tatăl pârâtei), Z.R. şi F.M. (fila 42, vol. 2).
Astfel, acest teren nu este înscris în cartea funciară şi nu este dezmembrat, fiind în indiviziune cu alţi proprietari, astfel încât nu poate face obiect al partajului între soţi, ci situaţia lui juridică trebuie rezolvată împreună cu ceilalţi proprietari. De asemenea, proprietarul terenului se prezumă a fi şi proprietarul construcţiilor care au fost edificate pe acesta, potrivit principiului accesiunii, prevăzut de art. 645 din Codul civil de la 1865, motiv pentru care, în mod corect instanţa de fond nu a inclus în masa partajabilă aceste imobile.
În ceea ce priveşte cota de contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor comune, se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat o cotă de contribuţie de 80% în favoarea lui şi de 20% în favoarea pârâtei (fila 3 vol. I dosar fond), iar pârâta a solicitat prin cererea reconvenţională stabilirea cotelor de contribuţie egală de 50% fiecare (fila 17 vol. I dosar fond). Ulterior, cu ocazia interogatoriului luat pârâtei ( fila 121 vol. I dosar fond), aceasta a menţionat că ea a avut o cotă de contribuţie de 80% la dobândirea bunurilor comune, iar reclamantul de 20%. Pârâta a criticat prin apel faptul că instanţa de fond nu a considerat acest răspuns la interogatoriu ca fiind o precizare în raport cu dispoziţiile art.132 alin. 2 pct. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865, însă această critică este neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 6735 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 instanţa de judecată are obligaţia de a stabili bunurile supuse împărţelii şi cota-parte ce se cuvine fiecăruia în raport de probele administrate în cauză, chiar dacă părţile solicită sau nu o anumită cotă de proprietate.
Astfel, în mod corect prima instanţă a stabilit că soţii au contribuit în cotă de 50% fiecare la dobândirea bunurilor comune, având în vedere, atât veniturile realizate de către acestea, cât şi implicarea lor în gospodărie şi creşterea celor două fiice şi ajutorul pe care l-au primit de la părinţi. Se constată că, deşi pârâta a lucrat doar o perioadă scurtă de timp în decursul căsătoriei, respectiv octombrie 1984-septembrie 1986, februarie-decembrie 1988 şi martie-septembrie 1990 (fila 148, vol. 2 dosar fond), iar reclamantul a fost angajat al M.A.N. (filele 101-103, vol. 2 dosar fond), iar la trecerea în rezervă a beneficiat de 30 de solde cu titlu de plăţi compensatorii (fila 104, vol. 2 dosar fond), din depoziţia martorei E.V., audiată în faţa instanţei de apel ( fila 189 vol. I dosar) reiese că pârâta pleca la ţară câte două luni primăvara şi toamna la lucrările agricole şi aducea produse, atât pentru consumul familiei, cât şi pentru vânzare.
Aceeaşi martoră a relatat că l-a cunoscut pe tatăl pârâtei şi acesta i-a povestit că a venit la fiica lui să-i aducă produse şi bani. Această depoziţie se coroborează cu copia unui carnet CEC al numitului Z.E., tatăl pârâtei, din care rezultă că pârâta a fost împuternicită de deponent să ridice banii depuşi şi că la data de 6 decembrie 1991 de pe acest carnet s-a ridicat suma de 13.900 lei (fila 117, vol. 2 dosar fond), iar din contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului rezultă că la data de 31 ianuarie 1992 părţile au achitat un avans de 16.101 lei, ce a reprezentat a zecea parte din preţul de 161.011 lei, fiind dovedită astfel susţinerea pârâtei că la plata avansului apartamentului din B. au contribuit părinţii săi.
