Asupra recursului dedus judecăţii, constată:
Prin sentinţa civilă nr.1941/CA/09.07.2014, Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal: a admis acţiunea formulată de reclamanta V.C.P. în contradictoriu cu pârâta A.J.F.P. B şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr.14/14.01.2013 şi Decizia nr.46270/22.10.2012 emise de pârâtă; a respins cererea de intervenţie forţată a reclamantului V.F, formulată de reclamanta V.C.P..
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.J.F.P. B. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, cu consecinţa menţinerii actelor administrativ -fiscale anulate de către instanţa de fond ca fiind legal emise.
În motivarea recursului său, pârâta a arătat că reţinerile instanţei de fond care au condus la admiterea excepţiei de necompetenţă a organului fiscal de a emite decizia contestată în cauză sunt neîntemeiate şi nelegale, întrucât excepţia nu a fost analizată şi sub prisma actelor existente la dosar, precum şi sub acela al situaţiei din punct de vedere fiscal al asocierii pentru care a fost emisă Decizia nr.46270/22.10.2012 privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA, potrivit dispoziţiilor art.153 alin.(7), art.153/1 alin.(4) din Legea nr.571/2003.
Recurenta-pârâtă a mai arătat, în aceeaşi ordine de idei, că D.G.F.P. B – Activitatea de inspecţie fiscală S. a delegat competenţa către D.G.F.P. B. – Activitatea de Inspecţie Fiscală cu privire la efectuarea inspecţiei fiscale pentru perioada 2005-2009 pentru contribuabilul V.F. (cu domiciliul în S.), iar urmare a efectuării inspecţiei fiscale a fost întocmit procesul-verbal de control nr.7199/24.08.2012, pentru clarificarea stării de fapt fiscale cu privire la tranzacţiile imobiliare efectuate atât de V.F. cât şi de V.P.C., constatându-se că tranzacţiile respective s-au realizat în scopul obţinerii de venituri, având caracter de continuitate, depăşindu-se plafonul anual de scutire TVA, fără a se solicita înregistrarea în scopuri de TVA în termenul legal.
Recurenta a mai susţinut că nu are nicio relevanţă faptul că reclamanta a locuit efectiv în S. în perioada de după anul 2008 când şi-a schimbat domiciliul în B., pentru ca instanţa de judecată să reţină ca fiind întemeiată şi legală excepţia necompetenţei invocată de către reclamantă. De asemenea, recurenta apreciază că nu are relevanţă nici împrejurarea că reclamanta a contestat actul de control emis de AFP B. în anul 2009, iar dată fiind delegarea de competenţă cu privire la verificarea fiscală a celor doi contribuabili şi faptul că în urma notificării niciunul din cei doi nu s-a prezentat în vederea desemnării reprezentantului asocierii, a fost emisă decizia contestată.
De asemenea, recurenta a reluat în motivarea recursului său susţinerile prezentate, cu titlu de apărări, în faţa instanţei de fond.
Recursul este scutit de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, potrivit art.17 din Legea nr.146/1997 şi art.1 alin.(2) din ordonanţa Guvernului nr.32/1995.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare (f.41-46), prin care a invocat nulitatea recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate şi în consecinţă a solicitat anularea acestuia în temeiul art.486 alin.(3), art.489 alin.(2) Cod procedură civilă, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că textele legale invocate de recurentă nu au aplicabilitate în cauză, în speţă fiind vorba de o asociere fără personalitate juridică, astfel că nu are importanţă domiciliul fiscal al intimatei-reclamante şi nici domiciliul fiscal al celuilalt membru al asocierii, V.F., ci locul unde s-a desfăşurat efectiv activitatea principală a asocierii, iar acest loc este S., nu B.. De asemenea, intimata-reclamantă a mai arătat că faptul înregistrării sale în anul 2010 ca plătitor de TVA la B. se datorează reglementărilor legale foarte clare începând cu acest an şi stabilirii domiciliului său fiscal la B., iar decizia de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA priveşte tranzacţiile din patrimoniul personal, imobile construite şi înstrăinate în Municipiul S., în perioada 2007/2009, decizia privindu-i pe V.C.P. şi V.F. – trataţi ca asociere, astfel că organul fiscal competent este cel de la locul unde se desfăşoară efectiv activitatea principală.
