Având în vedere denumirea actului normativ care reglementează infracţiunea săvârşită de către inculpat, respectiv prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, dar şi formularea pe care legiuitorul a dat-o art. 10 după anul 2014, în sensul de a preciza expres căror infracţiuni se aplică, art. 10, respectiv infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9, Curtea apreciază că, anterior acestei din urmă modificări, sfera de aplicare a art. 10 din legea nr. 241/2005, nu era limitată la art. 9 din lege, ci se extindea şi cu privire la infracţiunea prevăzută de art.6 din Legea nr.241/2005.
Prin sentinţa penală nr. 30 din data de 03.03.2015, Judecătoria Târgu Secuiesc a hotărât următoarele:
În baza art.19 din Legea nr. 255/2013 coroborat cu art.181 din Codul penal 1969 şi art. 91 lit. c Cod penal 1969, art. 5 Cod penal a achitat inculpatul K.F. pentru săvârşirea în perioada aprilie 2012 – februarie 2013, a infracţiunii de reţinere şi nevărsare cu intenţie în cel mult 30 zile de la scadenţă a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 al. 2, Cod penal de la 1969 (10 acte materiale), art. 37 alin.1 lit. a, art. 39 alin. 1 Codul penal de la 1969 şi a aplicat inculpatului amenda administrativă în cuantum de 500 lei.
În baza art. 397 Cod procedură penală a constatat că prejudiciul produs părţii civile Statul Român prin A.N.A.F. – D.R.F.P. B. – A.J.F.P. C. a fost integral acoperit.
A dispus comunicarea prezentei hotărâri, după rămânerea definitivă, la A.J.F.P. C., pentru înscrierea în cazierul fiscal.
A obligat inculpatul să plătească statului suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 550 de lei reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a constatat următoarele: prin rechizitoriul din 02 iulie 2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc, în dosarul nr. 556/P/2013 al aceluiaşi Parchet, a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul K.F. pentru săvârşirea infracţiunii de reţinere şi nevărsare cu intenţie în cel mult 30 zile de la scadenţă a sumelor reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă prevăzută de art. de art.6 din Legea nr.241/2005, cu aplicarea art.35 alin.1 Cod penal (10 acte materiale), art.41 alin.1 Codul penal şi art.5 Cod penal. În cuprinsul rechizitoriului s-a reţinut că inculpatul K. F., în calitate de administrator al societăţii S.R. S.R.L. C., în perioada aprilie 2012 – februarie 2013 a reţinut de zece ori de la angajaţii firmei pe care o administrează sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu stopaj la sursă şi pe care nu le-a mai vărsat către bugetul consolidat al statului, în termenele prevăzute de lege. Pentru a se reţine această stare de fapt au fost avute în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale, respectiv înscrisuri şi declaraţii martori T.E. şi K.R.
Pe latură civilă, partea vătămată Statul Român prin A.N.A.F. – D.R.F.P. B. – A.J.F.P. C. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 2.072 lei, plus obligaţii fiscale accesorii aferente, ce se vor calcula până la data plăţii efective, precizată la termenul din data de 13.01.2015, ca fiind în cuantum de 925 lei debit principal şi accesorii, în cuantum total de 2132 lei. La data de 15.01.2014 inculpatul a depus la dosar, prin serviciul registratură, chitanţa cu seria TS 257 nr. 20100001124/14.01.2015 atestând plata sumei de 6000 de lei către bugetul de stat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că :
Inculpatul, deşi nu a fost prezent personal în faţa instanţei, la data de 15.01.2014 inculpatul a depus la dosar, prin serviciul registratură, chitanţa cu seria TS 257 nr. 20100001124/14.01.2015 atestând plata sumei de 6000 de lei către bugetul de stat – fila 192. Astfel, instanţa reţine că, indirect, inculpatul a recunoscut fapta reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu. Faţă de chitanţa depusă la dosar precum şi faţă de notele de şedinţă depuse de partea civilă, prin care se confirmă achitarea prejudiciului, instanţa constată că prejudiciul cauzat părţii civile a fost acoperit în totalitate anterior primului termen de judecată. Din coroborarea probatoriului (plângere penală, procesul verbal de verificare din data de 17.10.2013, certificat atestare S.C. S.R. S.R.L. C., Copii state de plată, Certificat înregistrare S.C. S.R. S.R.L. C., Copii balanţe de verificare, Procese verbale de căutare, Extrase pentru uzul organelor de stat, Copii dispoziţii de plată, Adrese A.F.P. T.S., situaţia impozitelor cu reţinere la sursă neachitate, fişa sintetică totală, declaraţiile privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, proces verbal de constatare a întocmirii actelor premergătoare, declaraţii martori T.E. şi K.R.), cu atitudinea inculpatului care a achitat prejudiciul, atât starea de fapt reţinută cât şi vinovăţia acestuia sunt dovedite.
