Asupra apelului de faţă:
Constată că prin sentinţa civilă nr. 150/2015 pronunţată de Tribunalul Covasna a fost admisă în parte acțiunea formulată şi precizată de partea reclamantă O.A. în contradictoriu cu partea pârâtă S.C. W. S.R.L. – M.C. şi în consecinţă:
A fost obligată partea pârâtă la plata către partea reclamantă a următoarelor sume :
– suma de 26.701,71 lei, sumă ce a fost reţinută din drepturile salariale ale părţii reclamante pentru depăşirea consumului de carburant, în mod nejustificat, în perioada martie 2012 – decembrie 2013;
– suma de 1610 euro, reprezentând restanţa din diurna de deplasare neachitată pentru zilele in care s-a aflat în cursă în străinătate şi în care a staţionat, în perioada martie 2012 – decembrie 2013;
– dobânda legală aferentă sumelor de mai sus, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 11.02.2014, şi până la achitarea lor efectivă.
A fost obligată partea pârâtă la plata sumei de 1810 lei părții reclamante reprezentând cheltuieli de judecată.
Au fost respinse restul pretenţiilor părţii reclamante.
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată şi precizată de partea pârâtă S.C. W. S.R.L. în contradictoriu cu partea reclamantă O.A..
Pentru a pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
În fapt, între părţi a fost încheiat Contractul individual de muncă nr. 201288 /07.03.2012 încheiat pe durată nedeterminată, prin care reclamantul O.A., în calitate de angajat, s-a obligat să presteze în beneficiul pârâtei, S.C. W. S.R.L. angajator, meseria de şofer camion, pentru un program de lucru de 8 ore pe zi şi un salariu lunar brut de 1050 lei.
Raportul de muncă existent între părţi a încetat prin decizia nr. 38/2014 prin care pârâta a constatat încetarea raportului de muncă şi a desfăcut contractul individual.
Totodată instanţa a reţinut faptul că pentru prestarea meseriei de şofer pe tir, se negociază de regulă şi acordarea unei diurne, al cărei cuantum este în funcţie de libera voinţă a părţilor, ori conform prevederilor din contractul colectiv de muncă aplicabil.
În ce priveşte primul petit al acţiunii instanţa a reţinut faptul că afirmaţia părţii reclamante din cererea sa cum că i-a fost reţinută o sumă de 35.000 lei din drepturile sale salariale pentru depăşire consum carburant, în mod nejustificat, în perioada martie 2012 – decembrie 2013, a fost confirmată în parte din probele administrate.
Astfel, din raportul de expertiză auto efectuat în cauză a rezultat faptul că într-adevăr i-a fost reţinută părţii reclamante de către partea pârâtă o valoare a supraconsumului, pentru perioada care face obiectul acţiunii în sumă de 31.068,86 lei, echivalentul a 6.528,42 litrii motorină. Din această valoare instanţa a diminuat aşa cum se arată în raportul de expertiză şi aşa cum reiese din notările speciale ale părţii reclamante, menţionate cu 4.367,15 lei (919,40 litrii motorină) care sunt nişte justificări făcute pe foile de parcurs de către partea reclamantă şi care aşa cum se arată de către expertul contabil nu au justificare şi acoperă supraconsumul doar parţial, deoarece conform tabelului prezentat de expert aceste notări pot justifica un supraconsum de maxim pentru parcurs suplimentar de 2.879 km, la consum 919,4 litrii iar valoric 4.367,15 lei, faţă de totalul de 6.528,41 litrii adică 31.068,86 lei reţinut.
Mai departe instanţa a reţinut faptul că, în lumina dispoziţiilor art. 169 alin. 1 şi 2 Codul muncii aceste reţineri apar ca fiind totalmente nelegale deoarece în speţă nu s-a dovedit faptul că datoria salariatului-parte reclamantă este scadentă, lichidă si exigibilă si a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă.
