Asupra apelului de faţă:
Constată că prin sentinţa civilă nr. 49/19.01.2015 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.N.S.P.B., în contradictoriu cu pârâtul C.G., ca nefondată.
A fost respinsă ca rămasa fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul pârât C.G., în contradictoriu cu chematul în garanţie M.T.S..
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul pârât C.G., în contradictoriu cu chemata în garanţie A.N.T.S., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosinţa.
Pentru a pronunţa astfel instanţa de judecată a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 107/S din 22 februarie 2011 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul civil nr. 2272/62/2009, rămasă irevocabilă prin neapelare, instanţa a admis acţiunea formulată de reclamanţii T.D., T.M. și T.S. și l-a obligat pe pârâtul C.S.N.P.B. să plătească acestora suma de 764.360,8 Euro, în echivalent în lei la dată efectuării plaţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa a terenului înscris în CF nr. […], proprietatea reclamanţilor, pentru perioada 12.04.2008 – 12.02.2011.
Între M.T.S. și pârâtul C.G. s-a încheiat la data de 23.05.2009 contractul de management nr. 260 (fila 61 vol. I), privind organizarea, conducerea și administrarea de către C.G. a C.N.S.P.B., precum și gestionarea patrimoniului și a mijloacelor materiale și băneşti ale acestuia, în condiţiile realizării unui management eficient și de calitate.
Prin răspunsul adresat de A.N.T.S. C.N.P.B., înregistrat sub nr. 254 din 17.11.2010 (fila 60 vol. I), Autoritatea s-a declarat practic de acord că titlul Complexului în ceea ce priveşte terenul în litigiu a încetat la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în favoarea proprietarilor care au revendicat terenul, ca urmare a încetării, la aceeaşi dată, a titlului terţului care închiriase terenul către C.P.B..
Pârâtul a informat A.N.T.S., prin nota înregistrata sub nr. 538/22.03.2011 (fila 45 vol. I), despre pronunţarea și conţinutul sentinţei civile nr. 107/S/22.02.2011 a Tribunalului Braşov, arătând și motivele pentru care acesta aprecia că nu este oportună promovarea căii de atac a apelului, cheltuielile pe care le-ar presupune exercitarea apelului, dar și pe cele care vor fi generate de pierderea apelului, precum și consecinţele întârzierii punerii în executare a celor dispuse prin respectiva hotărâre.
Prin solicitarea adresată A.N.T.S., înregistrata sub nr. 927/07.06.2011 (fila 50 vol. I) pârâtul a cerut suplimentarea bugetului complexului în scopul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, iar prin notele înregistrate sub nr. 1466 din 20 aprilie 2011, nr. 931 din 8 iunie 2011 (fila 53) și nr. 1137 din 18 iulie 2011 (fila 56 vol. I), pârâtul a solicitat aceleiaşi autorități măsuri urgente în situaţia invocată, pentru prevenirea acumulării unor debite suplimentare.
Prin răspunsul adresat C.S.N.P.B. înregistrat sub nr. 3137/28.07.2011, A.N.T.S. l-a informat pe acesta că a demarat demersurile pentru obţinerea fondurilor în scopul plaţii sumelor stabilite prin sentinţa civilă nr. 107/S/22.02.2011 a Tribunalului Braşov.
Potrivit înscrisurilor depuse la filele 57 și 167 vol. I din dosar, atât A.N.T.S. cât și M.E.N. au întreprins demersuri concrete în vederea achiziţionării terenului a cărui folosinţa a generat debitele stabilite prin hotărârea judecătoreasca, de la chiar persoanele în favoarea cărora s-a pronunţat instanţa.
În anul 2014, potrivit înscrisurilor depuse la filele 161 – 166 și 169 – 178 vol. I din dosar, M.T.S. a suplimentat bugetul C.S.N. P.B. cu sumele necesare plaţii contravalorii lipsei de folosinţa a unor terenuri pe care sunt amplasate construcţii ale Complexului.