În fapt, instanţa va reţine că inculpatul, în calitate de administrator al societăţii S.R. S.R.L, în perioada aprilie 2012 – februarie 2013 a reţinut de 10 ori şi nu a vărsat la bugetul de stat consolidat impozitele şi contribuţiile cu stopaj la sursă în cel mult 30 zile, cauzând acestui buget un prejudiciu de 2132 lei, din care debit principal 925 lei şi dobânzi 1207 lei. A achitat integral acest prejudiciu, aşa cum rezultă din chitanţa depusă şi din notele de şedinţă depuse de partea civilă.
În drept, fapta inculpatului care în calitate de administrator al societăţii S.R. S.R.L, în perioada aprilie 2012 – februarie 2013 a reţinut de 10 ori sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu stopaj la sursă dar nu le-a mai vărsat către bugetul consolidat de stat în termenele prevăzute de lege întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de reţinere şi nevărsare în termenele prevăzute de lege a sumelor reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă în formă continuată, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 al. 2, Cod penal de la 1969 (10 acte materiale), forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fiind intenţie indirectă aşa cum aceasta este definită de art. 19 Cod penal de la 1969. Astfel, nu se va menţine încadrarea juridică reţinută în rechizitoriu, întrucât instanţa apreciază global, în baza art. 5 Cod penal, că vechea reglementare este mai favorabilă, atât sub aspectul limitelor de pedeapsă (Legea nr. 241/2005 în forma iniţială fiind mai favorabilă decât Legea nr. 50/2013), cât şi al regimului sancţionator al infracţiunii continuate, al recidivei, ce a fost reţinută, în raport de datele înscrise în cazierul judiciar al inculpatului. La stabilirea şi aplicarea pedepsei, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 52 şi 72 Cod penal de la 1969 privind scopul pedepsei şi individualizarea sa judiciară.
Faţă de circumstanţele cauzei, instanţa apreciază că scopul procesului penal, precum şi al unei pedepse este unul educativ, şi care tinde la reeducarea inculpatului şi la prevenirea săvârşirii pe viitor a altor fapte prevăzute de legea penală.
Va face aplicarea art. 19 din Legea nr.255/2013.
Astfel, potrivit art. 19 din Legea nr.255/2013, atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 din Codul penal de la 1969, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală. Art.181 Cod penal 1969 prevedea că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut. Pentru a verifica dacă suntem în prezenţa criteriilor menţionate de art.181 alin. 2 Cod penal de la 1969, instanţa face următoarele precizări:
– prejudiciul creat părţii civile este în cuantum redus, respectiv 925 lei debit principal, şi a fost achitat în întregime (înainte de primul termen de judecată cu părţile legal citate), împreună cu accesoriile acestuia, aşa cum arată atât chitanţa depusă la dosar, cât şi notele de şedinţă depuse de partea civilă,
– inculpatul lucrează în străinătate, încercând să îşi ducă existenţa în mod cinstit şi, cu toate că nu s-a prezentat în faţa instanţei, atât în faza de urmărire penală, cât şi în timpul judecăţii s-a străduit şi a reuşit să achite integral prejudiciul creat,
– în aceste condiţii, atât sub aspect subiectiv, cât şi obiectiv, concret, instanţa apreciază că sunt întrunite condiţiile art. 181 alin. 2 Cod penal de la 1969, pentru a dispune achitarea inculpatului.