Cu privire la critica formulată de ambii apelanţi că instanţa de fond nu a partajat bunurile mobile, aceasta este neîntemeiată, deoarece nu s-a putut stabili cu certitudine dacă aceste bunuri există şi în posesia cui se află, în condiţiile în care afirmaţiile părţilor sunt contradictorii, respectiv pârâta a arătat la interogatoriu că bunurile mobile se află la reclamant (fila 122 vol. I dosar fond), iar reclamantul a arătat că ştie că bunurile mobile nu mai există în totalitate, întrucât rudele pârâtei au ajutat-o să le înstrăineze, însă nu ştie ce bunuri mai există, întrucât de la părăsirea domiciliului conjugal nu a mai revenit în locuinţă (fila 233, vol. 1 dosar fond). Chiar dacă din Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din data de 16.01.2008, dată în dosarul penal nr. 8972/P/2008 rezultă că vagonul CFR a fost vândut de către reclamant cu suma de 2000 lei pentru a putea achita facturile la utilităţi, nu există nicio dovadă cu privire la conţinutul acestuia, dacă în acesta existau bunuri mobile comune. Totodată, autoturismul bun comun Dacia 1300 Break nu a mai fost folosit din anul 2003, când a avut un accident şi a fost lăsat în paragină pe domeniul public (filele 274-275, 298, 365 vol. I dosar fond), astfel încât nu mai are nici un fel de valoare economică pentru a putea fi inclus în masa partajabilă.
În ceea ce priveşte solicitarea pârâtei de a se scădea din valoarea apartamentului a valorii instalaţiilor sanitare, a instalaţiilor electrice şi a celor de încălzire, deoarece expertul L.D. a menţionat că se impune urgent repunerea instalaţiilor sanitare, electrice şi de încălzire, se constată că această cerere nu este admisibilă în apel, deoarece pârâta nu a solicitat, potrivit art.212 alin.2 din Codul de procedură civilă de la 1865, o expertiză contrarie la primul termen după depunerea raportului de expertiză de evaluare a apartamentului (fila 245 vol. I dosar fond).
Un alt motiv de apel formulat de către reclamant vizează faptul că apartamentul a fost atribuit în natură pârâtei, în condiţiile în care acesta a avut o contribuţie majoritară la dobândirea lui. Potrivit art.6739 din Codul de procedură civilă de la 1865 la formarea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama după caz, de acordul părţilor, de mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia, natura bunului, domiciliul şi ocupaţia părţilor.
În speţă, neexistând un acord al părţilor în acest sens, iar cota de proprietate fiind egală, în mod corect instanţa de fond a ţinut seama de faptul că pârâta a fost cea care a locuit şi locuieşte încă în apartamentul domiciliu conjugal de la plecarea din locuinţă a reclamantului, acesta neavând posibilitatea de a dobândi o altă locuinţă, deoarece nu realizează venituri, astfel încât şi acest motiv de apel este neîntemeiat.
Referitor la critica pârâtei că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând jumătate din taxa de timbru şi jumătate din costul expertizei, deşi a beneficiat de ajutor public judiciar, aceasta este neîntemeiată, având în vedere că în procesul de partaj ambele părţi au dublă calitate de reclamant şi pârât, iar acestea trebuie să suporte cheltuielile de judecată proporţional cu cotele lor de proprietate, în speţă 50%.
Or, ajutorul public judiciar este o facilitate acordată de legiuitor persoanelor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008 pentru a beneficia de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare de timbru, de la plata experţilor sau a asistenţei juridice printr-un avocat pe parcursul derulării unui proces, cu privire la cheltuielile pe care acestea le-au făcut, urmând ca la finalizarea procesului, instanţa să oblige sau nu partea care a beneficiat de astfel de facilităţi la plata acestora către stat în raport cu culpa sa procesuală, nu şi cu privire la cheltuielile de judecată pe care trebuie să le plătească părţii adverse.
Potrivit art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 dacă beneficiarul ajutorului public dobândeşte prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă bunuri a căror valoare depăşeşte de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat, acesta este obligat să restituie ajutorul public.
În speţă, s-a constat că pârâta Z.A. a beneficiat în apel de ajutor public judiciar în cuantum de 4009,5 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru, iar prin hotărârea de partaj i s-a atribuit apartamentul bun comun, în valoare de 178.000 lei, datorând reclamantului o sultă de 89.000 lei, astfel încât a fost obligată să restituie statului suma de 4009,5 lei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta pârâtă Z. (C.A.), în termen.