Astfel în ce priveşte primul petit instanţa a reţinut în concluzie faptul că părţii reclamante i s-au reţinut în mod nejustificat de către partea pârâtă din salariu şi se cuvine a fi restituite părţii reclamante nu suma solicitată în acţiune ci suma finală de 26.701,71 lei, suma ce a fost reţinuta din drepturile salariale ale părţii reclamante pentru depăşire consum carburant, în mod nejustificat, în perioada martie 2012 – decembrie 2013.
În ce priveşte al doilea petit al acţiunii respectiv pretenţiile privind diurna de deplasare neachitată părţii reclamante, în cuantum de 5.390 euro, pentru zilele in care s-a aflat în cursă în străinătate şi în care a staţionat, în perioada martie 2012 – decembrie 2013, instanţa a reţinut faptul că tot din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză au rezultat următoarele:
Diurna care revenea părţii reclamante pentru perioada martie 2012-decembrie 2013 conform parcursurilor era de 73.169,90 lei (conform centralizatoarelor lunare) din care a fost reţinut 31,068,86 lei (valoarea supraconsumului stabilit), diferenţa in valoare de 42.101,04 lei: a fost virată în contul reclamantului (37.050,26 lei cu titlu de diurnă + 5.050,78 lei ca avans pentru curse).
Din cele 162 foi de parcurs puse la dispoziţia expertului reiese faptul că timp de 46 de zile (din care 31 zile sâmbăta şi duminica) reclamantul se afla în cursă în străinătate şi era în staţionare (fără sa efectueze vreun km.);
Cuantumul diurnei în care reclamantul era în staţionare a fost de 46 zile x 35Euro/zi=1.6Í0 Euro (adică 7.144,37 lei la curs mediu de 4,4375 lei= 1 Euro) conform Contractului colectiv de muncă şi H.G. nr. 518/95.
În drept conform dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 53/2003 republicată privind Codul muncii, art. 45 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional, prin raportare la dispoziţiile din actele normative ce se aplică la instituţiile publice, respectiv H.G. nr. 518/1995, partea pârâtă-angajatoare avea obligaţia de a-i acorda părţii reclamante-salariat pe lângă salariu atât cheltuielile pentru transportul efectuat şi diurna pentru deplasare/staţionare. Totodată, potrivit art. 5 din H.G. nr. 518/1995, diurna este o indemnizație zilnică în valută în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană și a celor mărunte și uzuale.
Modalitatea de acordare a diurnei se realiza prin virarea acesteia în contul părţii reclamante, ulterior întocmirii, la întoarcerea din cursă, a documentaţiei obligatorii privitoare la distanţa parcursă în vederea efectuării transportului.
Aceste documente le întocmea pe baza datelor înregistrate prin mijloacele tehnice cu care era dotat autovehiculul pe care îl conducea, prin comparare cu înregistrările realizate prin sistemul de monitorizare GPS al unităţii angajatoare.
Instanţa a reținut mai departe faptul că, în dreptul muncii, aşa cum este şi cauza de faţă, sarcina probei revine angajatorului, potrivit dispoziţiilor art. 272 Codul muncii, care stipulează în mod expres că „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.
Aşadar partea pârâtă ar fi trebuit să probeze faptul plăţii sumelor solicitate de partea reclamantă iar dat fiind că este vorba despre o plată a unei sumei de bani faptul plăţii diurnei pretinse de partea reclamantă trebuie dovedit cu proba cu înscrisuri sau cu expertiza contabilă.
Aşadar instanţa a reţinut că înscrisuri referitoare la faptul plăţii diurnei pentru staţionare către partea reclamantă şi purtând semnătura părţii reclamante nu s-au depus la dosar.
Din înscrisurile depuse la dosar nu a rezultat faptul plăţii diurnei de către partea reclamantă părţii pârâte, acest fapt fiind contrar celor arătate de art. 272 Codul muncii.
Aşadar se poate concluziona că în speţă partea pârâtă nu a probat faptul plăţii diurnei negociate şi cuvenite părţii reclamante.