Intimata-reclamantă mai arată că, deşi apreciază că nu se află în situaţia unei asocieri, întrucât tranzacţiile imobiliare se referă la înstrăinări din patrimoniul personal, fără a exista un acord între cele două persoane ale asocierii privind desfăşurarea unei activităţi economice, iar înainte de apariţia noului cod civil nu se poate vorbi despre un patrimoniu de afectaţiune, care să fie supus separat impozitării, decizia contestată se referă la o astfel de entitate, iar organul fiscal, mai înainte de emiterea oricărui act administrativ fiscal trebuia să-şi verifice competenţa, delegarea de competenţă dată de D.G.F.P.S. – Activitatea de Inspecţie Fiscală cu privire la efectuarea inspecţiei fiscale neputând produce efecte, întrucât organul fiscal din Municipiul B. în niciun fel propria competenţă.
Mai mult, arată intimata-reclamantă, Codul de procedură fiscală delegarea de competenţă are în vedere efectuarea inspecţiei fiscale, iar actul contestat nu priveşte inspecţia fiscală, ci înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA. De asemenea, intimata arată că trebuie constatat că nu există identitate între organul care a efectuat inspecţia fiscală (D.G.F.P. B.) şi organul care a emis decizia privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA, care este A.F.P. a Municipiului B., astfel că înscrisul ce constată delegarea de competenţă nu poate fi folosit de un alt organ fiscal.
La rândul său, intimatul V.F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (f.49-50).
Analizând, în conformitate cu dispoziţiile art.499 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr.134/2010, susţinerile recurentei, ale intimatei şi ansamblul materialului probator existent la dosar, Curtea va examina, cu prioritate, potrivit art.494, citit împreună cu art.248 alin.(1) din Codul de procedură civilă, excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimata-reclamantă şi întemeiată pe pretinsa neindicare în cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.
Procedând astfel, Curtea reţine că, prin recursul său, recurenta-pârâtă a susţinut aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material care reglementează competenţa teritorială a organului fiscal, motiv de recurs care se încadrează în dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă, astfel că, recursul fiind motivat iar considerentul invocat încadrându-se în cele prevăzute de lege, excepţia invocată este nefondată şi va fi respinsă ca atare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de recurentă, Curtea apreciază că acesta este nefondat, instanţa de fond reţinând corect starea de fapt ce rezultă din probele administrate şi aplicând corect normele juridice incidente.
Prin Decizia nr.46270/22.10.2012 (f.14 vol. I dosar fond), A.F.P. a Municipiului B. a dispus înregistrarea în scopuri de TVA, potrivit art.153 din Codul fiscal şi ale normelor metodologice de aplicare a acestuia, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, a contribuabililor V.C.P. şi V.F., cu domiciliul fiscal în Municipiul B., judeţul B.. Emiterea acestei decizii a fost urmarea efectuării de către persoanele fizice V.C.P. şi V.F., în calitate de „asociere din punct de vedere TVA”, a unor tranzacţii imobiliare cu apartamente construite şi înstrăinate în S. astfel cum rezultă din procesul verbal nr.7199/24.08.2012 întocmit de D.G.F.P. B. – Activitatea de Inspecţie Fiscală – Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Fizice 2 (f.63-83 vol.II dosar fond).
În prezent, intimata reclamantă V.C.P. are domiciliul în Municipiul B., Judeţul B., iar intimatul V.F. are domiciliul în Municipiul S., Judeţul S.. Prin procesul-verbal nr.7199/24.08.2012, menţionat mai sus, se reţine că V.C.P. şi V.F. au divorţat în anul 2008, însă partajul bunurilor comune nu a fost efectuat, ceea ce înseamnă că cei doi foşti soţi au ales să continue a poseda şi folosi împreună bunurile comune şi după desfacerea căsătoriei.
Curtea reţine, aşa cum de altfel a considerat şi organul fiscal, prin procesul-verbal nr.7199/24.08.2012, că cele două persoane fizice au acţionat în calitate de asociere fără personalitate juridică, tranzacţiile care au dus la depăşirea plafonului pentru înregistrarea în scopuri de TVA fiind încheiate în timpul căsătoriei.
În aceste condiţii, domiciliul fiscal al acestei asocieri fără personalitate juridică se stabileşte în conformitate cu dispoziţiile art.31 alin.(1) lit. d) din Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare, fiind după caz sediul asocierii sau locul unde se desfăşoară activitatea principală. Aplicând aceste dispoziţii, este evident că, întrucât asocierea formată din cei doi soţi nu a avut un sediu, domiciliul fiscal al acesteia s-a aflat la locul unde s-a desfăşurat activitatea principală, care este Municipiul S., Judeţul S., deoarece toate tranzacţiile imobiliare s-au încheiat şi au avut ca obiect imobile situate în această localitate.