De asemenea, instanţa consideră că art. 10 din Legea nr. 241/2005 – în forma edictată de la data săvârşirii faptei, nu are aplicabilitate şi în privinţa celorlalte infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 (cea prevăzută de art. 6, ca în cazul de faţă), ci nu numai celor prevăzute de art. 9 din aceeaşi lege, unde sunt definite expres infracţiunile de evaziune fiscală. Din această perspectivă, instanţa apreciază că în speţă nu se impune reţinerea unei cauze de nepedepsire, cu consecinţa încetării procesului penal, însă pentru a da totuşi eficienţă atitudinii inculpatului, care a achitat integral prejudiciul creat, se impune achitarea acestuia în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013 coroborat cu art.181 din Codul penal de la 1969 şi art. 91 lit. c Cod penal de la 1969, cu aplicarea unei sancţiuni administrative, pentru a atrage atenţia inculpatului asupra faptelor sale şi pentru a-l determina să nu mai săvârşească astfel de fapte pe viitor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc, criticând-o pentru netemeinicie, arătând că în cauză nu se impunea aplicarea unei sancţiuni administrative, ci condamnarea inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, invocând în acest sens caracterul continuat al infracţiunii, numărul mare de acte materiale, dar şi consecinţele săvârşirii unei astfel de infracţiuni, în sensul că persoanele asigurate nu puteau beneficia de serviciile asigurate tocmai datorită atitudinii inculpatului.
În faţa instanţei de apel, nu s-au administrat mijloace de probă noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în conformitate cu prevederile art. 420 alin. 8 Cod procedură penală, Curtea constată că apelul declarat este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Prima instanţă a stabilit în mod judicios starea de fapt, care constă, în esenţă, în următoarele: inculpatul K.F. în calitate de administrator al societăţii S.R. S.R.L, în perioada aprilie 2012 – februarie 2013 a reţinut de 10 ori sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu stopaj la sursă dar nu le-a mai vărsat către bugetul consolidat de stat în termenele prevăzute de lege.
Dispoziţiile legale care prevăd această faptă săvârşită de către inculpat sunt cele ale art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 al. 2, Cod penal de la 1969 (10 acte materiale).
În mod judicios a apreciat prima instanţă, că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 Cod penal, că vechea reglementare este mai favorabilă, atât sub aspectul limitelor de pedeapsă, cât şi al regimului sancţionator al infracţiunii continuate, al recidivei, ce a fost reţinută, în raport de datele înscrise în cazierul judiciar al inculpatului.
Săvârşirea acestei fapte penale a rezultat din coroborarea următoarelor mijloace de probă: procesul verbal de verificare din data de 17.10.2013, certificat atestare S.C. S.R. S.R.L. C., Copii state de plată, Certificat înregistrare S.C. S.R. S.R.L. C., Copii balanţe de verificare, Procese-verbale de căutare, Extrase pentru uzul organelor de stat, Copii dispoziţii de plată, Adrese A.F.P. T.S., situaţia impozitelor cu reţinere la sursă neachitate, fişa sintetică totală, declaraţiile privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, proces verbal de constatare a întocmirii actelor premergătoare, declaraţii martori T.E. şi K.R.), dar şi chitanţa care atestă achitarea prejudiciului de către inculpat, respectiv, chitanţa cu seria TS 257 nr. 20100001124/14.01.2015 atestând plata sumei de 6000 de lei către bugetul de stat.
În mod judicios a reţinut prima instanţă că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 181 Cod penal din 1969, pronunţând aşadar o soluţie de achitare, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 255/2013, însă Curtea nu achiesează integral la considerentele primei instanţe, respectiv la cele privitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005. Prima instanţă a invocat faptul că, nu se impune încetarea procesului penal şi aplicarea unei cauze de nepedepsire, deoarece infracţiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, nu se numără printre infracţiunile de evaziune fiscală, acestea fiind doar cele enumerate de art. 10 din Legea nr. 241/2005.
Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 241/2005, de la data de 01.02.2014, sfera de aplicare a art. 10 din Legea nr. 241/2005, în prezent, este cât se poate de clară, respectiv se aplică pentru infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9, aspect care nu se poate afirma cu privire la perioada anterioară datei mai –sus arătate. La data săvârşirii infracţiunii de către inculpat, anii 2012-2013, art. 10 din lege, prevedea că se aplică, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de prezenta lege.
Având în vedere denumirea actului normativ care reglementează infracţiunea săvârşită de către inculpat, respectiv prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, dar şi formularea pe care legiuitorul a dat-o art. 10 după anul 2014, în sensul de a preciza expres căror infracţiuni se aplică, art. 10, respectiv infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9, Curtea apreciază că, anterior acestei din urmă modificări, sfera de aplicare nu era limitată la art. 9 din lege, ci se extindea şi cu privire la art. 6, infracţiunea de stopaj la sursă.
În cauză nu este însă aplicabil acest text de lege, deoarece, inculpatul a achitat prejudiciul după primul termen de judecată, respectiv la data de 15.01.2015, aşa cum rezultă din chitanţa cu seria TS 257 nr. 20100001124/14.01.2015 atestând plata sumei de 6000 de lei către bugetul de stat, or potrivit art. 10 din legea nr. 241/2005, acest text de lege devine aplicabil dacă inculpatul a acoperit integral prejudiciul, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii până la primul termen de judecată. Primul termen de judecată este acela când procedura este legal îndeplinită iar părţile pot formula, în mod legal în faţa instanţei solicitări în probaţiune. În cauză, primul termen de judecată în accepţiunea art. 10 a fost cel din data de 13.01.2015, când potrivit încheierii de şedinţă, procedura a fost legal îndeplinită.
Curtea constată, însă că soluţia de achitare cu motivarea că fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, este temeinică, în cauză fiind îndeplinite cerinţele art. 181 din Cod penal din 1969.
Art. 19 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a codului penal prevede că atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 din Codul penal din de la 1969, se dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală.
Potrivit dispoziţiilor art. 181 Cod penal din 1969, la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.
Se constată că prima instanţă a analizat în mod întemeiat, atât împrejurările care ţin de faptă, dar şi cele care ţin de persoana inculpatului, constatând că fapta săvârşită de către inculpat nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. În concret, instanţa constată că prejudiciul creat părţii civile este în cuantum redus, respectiv 925 lei debit principal, şi a fost achitat în întregime, inclusiv accesoriile, potrivit chitanţei depusă la dosar, dar şi notelor de şedinţă depuse de partea civilă, în care aceasta din urmă a învederat că inculpatul a achitat tot prejudiciul. Atitudinea manifestată de inculpat de a achita prejudiciul, faptul că acesta lucrează în străinătate, procurându-şi în mod licit mijloacele de existenţă, justifică pe deplin soluţia, dispusă în cauză de către prima instanţă.
În susţinerea apelului, Parchetul a făcut referire la caracterul continuat al infracţiunii săvârşite de către inculpat, însă suntem în prezenţa unei fapte penale care a generat un prejudiciu mic, care a fost recuperat integral, neputând fi de acord cu susţinerea formulată de Parchet că din cauza prejudiciului de 925 de lei, reprezentând debit principal au fost puternic afectate persoane asigurate, care nu ar mai fi beneficiat de serviciile asigurate, prin raportare la suma mică ce reprezintă prejudiciu.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 421 alin. 1 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, va respinge apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc împotriva sentinţei penale nr. 30 din data de 03.03.2015 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, pe care o va menţine.
În temeiul art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat, în apel, vor rămân în sarcina acestuia, inclusiv onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru inculpat, în cuantum de 200 lei.