Mai departe, în drept, instanţa a reţinut din nou faptul că în speţă a operat o reținere ilegală din salariul părţii reclamante care s-a făcut cu încălcarea art.169 Codul muncii, respectiv fără a exista o cercetare disciplinară prealabilă şi nici vreo altă hotărâre judecătorească.
În drept, instanţa a reţinut totodată şi prevederile art. 159 Codul muncii, conform cărora:
(1) salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
(2) pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
Conform art. 160 Codul muncii salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.
Apoi, art. 161 Codul muncii stipulează: salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor.
Dispoziţia art. 168 Codul muncii este în sensul că: plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 40, alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din Contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă.
Partea reclamantă avea în concluzie dreptul la 1.610 Euro diurna pentru zilele în care staţiona în străinătate, iar această sumă nu i-a fost acordată deoarece nu a condus şi nu avea km parcurşi pentru aceste zile de către partea pârâtă, sens în care instanţa a admis pretenţiile părţii reclamante în legătură cu această diurnă de staţionare doar pentru suma de 1160 Euro.
Totodată, văzând şi dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală instanţa a obligat partea pârâtă şi la plata de dobânzi legale la sumele datorate părţii reclamante calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată,11.02.2014 şi până la achitarea lor efectivă.
Văzând şi dispoziţiile art. 451 Noul Cod de procedură civilă instanţa a obligat partea pârâtă la plata cheltuielilor de judecată – onorariu de avocat către partea reclamantă în sumă de 1810 lei.
În concluzie, faţă de argumentele de fapt şi de drept expuse, instanţa, văzând şi dispoziţiile art. 249 Noul Cod de procedură civilă a admis în parte cererea şi a dispus obligarea părții pârâte la plata sumelor de mai sus părții reclamante, instanța a respins astfel restul pretenţiilor părţii reclamante ca nefiind întemeiate.
În ce priveşte cererea reconvenţională instanţa a reţinut faptul că aceste pretenţii ale părţii pârâte nu sunt deloc clare, respectiv partea pârâtă nu a indicat în cererile sale ce sume solicită de la partea reclamantă, pentru ce perioade şi nici nu a făcut un calcul detaliat al acestor pretenţii, iar instanţa de fond nu poate acorda ceea ce nu s-a cerut.
Astfel,în ce priveşte cererea reconvenţională, faţă de argumentele expuse, instanţa, văzând şi dispoziţiile art. 249 Noul Cod de procedură civilă a respins-o așa cum a fost formulată şi precizată.
Împotriva acestei sentinţa s-a declarat apel de apelanta pârâtă S.C. W. S.R.L. M.C. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel sentinţa este criticată pentru faptul că, în mod nelegal prima instanţă a obligat apelanta la plata către reclamant a sumei de bani cu titlu de diurnă, în condiţiile în care nu există nicio bază legală în acest sens. Motivarea instanţei de apel se întemeiază în esenţă pe dispoziţiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, pe o perioadă anterioară celei pentru care se solicită diurna. Se mai arată în continuarea motivelor de apel că potrivit art. 2 din anexa I a Contractului colectiv de muncă este prevăzut în mod expres faptul că „Indemnizaţia de deplasare stabilită la pct. 1 a va fi acordată în cazul în care, pentru cursele efectuate este respectată norma de consum stabilită şi acceptată de părţile semnatare. În cazul depăşirii normei de consum, va fi aplicat un coeficient de regularizare.”
Apelanta mai arată că în cauză nu este aplicabilă nici H.G. nr. 518/1995 şi că acest act normativ nu conţine prevederi care să fie aplicabile societăţii de transport în cauză. Acordarea diurnei către reclamant pentru perioada în care a staţionat în week-end, ne-am afla în prezenţa unui cumul al diurnei legale cu cea convenţională şi întrucât reclamantul ar beneficia de două feluri de diurne, s-ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză, drept pentru care aceste pretenţii sunt neîntemeiate.