Prin urmare, domiciliul fiscal al asocierii aflându-se în Municipiul S., organul fiscal care are competenţa pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat este, potrivit art.33 alin.(1) din Codul de procedură fiscală, cel de la domiciliul fiscal al contribuabilului, respectiv D.G.F.P. S. (A.F.P. a Municipiului S.) – la data emiterii deciziei contestate.
Recurenta-pârâtă A.J.F.P. B. pretinde că deţinea competenţa emiterii deciziei contestate, în baza unei delegări de competenţă, invocând în acest sens, Acordul privind delegarea de competenţă nr.13809/06.12.2010 (f. 85-86 vol. II dosar fond). Din acest Acord rezultă că D.G.F.P. S. – Activitatea de Inspecţie Fiscală a acordat delegarea de competenţă D.G.F.P. B. – Activitatea de Inspecţie Fiscală pentru efectuarea inspecţiei fiscale privind pe contribuabilul V.F., referitor la perioada 2005-2009, nu şi pentru activităţi de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
Din cele reţinute mai sus rezultă, aşadar, că A.F.P. a Municipiului B. nu avea competenţa teritorială, nici legală şi nici delegată, de a emite Decizia nr.46270/22.10.2012, pentru înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA, această competenţă aparţinând D.G.F.P. S. – Activitatea de Inspecţie Fiscală.
Încălcarea regulilor de competenţă a organelor fiscale cu ocazia emiterii actelor administrativ-fiscale atrage nulitatea acestor acte, concluzie ce decurge din principiul legalităţii, care trebuie să guverneze activitatea oricăror organe administrative inclusiv, deci, a organelor fiscale.
În consecinţa celor care preced, Curtea apreciază că recursul declarat de pârâtă este nefondat, drept pentru care, în temeiul art.496 alin.(1) din Codul de procedură civilă, îl va respinge ca atare şi va menţine, ca fiind legală, sentinţa atacată.
Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de intimaţi.
Prin sentinţa civilă nr.1941/CA/09.07.2014, Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal: a admis acţiunea formulată de reclamanta V.C.P. în contradictoriu cu pârâta A.J.F.P. B şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr.14/14.01.2013 şi Decizia nr.46270/22.10.2012 emise de pârâtă; a respins cererea de intervenţie forţată a reclamantului V.F, formulată de reclamanta V.C.P..
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.J.F.P. B. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, cu consecinţa menţinerii actelor administrativ -fiscale anulate de către instanţa de fond ca fiind legal emise.
În motivarea recursului său, pârâta a arătat că reţinerile instanţei de fond care au condus la admiterea excepţiei de necompetenţă a organului fiscal de a emite decizia contestată în cauză sunt neîntemeiate şi nelegale, întrucât excepţia nu a fost analizată şi sub prisma actelor existente la dosar, precum şi sub acela al situaţiei din punct de vedere fiscal al asocierii pentru care a fost emisă Decizia nr.46270/22.10.2012 privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA, potrivit dispoziţiilor art.153 alin.(7), art.153/1 alin.(4) din Legea nr.571/2003.
Recurenta-pârâtă a mai arătat, în aceeaşi ordine de idei, că D.G.F.P. B – Activitatea de inspecţie fiscală S. a delegat competenţa către D.G.F.P. B. – Activitatea de Inspecţie Fiscală cu privire la efectuarea inspecţiei fiscale pentru perioada 2005-2009 pentru contribuabilul V.F. (cu domiciliul în S.), iar urmare a efectuării inspecţiei fiscale a fost întocmit procesul-verbal de control nr.7199/24.08.2012, pentru clarificarea stării de fapt fiscale cu privire la tranzacţiile imobiliare efectuate atât de V.F. cât şi de V.P.C., constatându-se că tranzacţiile respective s-au realizat în scopul obţinerii de venituri, având caracter de continuitate, depăşindu-se plafonul anual de scutire TVA, fără a se solicita înregistrarea în scopuri de TVA în termenul legal.