Drept urmare, față de toate cele mai sus expuse, tribunalul a reținut că este fără dubiu că atât C.N.S.P.B., cât și A.N.T.S. (pentru perioada cât această a fost în fiinţă) și M.T.S. au cunoscut de la bun început situaţia juridică a terenurilor, împrejurarea că acestea nu le aparţin și că, măcar începând cu anul 2008 (anul înscrierii în CF a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea numiţilor T.), C.P.B. nu mai putea justifica niciun titlu pentru folosirea terenurilor respective și că situaţia juridică se impunea să fie rezolvată cu celeritate.
Astfel, cum s-a reţinut și mai sus, prin răspunsul adresat de A.N.T.S către C.N.P.B., înregistrat sub nr. 254 din 17.11.2010 (fila 60 vol. I), A. s-a declarat practic de acord că titlul C. în ceea ce priveşte terenul în litigiu a încetat la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în favoarea proprietarilor T., care au revendicat terenul, ca urmare a încetării, la aceeaşi dată, a titlului terţului care închiriase terenul către C.P.B..
În acest context, a susţine, astfel cum face astăzi reclamantul, că bugetul său a fost prejudiciat cu suma de 3.385.006,7 lei, achitată în urma pronunţării hotărârii invocate, din culpa pârâtului C.G., director la acea vreme al C., care ar fi manifestat pasivitate față de această hotărâre, este total nefondat și nejustificat.
Tribunalul a reținut că dimpotrivă, pârâtul, anticipând evoluţia lucrurilor, a făcut numeroase demersuri în vederea rezolvării situaţiei, fie pentru achiziţionarea terenurilor, fie pentru sporirea veniturilor Complexului, dar că acesta nu a fost în niciun fel sprijinit în timp util.
Pârâtul, dând dovada unei înţelegeri depline a lucrurilor, a manifestat o atitudine profesionistă, de bună-credinţă, echilibrată și raţională, arătând de ce a apreciat că ar fi mai puţin costisitor executarea hotărârii decât atacarea acesteia.
A susţine astfel cum fac astăzi reclamantul și M.T., că formularea unui apel nu ar fi provocat costuri suplimentare deoarece demersul ar fi fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru, este iarăşi neîntemeiat, deoarece un proces provoacă și o serie de alte cheltuieli, cum ar fi onorarii avocaţiale și de expert, dar și acumularea unor debite accesorii prin întârzierea punerii în executare a hotărârii pronunţate.
Potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 11/2013, astfel cum însăși chematul în garanţie M.T.S. recunoaşte la interogatoriu (fila 156), acesta are calitatea de ordonator principal de credite față de C.S.P.B., iar bugetul acestuia din urmă este aprobat integral de către M..
Astfel, orice cheltuială dispusă de pârât trebuia să se încadreze în bugetul aprobat pentru anul în curs, destinaţia banilor fiind anterior stabilită, astfel că orice altă cheltuială suplimentară consistentă trebuia să fie susţinută de la bugetul central sau de către cel aflat la dispoziţia ordonatorilor principal sau secundar de credit.
Tribunalul a apreciat însă că pârâtul, alegând să nu mai provoace cheltuieli suplimentare numai cu scopul de a tergiversa un final inevitabil – plata despăgubirilor stabilite de instanţă – a acţionat ca un manager diligent, interesat să reducă la maxim orice cheltuială inutilă.
Pe de altă parte, a afirma că exercitarea apelului ar fi asigurat înlăturarea obligaţiei de plată stabilită în sarcina reclamantului prin hotărârea judecătoreasca invocată, este de asemenea o afirmaţie cel puţin superficială, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a precizat niciodată care ar fi argumentele la care s-ar fi putut apela pentru admiterea căii de atac și pentru obţinerea unei soluţii de respingere, în contextul esenţial în care pârâtului nu i se impută faptul că nu a exercitat o apărare eficientă ci exclusiv faptul că nu a declarat apel împotriva unei hotărâri judecătoreşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 254 Codul muncii, (1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. (2) Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute și care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului. (3) În situaţia în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul parţilor, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării. (4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul parţilor, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.