1. Cererea de recurs conţine motive prin care se critică dispoziţia instanţei de apel de a obliga apelanta la restituirea taxei de timbru către Statul Roman de care a fost iniţial scutită prin încuviinţarea cererii de ajutor public judiciar. I s-a încălcat astfel dreptul la liberul acces la instanţă, drept ocrotit de CEDO.
2. În legătură cu dispoziţiile instanţei privind plata taxei de timbru datorate în apel, recurenta consideră că a fost pusă să achite o taxă de timbru disproporţionată faţă de taxa de timbru pusă în sarcina apelantului reclamant.
3. Solicită ca taxa de timbru pentru recurs să fie compensată cu suma din taxa de timbru plătită în apel în plus.
4. Instanţa de apel nu s-a pronunţat în privinţa motivului de apel vizând contestarea modului în care au fost stabilite cheltuielile de judecată la fond. Astfel, nu s-a ţinut seama de faptul că onorariul avocatului, în cuantum de 5000 lei a fost achitat de mama acesteia avocatului D. şi că ar fi trebuit avut în vedere la compensarea cheltuielilor de judecată împreună cu onorariul achitat avocatului D.I..
5. Critică şi dispoziţia instanţei de apel de respingere a cererii apelantei privind completarea raportului de expertiză tehnică de la fondul cauzei de evaluare a apartamentului, dispoziţie cuprinsă în încheierea din 80.06.2015 ce constituie şi încheierea de amânare a pronunţării şi face parte integrantă din decizia atacată.
6. Arată că în mod nelegal instanţa de apel a acceptat considerentele instanţei de fond şi nu a partajat şi bunurile mobile.
Precizează că nu a mai contestat cota de contribuţie la dobândirea bunurilor din masa de partajat.
Recurenta, prin avocat a solicitat raportat la aceste motive de recurs admiterea recursului, modificarea deciziei iar pentru motivele de recurs prin care susţinea greşit respingerea cererii în probaţiune privitoare la completarea raportului de expertiză şi respingerea cererii de partajare a bunurilor mobile, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, în scopul administrării de probe.
Intimatul C.N. nu a formulat întâmpinare.
Analizând recursul formulat, instanţa constată că nu este fondat.
Aceste critici nu pot constitui motiv de casare a unei hotărâri pronunţate în apel, având în vedere exercitarea recursului ca şi cale extraordinară de atac, nedevolutivă.
Recursul promovat nu se înscrie în cadrul recursurilor promovate în temeiul art. 3041 Cod procedură civilă, pentru care legiuitorul a permis verificarea sentinţei instanţei de fond sub toate aspectele reţinute la fond, deoarece prezentul litigiu, guvernat de regulile de competenţă după criteriul valoric a permis şi exercitarea apelului, recursului în acest context, presupunând doar invocarea motivelor de nelegalitate.
Deşi în parte introductivă a motivelor de recurs se arată că „hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept” – critici ce ar putea fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cu toate acestea, în dezvoltarea motivelor de recurs nu se susţine decât un alt mod de interpretare a probatoriului administrat. Aşadar, nefiind vorba de evaluarea judecaţii anterioare sub toate aspectele permisa in cazul recursului exercitat în baza art. 3041 Cod procedură civilă, prezentul recurs nu poate viza decât elemente de nelegalitate a deciziei şi nu de netemeinicie rezultată din interpretarea probelor sau de neanalizarea unor probe sau perceperea stării de fapt. Nu se poate reţine încălcarea dreptului pârâţilor prevăzut de art. 6 din CEDO.
În accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.
Pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei. Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac. Totuşi, dacă o fac, ele au obligaţia, în temeiul articolului 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. Dreptul de acces la o instanţă acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate. Recurenta pârâtă a exercitat căile de atac în cauză, promovând atât apel cât şi recurs, facilitându-li-se şi timbrajul acestora, prin admiterea cererii de ajutor public judiciar în sensul scutirii acestora de la plata taxei de timbru în apel şi în recurs.