În criticile de apel, se face referire şi la modul de soluţionare al cererii reconvenţionale care a fost respinsă fără nicio motivare concretă. Se reiterează în continuare că prejudiciul cauzat societăţii apelante se ridică la suma de 26.701,71 lei aşa cum a rezultat şi din raportul de expertiză şi acest prejudiciu s-a produs datorită atitudinii culpabile a pârâtului reconvenţional, care a condus cu nerespectarea rutelor şi a instrucţiunilor date de coordonatori, rezultând astfel un consum suplimentar de combustibil.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că apelul este întemeiat şi în consecinţă va fi admis iar sentinţa primei instanţe va fi schimbată în parte în sensul celor ce urmează, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
I. În ceea ce priveşte criticile legate de acordarea diurnei solicitate de reclamant pe perioada staţionării, apelanta invocă dispoziţiile din anexa nr. 1 a Contractului Colectiv de Muncă, care au fost negociate de organizaţia sindicală cu conducerea societăţii, însă nu are în vedere că prin această clauză se stabileşte un regim diferenţiat al diurnei, că acordarea ei este condiţionată de încadrarea în consumul de combustibil şi că aplicarea coeficientului de regularizare despre care se vorbeşte în text, lasă la aprecierea subiectivă a angajatorului determinarea cuantumului diurnei. Prin acesta sunt încălcate dispoziţiile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora „orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege, salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”
Acordarea unui regim diferenţiat al diurnei pentru orele în care salariatul staţiona, fiind obligat în acest sens de reglementările în materie, precum şi condiţionarea plăţii lui de încadrarea strictă în consumul de combustibil, nu are nicio justificare reală şi nu poate fi avută în vedere la determinarea cuantumului pretenţiilor reclamantului. O astfel de abordare se distanţează de la scopul în sine al instituţiei diurnei, aşa cum a fost avut în vedere de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 43 şi art. 44 din Codul muncii.
Fundamentul juridic al acestor pretenţii îl constituie dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1860/2006 potrivit cărora „pentru salariaţii din cadrul companiilor naţionale, societăţilor comerciale şi regiilor autonome, la care drepturile salariale se acordă prin negociere, drepturile băneşti pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în cadrul localităţii, în interesul serviciului, se acordă în condiţiile prevăzute în contractele colective sau în contractele individuale de muncă”. În lipsa unei negocieri exprese, instanţa în mod corect a coroborat dispoziţiile susmenţionate cu dispoziţiile din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi a completat aceste reguli cu dispoziţiile art. 17 alin. 1 din H.G. nr. 518/1995.
Prin urmare, în mod corect instanţa a admis cererea de chemare în judecată a reclamantului pentru capătul de cerere privind plata diurnei în cuantum de 1610 euro, aşa cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert B.A..
II. În ceea ce priveşte cea de-a doua critică din apel legată de modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, se poate observa că instanţa de fond nu a analizat aplicabilitatea instituţiei răspunderii materiale a salariatului, limitându-se la a reţine că pretenţiile nu sunt deloc clare, că partea nu a indicat în cererile sale ce sumă solicită de la reclamant, pentru ce perioade şi nici nu a făcut un calcul detaliat al acestor pretenţii.
Instanţa de fond a soluţionat cererea fără a cerceta fondul acesteia. Este adevărat că formularea cererii reconvenţionale este deficitară, însă din lecturarea atentă a acestei se înţelege că ne aflăm în prezenţa unei cereri în răspundere patrimonială prin care angajatorul doreşte recuperarea prejudiciului material cauzat ca urmare a depăşirii consumului de combustibil prejudiciu ce a fost cuantificat în cadrul raportului de expertiză efectuat în cauză.
Astfel potrivit concluziilor raportului de expertiză rezultă că valoarea supraconsumului reţinută în sarcina reclamantului pe perioada martie 2012 – decembrie 2013 se ridică la suma de 31.068,86 lei. Potrivit calculului expertului, ţinând cont de „notările” efectuate de conducătorul auto pe marginea foilor de parcurs, această sumă poate fi redusă cu 4367,15 lei, rezultând astfel un cuantum total în suma de 26701,71 lei, sumă la care a achiesat şi apelanta.