În lumina acestor dispoziţii și având în vedere starea de fapt expusă, tribunalul a apreciat că pârâtul nu poate fi făcut răspunzător pentru faptul că reclamantul a fost obligat să achite sumele stabilite prin sentinţa civilă nr. 107/S/2011 a Tribunalului Braşov, situaţia care a generat obligaţia respectivă neputând să fie imputată pârâtului.
În plus, tribunalul a constatat că, în ciuda faptului că reclamantul avea această obligaţie, potrivit dispoziţiilor art. 249 Cod procedură civilă, acesta nu a făcut dovada că ar fi exista la îndemână pârâtului un demers cât de cât eficient care să fi înlăturat respectiva obligaţie și pe care pârâtul să nu-l fi întreprins, astfel că este evident că ne aflăm în situaţia în care paguba pretinsă nu putea fi înlăturată de acesta și deci, răspunderea sa nu poate fi angajată în mod legal și justificat.
Pentru toate aceste motive tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtului și a respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva M. ca fiind rămasa fără obiect, având în vedere soluţia de respingere a cererii principale și efectul implicit în sensul că pârâtul nu a căzut în pretenţii.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de apelantul C.S.N.P.B. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel sentinţa este criticată pentru faptul că prima instanţă nu a reţinut în mod corect starea de fapt şi nu a ţinut cont de obligaţia pe care o avea pârâtul în calitate de ordonator terţiar de credite. Cu toate că împotriva sentinţei civile nr. 107/2011 pronunţată de Tribunalul Braşov, putea fi exercitată o cale de atac ordinară, respectiv cea a apelului, pârâtul nu a uzat de acesta şi nu a întreprins nici un demers în acest sens. În consecinţă hotărârea de mai sus a fost învestită cu formulă executorie şi a fost pusă în executare. Prin omisiunea pârâtului de a promova apelul împotriva sentinţei civile nr. 107/2011 apelanta a fost prejudiciată patrimonial cu suma de bani pe care a achitat-o conform dispozitivului acesteia şi faţă de cele învederate, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în codul muncii pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului.
Se mai arată că instanţa de fond a confundat în mod evident obiectul cererii cu care a fost învestită, respectiv omisiunea pârâtului de a exercita căile de atac prevăzute cu controlul de legalitate al sentinţei civile nr. 107/2011 pronunţată de Tribunalul Braşov, comportându-se ca şi cum ar fi fost învestită prin cererea introductivă, cu soluţionarea apelului sau recursului promovat împotriva acestei sentinţe. În concret tribunalul şi-a depăşit competenţa materială substituindu-se instanţelor de control judiciar, respectiv Curţii de Apel Braşov şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, singurele instanţe abilitate să se pronunţe asupra legalităţii respectivei hotărâri judecătoreşti.
Concluzia instanţei de fond potrivit căreia despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească ar fi fost aceleaşi chiar dacă împotriva acelei hotărâri s-ar fi exercitat calea de atac sau nu, sunt eronate şi nu puteau fi reţinute în cadrul prezentei cereri de chemare în judecată.
În continuarea motivelor de apel se mai arată că S.C. P.B. este o instituţie publică cu personalitate juridică şi nu are nevoie de acordul M.T.S. pentru exercitarea căilor de atac, iar prin adresa nr. 3137/2011 emisă de M.T.S. i se pune în vedere pârâtului să angajeze un apărător în scopul exercitării căilor de atac prevăzute de lege.
În concluzie, în condiţiile în care ordonatorul principal de credite îi pune în vedere pârâtului să exercite căile legale de atac împotriva acelei hotărâri judecătoreşti, iar acesta nu respectă respectiva recomandare, rezultă cu evidenţă că pârâtul se află în culpă.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că apelul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins iar sentinţa primei instanţe va fi păstrată ca legală şi temeinică în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă, pentru următoarele considerente:
Pârâtul în calitate de director al S.C. P.B. S.A., se afla în derularea contractului de management încheiat cu M.T.S., la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 107/2011 de către Tribunalul Braşov. Potrivit dispozitivului acestei sentinţe, S.C. P.B. S.A. a fost obligată la plata către proprietarii terenului pe care se află construit C.S.N.P.B., suma de 764.360,8 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren, pe perioada 12.04.2008 – 12.02.2011.