Din jurisprudenţa organelor de la Strasbourg, rezultă că dreptul de acces la o instanţă are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut.
Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din Constituţia României, prin art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.
Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei. Cerinţa din art. 6 pct. 1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.
Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.
Prin urmare, nu sunt aplicabile în speţă motivele de casare ce ar impune trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece conform art. 312 alin 3 şi alin. 5, hotărârile pronunţate în fond şi apel au judecat „în fond” cauza, s-au pronunţat pe probele administrate, astfel că, nu este incidentă în speţă situaţia unei nesoluţionări pe fond a cauzei, sancţionată de legiuitor prin casarea cu trimitere. Aspectele sesizate de recurente, referitoare la nemulţumirile acestora în legătură cu modul de interpretare a unor probe nu echivalează cu „necercetarea fondului” prevăzută de art. 312 alin. 3 şi 5 ca şi motiv de casare.
În legătură cu modul de stabilire a taxei de timbru în apel, pe care recurenta o consideră stabilită într-un cuantum disproporţionat faţă de cel stabilit pentru apelantul reclamant, instanţa de recurs constată că această critică nu este fondată din moment ce referitor la modul de stabilire a taxei de timbru, instanţa de apel i-a comunicat că partea are deschisă calea reexaminării conform Legii nr. 146/1997 cât şi dreptul de a formula cererea de ajutor public judiciar, care a şi fost încuviinţată. Prin urmare, câtă vreme apelantei i s-au adus la cunoştinţă drepturile procesuale, respectiv reexaminarea împotriva modului de stabilire a taxei de timbru – fila 8 dosar tribunal vol. I, iar acesta beneficiind şi de serviciile unui avocat nu s-a prevalat de această cale de atac împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, ci a ales doar să formuleze cerere de ajutor public judiciar, se deduce că nu a avut obiecţii cu privire la cuantumul taxei de timbru. Critica hotărârii din apel sub acest aspect nu poate fi primită şi prin prisma deciziei de recurs în interesul legii nr.7 din 08.12.2014 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr.146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 137 din 24 februarie 2015.
Aşadar nu se poate reţine că ar fi fondată o cerere de „compensare” a cuantumului taxei de timbru datorate în recurs cu diferenţa de taxă achitată în plus în apel, întrucât în apel a fost scutită apelanta de la plata taxei de timbru.
În legătură cu dispoziţia de restituire către stat a taxei de timbru de care a fost scutită iniţial, critica recurentei nu este fondată, deoarece, această dispoziţie a instanţei de apel rezultă din aplicarea art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 al cărui conţinut a fost citat în considerentele deciziei de apel, partea primind în lotul atribuit un imobil a cărui valoare pentru cota de 50% de contribuţie a recurentei depăşeşte de 10 ori cuantumul taxei de timbru de care a fost iniţial scutită. Această măsură nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă sau a dreptului la un proces echitabil, normă consacrată la art. 6 din CEDO mai sus descris, deoarece, aşa cum s-a explicat mai sus, dreptul consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, statele putând institui limitări prin legislaţia internă aşa cum s-a prevăzut în art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008, iar aceste limitări nu au restrâns pentru recurenta accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la o instanţă.
În legătură cu motivul de recurs prin care se arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat în privinţa modului în care au fost stabilite cheltuielile de judecată la fond, instanţa constată critica nefondată. Această critică a constituit motiv de apel pe care instanţa l-a avut în vedere şi l-a analizat cu expunerea de la pagina 7 a considerentelor. Neprecizarea expresă a modului de soluţionare cu privire la compensarea sumelor de 5000 lei şi 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată nu echivalează cu nepronunţarea asupra unui motiv de apel, instanţa având posibilitatea să cuprindă mai multe motive de apel similare într-o singură argumentare juridică.