Prin urmare, instanţa apreciază că sunt întrunite condiţiile răspunderii materiale a salariatului, potrivit dispoziţiilor art. 253 şi următoarele din Codul muncii.
În cauză, angajatorul a procedat la reţinerea acestor sume de bani, împotriva dispoziţiilor art. 169 din Codul muncii, însă potrivit analizei de mai sus, acesta este îndreptăţit la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a faptei culpabile a reclamantului. În consecinţă, cererea reconvenţională urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect.
III. Cu această ocazie s-a răspuns şi la criticile din apel privind modul de soluţionare al capătului de cerere, formulat de reclamant referitor la restituirea sumei de 35.000 lei, pe care instanţa de fond l-a admis în parte, numai în ce priveşte cuantumul de 26.701,71 lei, ce nu este fondat şi care urmează să fie respins.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa urmează să admită apelul şi să anuleze în parte hotărârea atacată, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul procedură civilă.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 150/2015 pronunţată de Tribunalul Covasna a fost admisă în parte acțiunea formulată şi precizată de partea reclamantă O.A. în contradictoriu cu partea pârâtă S.C. W. S.R.L. – M.C. şi în consecinţă:
A fost obligată partea pârâtă la plata către partea reclamantă a următoarelor sume :
– suma de 26.701,71 lei, sumă ce a fost reţinută din drepturile salariale ale părţii reclamante pentru depăşirea consumului de carburant, în mod nejustificat, în perioada martie 2012 – decembrie 2013;
– suma de 1610 euro, reprezentând restanţa din diurna de deplasare neachitată pentru zilele in care s-a aflat în cursă în străinătate şi în care a staţionat, în perioada martie 2012 – decembrie 2013;
– dobânda legală aferentă sumelor de mai sus, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 11.02.2014, şi până la achitarea lor efectivă.
A fost obligată partea pârâtă la plata sumei de 1810 lei părții reclamante reprezentând cheltuieli de judecată.
Au fost respinse restul pretenţiilor părţii reclamante.
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată şi precizată de partea pârâtă S.C. W. S.R.L. în contradictoriu cu partea reclamantă O.A..
Pentru a pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
În fapt, între părţi a fost încheiat Contractul individual de muncă nr. 201288 /07.03.2012 încheiat pe durată nedeterminată, prin care reclamantul O.A., în calitate de angajat, s-a obligat să presteze în beneficiul pârâtei, S.C. W. S.R.L. angajator, meseria de şofer camion, pentru un program de lucru de 8 ore pe zi şi un salariu lunar brut de 1050 lei.
Raportul de muncă existent între părţi a încetat prin decizia nr. 38/2014 prin care pârâta a constatat încetarea raportului de muncă şi a desfăcut contractul individual.
Totodată instanţa a reţinut faptul că pentru prestarea meseriei de şofer pe tir, se negociază de regulă şi acordarea unei diurne, al cărei cuantum este în funcţie de libera voinţă a părţilor, ori conform prevederilor din contractul colectiv de muncă aplicabil.
În ce priveşte primul petit al acţiunii instanţa a reţinut faptul că afirmaţia părţii reclamante din cererea sa cum că i-a fost reţinută o sumă de 35.000 lei din drepturile sale salariale pentru depăşire consum carburant, în mod nejustificat, în perioada martie 2012 – decembrie 2013, a fost confirmată în parte din probele administrate.
Astfel, din raportul de expertiză auto efectuat în cauză a rezultat faptul că într-adevăr i-a fost reţinută părţii reclamante de către partea pârâtă o valoare a supraconsumului, pentru perioada care face obiectul acţiunii în sumă de 31.068,86 lei, echivalentul a 6.528,42 litrii motorină. Din această valoare instanţa a diminuat aşa cum se arată în raportul de expertiză şi aşa cum reiese din notările speciale ale părţii reclamante, menţionate cu 4.367,15 lei (919,40 litrii motorină) care sunt nişte justificări făcute pe foile de parcurs de către partea reclamantă şi care aşa cum se arată de către expertul contabil nu au justificare şi acoperă supraconsumul doar parţial, deoarece conform tabelului prezentat de expert aceste notări pot justifica un supraconsum de maxim pentru parcurs suplimentar de 2.879 km, la consum 919,4 litrii iar valoric 4.367,15 lei, faţă de totalul de 6.528,41 litrii adică 31.068,86 lei reţinut.