Apelanta reclamantă apreciază în mod eronat că omisiunea pârâtului de a exercita calea de atac împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, este singura cauză a prejudiciului care constă tocmai în folosul de tras, la care a fost obligată.
În mod corect prima instanţă a reţinut starea de fapt şi a procedat la aplicarea judicioasă a textelor de lege incidente în cauză. Pe lângă argumentele reţinut de instanţa de fond, trebuie subliniat că nu există o legătură de cauzalitate directă între cuantumul prejudiciului şi fapta săvârşită prin omisiune de către pârât. Chiar dacă pârâtul în calitate de director şi reprezentant al societăţii comerciale reclamantă, avea obligaţia de diligenţă de a exercita calea de atac în procesul respectiv, nu se poate spune cu certitudine că procesul ar fi putut fi câştigat în calea de atac şi astfel nu s-ar mai fi înregistrat nici un prejudiciu. Soarta acelui proces nu depindea exclusiv doar de exercitarea apelului în dosarul civil cu nr. unic 2272/62/2009 şi nu se poate stabili cu certitudine că, simpla exercitare a căii de atac se bucura de reuşită.
În acest context instanţa de apel a analizat şansele de câştig în eventualitatea promovării căii de atac a apelului şi nu în calitate de instanţă de control judiciar, aşa cum se susţine în cuprinsul criticilor din apel. O astfel de analiză nici nu putea fi evitată faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi faţă de motivele invocate de partea reclamantă.
Analiza instituţiei răspunderii materiale a salariatului trebuie purtată în speţa de faţă, prin prisma cerinţelor instituite de dispoziţiile art. 253 alin. 3 din Codul muncii, în special a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a salariatului şi prejudiciul produs, care trebuie să fie unul material, cert, determinat sau determinabil.
În speţa de faţă, pârâtul avea obligaţia de diligenţă de a exercita calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile, în care societatea pe care o reprezenta a fost obligată la plata sumei de 764.360,8 euro, însă lipseşte certitudinea că această sumă, nu mai trebuia plătită dacă în cadrul apelului s-ar fi schimbat în tot a sentinţei sau ar fi fost diminuată dacă în apel s-ar fi schimbat în parte sentinţa. În lipsa unei corespondenţe directe între fapta contestatorului, de a nu-şi îndeplini obligaţia de diligenţă şi prejudiciul produs, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului proprietatea numiţilor T.D., T.M. şi T.S., nu poate fi antrenată instituţia răspunderii patrimoniale a salariatului, aşa cum este reglementată de codul muncii.
În ceea ce priveşte adresa nr. 3137/2011 emisă de A.N.S.T., din conţinutul acesteia nu rezultă decât că în calitate de ordonator de credite, ca societate cu personalitate juridică are posibilitatea să angajeze serviciile unui avocat şi de asemenea s-au mai adus informaţii în legătură cu plata sumei de 764.360,8 euro. Din această adresă, nu rezultă că A.N.S.T. a instituit obligaţia de a continua procedurile judiciare în dosarul respectiv, de a angaja avocat şi de a exercita calea de atac împotriva acelei sentinţe şi de asemenea nu s-au discutat nici cheltuielile ocazionate cu o astfel de decizie, aşa cum pretinde apelanta.
Celelalte probe la care a făcut trimitere instanţa de fond sunt interpretate în mod corect în sensul justificării deciziei adoptată de pârât, pentru evitarea unor posibile cheltuieli inutile şi a tergiversării unui proces care ar deveni şi mai costisitor pentru părţi.