Recurenta a mai susţinut că nu are nicio relevanţă faptul că reclamanta a locuit efectiv în S. în perioada de după anul 2008 când şi-a schimbat domiciliul în B., pentru ca instanţa de judecată să reţină ca fiind întemeiată şi legală excepţia necompetenţei invocată de către reclamantă. De asemenea, recurenta apreciază că nu are relevanţă nici împrejurarea că reclamanta a contestat actul de control emis de AFP B. în anul 2009, iar dată fiind delegarea de competenţă cu privire la verificarea fiscală a celor doi contribuabili şi faptul că în urma notificării niciunul din cei doi nu s-a prezentat în vederea desemnării reprezentantului asocierii, a fost emisă decizia contestată.
De asemenea, recurenta a reluat în motivarea recursului său susţinerile prezentate, cu titlu de apărări, în faţa instanţei de fond.
Recursul este scutit de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, potrivit art.17 din Legea nr.146/1997 şi art.1 alin.(2) din ordonanţa Guvernului nr.32/1995.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare (f.41-46), prin care a invocat nulitatea recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate şi în consecinţă a solicitat anularea acestuia în temeiul art.486 alin.(3), art.489 alin.(2) Cod procedură civilă, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că textele legale invocate de recurentă nu au aplicabilitate în cauză, în speţă fiind vorba de o asociere fără personalitate juridică, astfel că nu are importanţă domiciliul fiscal al intimatei-reclamante şi nici domiciliul fiscal al celuilalt membru al asocierii, V.F., ci locul unde s-a desfăşurat efectiv activitatea principală a asocierii, iar acest loc este S., nu B.. De asemenea, intimata-reclamantă a mai arătat că faptul înregistrării sale în anul 2010 ca plătitor de TVA la B. se datorează reglementărilor legale foarte clare începând cu acest an şi stabilirii domiciliului său fiscal la B., iar decizia de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA priveşte tranzacţiile din patrimoniul personal, imobile construite şi înstrăinate în Municipiul S., în perioada 2007/2009, decizia privindu-i pe V.C.P. şi V.F. – trataţi ca asociere, astfel că organul fiscal competent este cel de la locul unde se desfăşoară efectiv activitatea principală.
Intimata-reclamantă mai arată că, deşi apreciază că nu se află în situaţia unei asocieri, întrucât tranzacţiile imobiliare se referă la înstrăinări din patrimoniul personal, fără a exista un acord între cele două persoane ale asocierii privind desfăşurarea unei activităţi economice, iar înainte de apariţia noului cod civil nu se poate vorbi despre un patrimoniu de afectaţiune, care să fie supus separat impozitării, decizia contestată se referă la o astfel de entitate, iar organul fiscal, mai înainte de emiterea oricărui act administrativ fiscal trebuia să-şi verifice competenţa, delegarea de competenţă dată de D.G.F.P.S. – Activitatea de Inspecţie Fiscală cu privire la efectuarea inspecţiei fiscale neputând produce efecte, întrucât organul fiscal din Municipiul B. în niciun fel propria competenţă.
Mai mult, arată intimata-reclamantă, Codul de procedură fiscală delegarea de competenţă are în vedere efectuarea inspecţiei fiscale, iar actul contestat nu priveşte inspecţia fiscală, ci înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA. De asemenea, intimata arată că trebuie constatat că nu există identitate între organul care a efectuat inspecţia fiscală (D.G.F.P. B.) şi organul care a emis decizia privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA, care este A.F.P. a Municipiului B., astfel că înscrisul ce constată delegarea de competenţă nu poate fi folosit de un alt organ fiscal.
La rândul său, intimatul V.F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (f.49-50).
Analizând, în conformitate cu dispoziţiile art.499 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr.134/2010, susţinerile recurentei, ale intimatei şi ansamblul materialului probator existent la dosar, Curtea va examina, cu prioritate, potrivit art.494, citit împreună cu art.248 alin.(1) din Codul de procedură civilă, excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimata-reclamantă şi întemeiată pe pretinsa neindicare în cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.
Procedând astfel, Curtea reţine că, prin recursul său, recurenta-pârâtă a susţinut aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material care reglementează competenţa teritorială a organului fiscal, motiv de recurs care se încadrează în dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă, astfel că, recursul fiind motivat iar considerentul invocat încadrându-se în cele prevăzute de lege, excepţia invocată este nefondată şi va fi respinsă ca atare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de recurentă, Curtea apreciază că acesta este nefondat, instanţa de fond reţinând corect starea de fapt ce rezultă din probele administrate şi aplicând corect normele juridice incidente.