Mai departe instanţa a reţinut faptul că, în lumina dispoziţiilor art. 169 alin. 1 şi 2 Codul muncii aceste reţineri apar ca fiind totalmente nelegale deoarece în speţă nu s-a dovedit faptul că datoria salariatului-parte reclamantă este scadentă, lichidă si exigibilă si a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă.
Astfel în ce priveşte primul petit instanţa a reţinut în concluzie faptul că părţii reclamante i s-au reţinut în mod nejustificat de către partea pârâtă din salariu şi se cuvine a fi restituite părţii reclamante nu suma solicitată în acţiune ci suma finală de 26.701,71 lei, suma ce a fost reţinuta din drepturile salariale ale părţii reclamante pentru depăşire consum carburant, în mod nejustificat, în perioada martie 2012 – decembrie 2013.
În ce priveşte al doilea petit al acţiunii respectiv pretenţiile privind diurna de deplasare neachitată părţii reclamante, în cuantum de 5.390 euro, pentru zilele in care s-a aflat în cursă în străinătate şi în care a staţionat, în perioada martie 2012 – decembrie 2013, instanţa a reţinut faptul că tot din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză au rezultat următoarele:
Diurna care revenea părţii reclamante pentru perioada martie 2012-decembrie 2013 conform parcursurilor era de 73.169,90 lei (conform centralizatoarelor lunare) din care a fost reţinut 31,068,86 lei (valoarea supraconsumului stabilit), diferenţa in valoare de 42.101,04 lei: a fost virată în contul reclamantului (37.050,26 lei cu titlu de diurnă + 5.050,78 lei ca avans pentru curse).
Din cele 162 foi de parcurs puse la dispoziţia expertului reiese faptul că timp de 46 de zile (din care 31 zile sâmbăta şi duminica) reclamantul se afla în cursă în străinătate şi era în staţionare (fără sa efectueze vreun km.);
Cuantumul diurnei în care reclamantul era în staţionare a fost de 46 zile x 35Euro/zi=1.6Í0 Euro (adică 7.144,37 lei la curs mediu de 4,4375 lei= 1 Euro) conform Contractului colectiv de muncă şi H.G. nr. 518/95.
În drept conform dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 53/2003 republicată privind Codul muncii, art. 45 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional, prin raportare la dispoziţiile din actele normative ce se aplică la instituţiile publice, respectiv H.G. nr. 518/1995, partea pârâtă-angajatoare avea obligaţia de a-i acorda părţii reclamante-salariat pe lângă salariu atât cheltuielile pentru transportul efectuat şi diurna pentru deplasare/staţionare. Totodată, potrivit art. 5 din H.G. nr. 518/1995, diurna este o indemnizație zilnică în valută în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană și a celor mărunte și uzuale.
Modalitatea de acordare a diurnei se realiza prin virarea acesteia în contul părţii reclamante, ulterior întocmirii, la întoarcerea din cursă, a documentaţiei obligatorii privitoare la distanţa parcursă în vederea efectuării transportului.
Aceste documente le întocmea pe baza datelor înregistrate prin mijloacele tehnice cu care era dotat autovehiculul pe care îl conducea, prin comparare cu înregistrările realizate prin sistemul de monitorizare GPS al unităţii angajatoare.
Instanţa a reținut mai departe faptul că, în dreptul muncii, aşa cum este şi cauza de faţă, sarcina probei revine angajatorului, potrivit dispoziţiilor art. 272 Codul muncii, care stipulează în mod expres că „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.