Faţă de cele ce preced, criticile din apel sunt nefondate şi în consecinţă vor fi respinse iar sentinţa primei instanţe va fi păstrată ca legală şi temeinică, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 49/19.01.2015 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.N.S.P.B., în contradictoriu cu pârâtul C.G., ca nefondată.
A fost respinsă ca rămasa fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul pârât C.G., în contradictoriu cu chematul în garanţie M.T.S..
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul pârât C.G., în contradictoriu cu chemata în garanţie A.N.T.S., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosinţa.
Pentru a pronunţa astfel instanţa de judecată a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 107/S din 22 februarie 2011 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul civil nr. 2272/62/2009, rămasă irevocabilă prin neapelare, instanţa a admis acţiunea formulată de reclamanţii T.D., T.M. și T.S. și l-a obligat pe pârâtul C.S.N.P.B. să plătească acestora suma de 764.360,8 Euro, în echivalent în lei la dată efectuării plaţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa a terenului înscris în CF nr. […], proprietatea reclamanţilor, pentru perioada 12.04.2008 – 12.02.2011.
Între M.T.S. și pârâtul C.G. s-a încheiat la data de 23.05.2009 contractul de management nr. 260 (fila 61 vol. I), privind organizarea, conducerea și administrarea de către C.G. a C.N.S.P.B., precum și gestionarea patrimoniului și a mijloacelor materiale și băneşti ale acestuia, în condiţiile realizării unui management eficient și de calitate.
Prin răspunsul adresat de A.N.T.S. C.N.P.B., înregistrat sub nr. 254 din 17.11.2010 (fila 60 vol. I), Autoritatea s-a declarat practic de acord că titlul Complexului în ceea ce priveşte terenul în litigiu a încetat la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în favoarea proprietarilor care au revendicat terenul, ca urmare a încetării, la aceeaşi dată, a titlului terţului care închiriase terenul către C.P.B..
Pârâtul a informat A.N.T.S., prin nota înregistrata sub nr. 538/22.03.2011 (fila 45 vol. I), despre pronunţarea și conţinutul sentinţei civile nr. 107/S/22.02.2011 a Tribunalului Braşov, arătând și motivele pentru care acesta aprecia că nu este oportună promovarea căii de atac a apelului, cheltuielile pe care le-ar presupune exercitarea apelului, dar și pe cele care vor fi generate de pierderea apelului, precum și consecinţele întârzierii punerii în executare a celor dispuse prin respectiva hotărâre.
Prin solicitarea adresată A.N.T.S., înregistrata sub nr. 927/07.06.2011 (fila 50 vol. I) pârâtul a cerut suplimentarea bugetului complexului în scopul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, iar prin notele înregistrate sub nr. 1466 din 20 aprilie 2011, nr. 931 din 8 iunie 2011 (fila 53) și nr. 1137 din 18 iulie 2011 (fila 56 vol. I), pârâtul a solicitat aceleiaşi autorități măsuri urgente în situaţia invocată, pentru prevenirea acumulării unor debite suplimentare.
Prin răspunsul adresat C.S.N.P.B. înregistrat sub nr. 3137/28.07.2011, A.N.T.S. l-a informat pe acesta că a demarat demersurile pentru obţinerea fondurilor în scopul plaţii sumelor stabilite prin sentinţa civilă nr. 107/S/22.02.2011 a Tribunalului Braşov.
Potrivit înscrisurilor depuse la filele 57 și 167 vol. I din dosar, atât A.N.T.S. cât și M.E.N. au întreprins demersuri concrete în vederea achiziţionării terenului a cărui folosinţa a generat debitele stabilite prin hotărârea judecătoreasca, de la chiar persoanele în favoarea cărora s-a pronunţat instanţa.
În anul 2014, potrivit înscrisurilor depuse la filele 161 – 166 și 169 – 178 vol. I din dosar, M.T.S. a suplimentat bugetul C.S.N. P.B. cu sumele necesare plaţii contravalorii lipsei de folosinţa a unor terenuri pe care sunt amplasate construcţii ale Complexului.