Prin Decizia nr.46270/22.10.2012 (f.14 vol. I dosar fond), A.F.P. a Municipiului B. a dispus înregistrarea în scopuri de TVA, potrivit art.153 din Codul fiscal şi ale normelor metodologice de aplicare a acestuia, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, a contribuabililor V.C.P. şi V.F., cu domiciliul fiscal în Municipiul B., judeţul B.. Emiterea acestei decizii a fost urmarea efectuării de către persoanele fizice V.C.P. şi V.F., în calitate de „asociere din punct de vedere TVA”, a unor tranzacţii imobiliare cu apartamente construite şi înstrăinate în S. astfel cum rezultă din procesul verbal nr.7199/24.08.2012 întocmit de D.G.F.P. B. – Activitatea de Inspecţie Fiscală – Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Fizice 2 (f.63-83 vol.II dosar fond).
În prezent, intimata reclamantă V.C.P. are domiciliul în Municipiul B., Judeţul B., iar intimatul V.F. are domiciliul în Municipiul S., Judeţul S.. Prin procesul-verbal nr.7199/24.08.2012, menţionat mai sus, se reţine că V.C.P. şi V.F. au divorţat în anul 2008, însă partajul bunurilor comune nu a fost efectuat, ceea ce înseamnă că cei doi foşti soţi au ales să continue a poseda şi folosi împreună bunurile comune şi după desfacerea căsătoriei.
Curtea reţine, aşa cum de altfel a considerat şi organul fiscal, prin procesul-verbal nr.7199/24.08.2012, că cele două persoane fizice au acţionat în calitate de asociere fără personalitate juridică, tranzacţiile care au dus la depăşirea plafonului pentru înregistrarea în scopuri de TVA fiind încheiate în timpul căsătoriei.
În aceste condiţii, domiciliul fiscal al acestei asocieri fără personalitate juridică se stabileşte în conformitate cu dispoziţiile art.31 alin.(1) lit. d) din Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare, fiind după caz sediul asocierii sau locul unde se desfăşoară activitatea principală. Aplicând aceste dispoziţii, este evident că, întrucât asocierea formată din cei doi soţi nu a avut un sediu, domiciliul fiscal al acesteia s-a aflat la locul unde s-a desfăşurat activitatea principală, care este Municipiul S., Judeţul S., deoarece toate tranzacţiile imobiliare s-au încheiat şi au avut ca obiect imobile situate în această localitate.
Prin urmare, domiciliul fiscal al asocierii aflându-se în Municipiul S., organul fiscal care are competenţa pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat este, potrivit art.33 alin.(1) din Codul de procedură fiscală, cel de la domiciliul fiscal al contribuabilului, respectiv D.G.F.P. S. (A.F.P. a Municipiului S.) – la data emiterii deciziei contestate.
Recurenta-pârâtă A.J.F.P. B. pretinde că deţinea competenţa emiterii deciziei contestate, în baza unei delegări de competenţă, invocând în acest sens, Acordul privind delegarea de competenţă nr.13809/06.12.2010 (f. 85-86 vol. II dosar fond). Din acest Acord rezultă că D.G.F.P. S. – Activitatea de Inspecţie Fiscală a acordat delegarea de competenţă D.G.F.P. B. – Activitatea de Inspecţie Fiscală pentru efectuarea inspecţiei fiscale privind pe contribuabilul V.F., referitor la perioada 2005-2009, nu şi pentru activităţi de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
Din cele reţinute mai sus rezultă, aşadar, că A.F.P. a Municipiului B. nu avea competenţa teritorială, nici legală şi nici delegată, de a emite Decizia nr.46270/22.10.2012, pentru înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA, această competenţă aparţinând D.G.F.P. S. – Activitatea de Inspecţie Fiscală.
Încălcarea regulilor de competenţă a organelor fiscale cu ocazia emiterii actelor administrativ-fiscale atrage nulitatea acestor acte, concluzie ce decurge din principiul legalităţii, care trebuie să guverneze activitatea oricăror organe administrative inclusiv, deci, a organelor fiscale.
În consecinţa celor care preced, Curtea apreciază că recursul declarat de pârâtă este nefondat, drept pentru care, în temeiul art.496 alin.(1) din Codul de procedură civilă, îl va respinge ca atare şi va menţine, ca fiind legală, sentinţa atacată.
Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de intimaţi.