Pe de altă parte, se constată că instanţa de fond dispunând asupra cheltuielilor de judecată privind onorariul de avocat achitat de părţi în sensul compensării fără plată a vreunei diferenţe, iar acest mod de compensare – fără plata diferenţei – nu a fost criticat în apel nu se mai justifică susţinerea recurentei de includere a sumei de 300 lei, onorariu avocat I.D. justificat cu chitanţa de la fila 390 vol. II dosar judecătorie. În ceea ce priveşte plata onorariului de avocat în suma de 5000 lei către avocat D.R., se observă din înscrisul fila 44 vol. I dosar judecătorie că delegaţia acestui avocat pentru susţinerea intereselor pârâtei din prezentul dosar este emisă în baza contractului de asistenţă nr. 12/04.15.2011, iar contractul de asistenţă de la fila 249 vol. II dosar judecătorie care într-adevăr conţine menţiunea unui onorariu plătit de Z.T. în cuantum de 5000 lei, este înregistrat la acelaşi avocat D.R., cu nr. 60/14.12.2010, diferit de numărul contractului de asistenţă menţionat pe delegaţia avocaţială, ceea ce nu permite a se concluziona aşa cum cere recurenta, respectiv a se considera că onorariul de 5000 lei este achitată în această cauză.
În ceea ce priveşte cererea de completare a expertizei evaluare bunuri imobile efectuată la fond de expert L.D. pentru imobilul apartament din B., […], instanţa de apel a dispus corect asupra cererii apelantei, respingând completarea expertizei pentru motivele din încheierea de la termenul din 08.06.2015 ce reprezintă şi încheierea de amânare a pronunţării şi face parte integrantă din decizia atacată. Nu sunt întrunite dispoziţiile art. 212 Cod procedură civilă referitoare la momentul până la care se poate face o astfel de cerere, pe de altă parte cererea de completare a probei nu este nici fondată, deoarece, din concluziile expertizei, rezultă că, expertul a ţinut seama la evaluare de instalaţiile electrice şi termice ale apartamentului, nu a reţinut că ele nu există efectiv ca să poată fi excluse din valoarea imobilului, ci a reţinut că „s-au făcut cu caracter voluptoriu, fiind modificări ale instalaţiilor iniţiale făcute fără autorizaţie”, iar pe acest considerent nu au fost luate în calcul la stabilirea valorii apartamentului – pagina 2 alineat ultim şi pag 3 alin. 1 din expertiza L.D. refăcută aflată la fila 205 vol. I dosar judecătorie. La acest raport de expertiză niciuna din părţi nu a formulat obiecţiuni – încheierea din 28.01.2013 vol. I dosar judecătorie, deşi ambele părţi au fost prezente la acest termen la care se puteau face obiecţiuni.
În legătură cu modul de soluţionare a cererii de partajare a bunurilor mobile, instanţa de apel a dispus corect în sensul neprimirii criticii de apel, iar recurenta prin acest motiv de apel nu indica un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, ci cere reevaluarea unei stări de fapt şi a unor probe administrate într-un dosar penal al părţilor, arătând că bunurile au fost vândute de reclamant odată cu vagonul CFR în care se aflau, ori aşa cum s-a arătat mai sus în cadrul recursului nu sunt primite critici ce ţin de interpretarea probelor şi schimbarea stării de fapt, deoarece s-ar înfrânge caracterul acestei căi de atac.
Pentru toate aceste considerente se impune respingerea recursului, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă invocate de recurenta. Consecinţa respingerii recursului este aplicarea art. 274 Cod procedură civilă şi implicit a art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 privind restituirea sumei de 844 lei taxa de timbru de care a fost scutită în recurs recurenta pe calea ajutorului public judiciar, pentru raţionamentul pe care i l-a explicat părţii şi instanţa de apel, menţinut prin soluţia din prezentul recurs, pe considerentul valorii bunului dobândit în patrimoniu de partea care a beneficiat de scutirea de la plata taxei de timbru, ce depăşeşte de 10 ori valoarea taxei datorate şi scutită în recurs.