Drept urmare, față de toate cele mai sus expuse, tribunalul a reținut că este fără dubiu că atât C.N.S.P.B., cât și A.N.T.S. (pentru perioada cât această a fost în fiinţă) și M.T.S. au cunoscut de la bun început situaţia juridică a terenurilor, împrejurarea că acestea nu le aparţin și că, măcar începând cu anul 2008 (anul înscrierii în CF a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea numiţilor T.), C.P.B. nu mai putea justifica niciun titlu pentru folosirea terenurilor respective și că situaţia juridică se impunea să fie rezolvată cu celeritate.
Astfel, cum s-a reţinut și mai sus, prin răspunsul adresat de A.N.T.S către C.N.P.B., înregistrat sub nr. 254 din 17.11.2010 (fila 60 vol. I), A. s-a declarat practic de acord că titlul C. în ceea ce priveşte terenul în litigiu a încetat la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în favoarea proprietarilor T., care au revendicat terenul, ca urmare a încetării, la aceeaşi dată, a titlului terţului care închiriase terenul către C.P.B..
În acest context, a susţine, astfel cum face astăzi reclamantul, că bugetul său a fost prejudiciat cu suma de 3.385.006,7 lei, achitată în urma pronunţării hotărârii invocate, din culpa pârâtului C.G., director la acea vreme al C., care ar fi manifestat pasivitate față de această hotărâre, este total nefondat și nejustificat.
Tribunalul a reținut că dimpotrivă, pârâtul, anticipând evoluţia lucrurilor, a făcut numeroase demersuri în vederea rezolvării situaţiei, fie pentru achiziţionarea terenurilor, fie pentru sporirea veniturilor Complexului, dar că acesta nu a fost în niciun fel sprijinit în timp util.
Pârâtul, dând dovada unei înţelegeri depline a lucrurilor, a manifestat o atitudine profesionistă, de bună-credinţă, echilibrată și raţională, arătând de ce a apreciat că ar fi mai puţin costisitor executarea hotărârii decât atacarea acesteia.
A susţine astfel cum fac astăzi reclamantul și M.T., că formularea unui apel nu ar fi provocat costuri suplimentare deoarece demersul ar fi fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru, este iarăşi neîntemeiat, deoarece un proces provoacă și o serie de alte cheltuieli, cum ar fi onorarii avocaţiale și de expert, dar și acumularea unor debite accesorii prin întârzierea punerii în executare a hotărârii pronunţate.
Potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 11/2013, astfel cum însăși chematul în garanţie M.T.S. recunoaşte la interogatoriu (fila 156), acesta are calitatea de ordonator principal de credite față de C.S.P.B., iar bugetul acestuia din urmă este aprobat integral de către M..
Astfel, orice cheltuială dispusă de pârât trebuia să se încadreze în bugetul aprobat pentru anul în curs, destinaţia banilor fiind anterior stabilită, astfel că orice altă cheltuială suplimentară consistentă trebuia să fie susţinută de la bugetul central sau de către cel aflat la dispoziţia ordonatorilor principal sau secundar de credit.
Tribunalul a apreciat însă că pârâtul, alegând să nu mai provoace cheltuieli suplimentare numai cu scopul de a tergiversa un final inevitabil – plata despăgubirilor stabilite de instanţă – a acţionat ca un manager diligent, interesat să reducă la maxim orice cheltuială inutilă.
Pe de altă parte, a afirma că exercitarea apelului ar fi asigurat înlăturarea obligaţiei de plată stabilită în sarcina reclamantului prin hotărârea judecătoreasca invocată, este de asemenea o afirmaţie cel puţin superficială, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a precizat niciodată care ar fi argumentele la care s-ar fi putut apela pentru admiterea căii de atac și pentru obţinerea unei soluţii de respingere, în contextul esenţial în care pârâtului nu i se impută faptul că nu a exercitat o apărare eficientă ci exclusiv faptul că nu a declarat apel împotriva unei hotărâri judecătoreşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 254 Codul muncii, (1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. (2) Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute și care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului. (3) În situaţia în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul parţilor, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării. (4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul parţilor, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.
În lumina acestor dispoziţii și având în vedere starea de fapt expusă, tribunalul a apreciat că pârâtul nu poate fi făcut răspunzător pentru faptul că reclamantul a fost obligat să achite sumele stabilite prin sentinţa civilă nr. 107/S/2011 a Tribunalului Braşov, situaţia care a generat obligaţia respectivă neputând să fie imputată pârâtului.
În plus, tribunalul a constatat că, în ciuda faptului că reclamantul avea această obligaţie, potrivit dispoziţiilor art. 249 Cod procedură civilă, acesta nu a făcut dovada că ar fi exista la îndemână pârâtului un demers cât de cât eficient care să fi înlăturat respectiva obligaţie și pe care pârâtul să nu-l fi întreprins, astfel că este evident că ne aflăm în situaţia în care paguba pretinsă nu putea fi înlăturată de acesta și deci, răspunderea sa nu poate fi angajată în mod legal și justificat.
Pentru toate aceste motive tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtului și a respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva M. ca fiind rămasa fără obiect, având în vedere soluţia de respingere a cererii principale și efectul implicit în sensul că pârâtul nu a căzut în pretenţii.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de apelantul C.S.N.P.B. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel sentinţa este criticată pentru faptul că prima instanţă nu a reţinut în mod corect starea de fapt şi nu a ţinut cont de obligaţia pe care o avea pârâtul în calitate de ordonator terţiar de credite. Cu toate că împotriva sentinţei civile nr. 107/2011 pronunţată de Tribunalul Braşov, putea fi exercitată o cale de atac ordinară, respectiv cea a apelului, pârâtul nu a uzat de acesta şi nu a întreprins nici un demers în acest sens. În consecinţă hotărârea de mai sus a fost învestită cu formulă executorie şi a fost pusă în executare. Prin omisiunea pârâtului de a promova apelul împotriva sentinţei civile nr. 107/2011 apelanta a fost prejudiciată patrimonial cu suma de bani pe care a achitat-o conform dispozitivului acesteia şi faţă de cele învederate, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în codul muncii pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului.
Se mai arată că instanţa de fond a confundat în mod evident obiectul cererii cu care a fost învestită, respectiv omisiunea pârâtului de a exercita căile de atac prevăzute cu controlul de legalitate al sentinţei civile nr. 107/2011 pronunţată de Tribunalul Braşov, comportându-se ca şi cum ar fi fost învestită prin cererea introductivă, cu soluţionarea apelului sau recursului promovat împotriva acestei sentinţe. În concret tribunalul şi-a depăşit competenţa materială substituindu-se instanţelor de control judiciar, respectiv Curţii de Apel Braşov şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, singurele instanţe abilitate să se pronunţe asupra legalităţii respectivei hotărâri judecătoreşti.
Concluzia instanţei de fond potrivit căreia despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească ar fi fost aceleaşi chiar dacă împotriva acelei hotărâri s-ar fi exercitat calea de atac sau nu, sunt eronate şi nu puteau fi reţinute în cadrul prezentei cereri de chemare în judecată.
În continuarea motivelor de apel se mai arată că S.C. P.B. este o instituţie publică cu personalitate juridică şi nu are nevoie de acordul M.T.S. pentru exercitarea căilor de atac, iar prin adresa nr. 3137/2011 emisă de M.T.S. i se pune în vedere pârâtului să angajeze un apărător în scopul exercitării căilor de atac prevăzute de lege.
În concluzie, în condiţiile în care ordonatorul principal de credite îi pune în vedere pârâtului să exercite căile legale de atac împotriva acelei hotărâri judecătoreşti, iar acesta nu respectă respectiva recomandare, rezultă cu evidenţă că pârâtul se află în culpă.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că apelul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins iar sentinţa primei instanţe va fi păstrată ca legală şi temeinică în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă, pentru următoarele considerente:
Pârâtul în calitate de director al S.C. P.B. S.A., se afla în derularea contractului de management încheiat cu M.T.S., la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 107/2011 de către Tribunalul Braşov. Potrivit dispozitivului acestei sentinţe, S.C. P.B. S.A. a fost obligată la plata către proprietarii terenului pe care se află construit C.S.N.P.B., suma de 764.360,8 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren, pe perioada 12.04.2008 – 12.02.2011.
Apelanta reclamantă apreciază în mod eronat că omisiunea pârâtului de a exercita calea de atac împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, este singura cauză a prejudiciului care constă tocmai în folosul de tras, la care a fost obligată.
În mod corect prima instanţă a reţinut starea de fapt şi a procedat la aplicarea judicioasă a textelor de lege incidente în cauză. Pe lângă argumentele reţinut de instanţa de fond, trebuie subliniat că nu există o legătură de cauzalitate directă între cuantumul prejudiciului şi fapta săvârşită prin omisiune de către pârât. Chiar dacă pârâtul în calitate de director şi reprezentant al societăţii comerciale reclamantă, avea obligaţia de diligenţă de a exercita calea de atac în procesul respectiv, nu se poate spune cu certitudine că procesul ar fi putut fi câştigat în calea de atac şi astfel nu s-ar mai fi înregistrat nici un prejudiciu. Soarta acelui proces nu depindea exclusiv doar de exercitarea apelului în dosarul civil cu nr. unic 2272/62/2009 şi nu se poate stabili cu certitudine că, simpla exercitare a căii de atac se bucura de reuşită.
În acest context instanţa de apel a analizat şansele de câştig în eventualitatea promovării căii de atac a apelului şi nu în calitate de instanţă de control judiciar, aşa cum se susţine în cuprinsul criticilor din apel. O astfel de analiză nici nu putea fi evitată faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi faţă de motivele invocate de partea reclamantă.
Analiza instituţiei răspunderii materiale a salariatului trebuie purtată în speţa de faţă, prin prisma cerinţelor instituite de dispoziţiile art. 253 alin. 3 din Codul muncii, în special a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a salariatului şi prejudiciul produs, care trebuie să fie unul material, cert, determinat sau determinabil.
În speţa de faţă, pârâtul avea obligaţia de diligenţă de a exercita calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile, în care societatea pe care o reprezenta a fost obligată la plata sumei de 764.360,8 euro, însă lipseşte certitudinea că această sumă, nu mai trebuia plătită dacă în cadrul apelului s-ar fi schimbat în tot a sentinţei sau ar fi fost diminuată dacă în apel s-ar fi schimbat în parte sentinţa. În lipsa unei corespondenţe directe între fapta contestatorului, de a nu-şi îndeplini obligaţia de diligenţă şi prejudiciul produs, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului proprietatea numiţilor T.D., T.M. şi T.S., nu poate fi antrenată instituţia răspunderii patrimoniale a salariatului, aşa cum este reglementată de codul muncii.
În ceea ce priveşte adresa nr. 3137/2011 emisă de A.N.S.T., din conţinutul acesteia nu rezultă decât că în calitate de ordonator de credite, ca societate cu personalitate juridică are posibilitatea să angajeze serviciile unui avocat şi de asemenea s-au mai adus informaţii în legătură cu plata sumei de 764.360,8 euro. Din această adresă, nu rezultă că A.N.S.T. a instituit obligaţia de a continua procedurile judiciare în dosarul respectiv, de a angaja avocat şi de a exercita calea de atac împotriva acelei sentinţe şi de asemenea nu s-au discutat nici cheltuielile ocazionate cu o astfel de decizie, aşa cum pretinde apelanta.
Celelalte probe la care a făcut trimitere instanţa de fond sunt interpretate în mod corect în sensul justificării deciziei adoptată de pârât, pentru evitarea unor posibile cheltuieli inutile şi a tergiversării unui proces care ar deveni şi mai costisitor pentru părţi.
Faţă de cele ce preced, criticile din apel sunt nefondate şi în consecinţă vor fi respinse iar sentinţa primei instanţe va fi păstrată ca legală şi temeinică, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă.