Aşadar partea pârâtă ar fi trebuit să probeze faptul plăţii sumelor solicitate de partea reclamantă iar dat fiind că este vorba despre o plată a unei sumei de bani faptul plăţii diurnei pretinse de partea reclamantă trebuie dovedit cu proba cu înscrisuri sau cu expertiza contabilă.
Aşadar instanţa a reţinut că înscrisuri referitoare la faptul plăţii diurnei pentru staţionare către partea reclamantă şi purtând semnătura părţii reclamante nu s-au depus la dosar.
Din înscrisurile depuse la dosar nu a rezultat faptul plăţii diurnei de către partea reclamantă părţii pârâte, acest fapt fiind contrar celor arătate de art. 272 Codul muncii.
Aşadar se poate concluziona că în speţă partea pârâtă nu a probat faptul plăţii diurnei negociate şi cuvenite părţii reclamante.
Mai departe, în drept, instanţa a reţinut din nou faptul că în speţă a operat o reținere ilegală din salariul părţii reclamante care s-a făcut cu încălcarea art.169 Codul muncii, respectiv fără a exista o cercetare disciplinară prealabilă şi nici vreo altă hotărâre judecătorească.
În drept, instanţa a reţinut totodată şi prevederile art. 159 Codul muncii, conform cărora:
(1) salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
(2) pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
Conform art. 160 Codul muncii salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.
Apoi, art. 161 Codul muncii stipulează: salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor.
Dispoziţia art. 168 Codul muncii este în sensul că: plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 40, alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din Contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă.
Partea reclamantă avea în concluzie dreptul la 1.610 Euro diurna pentru zilele în care staţiona în străinătate, iar această sumă nu i-a fost acordată deoarece nu a condus şi nu avea km parcurşi pentru aceste zile de către partea pârâtă, sens în care instanţa a admis pretenţiile părţii reclamante în legătură cu această diurnă de staţionare doar pentru suma de 1160 Euro.
Totodată, văzând şi dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală instanţa a obligat partea pârâtă şi la plata de dobânzi legale la sumele datorate părţii reclamante calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată,11.02.2014 şi până la achitarea lor efectivă.
Văzând şi dispoziţiile art. 451 Noul Cod de procedură civilă instanţa a obligat partea pârâtă la plata cheltuielilor de judecată – onorariu de avocat către partea reclamantă în sumă de 1810 lei.
În concluzie, faţă de argumentele de fapt şi de drept expuse, instanţa, văzând şi dispoziţiile art. 249 Noul Cod de procedură civilă a admis în parte cererea şi a dispus obligarea părții pârâte la plata sumelor de mai sus părții reclamante, instanța a respins astfel restul pretenţiilor părţii reclamante ca nefiind întemeiate.
În ce priveşte cererea reconvenţională instanţa a reţinut faptul că aceste pretenţii ale părţii pârâte nu sunt deloc clare, respectiv partea pârâtă nu a indicat în cererile sale ce sume solicită de la partea reclamantă, pentru ce perioade şi nici nu a făcut un calcul detaliat al acestor pretenţii, iar instanţa de fond nu poate acorda ceea ce nu s-a cerut.
Astfel,în ce priveşte cererea reconvenţională, faţă de argumentele expuse, instanţa, văzând şi dispoziţiile art. 249 Noul Cod de procedură civilă a respins-o așa cum a fost formulată şi precizată.
Împotriva acestei sentinţa s-a declarat apel de apelanta pârâtă S.C. W. S.R.L. M.C. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel sentinţa este criticată pentru faptul că, în mod nelegal prima instanţă a obligat apelanta la plata către reclamant a sumei de bani cu titlu de diurnă, în condiţiile în care nu există nicio bază legală în acest sens. Motivarea instanţei de apel se întemeiază în esenţă pe dispoziţiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, pe o perioadă anterioară celei pentru care se solicită diurna. Se mai arată în continuarea motivelor de apel că potrivit art. 2 din anexa I a Contractului colectiv de muncă este prevăzut în mod expres faptul că „Indemnizaţia de deplasare stabilită la pct. 1 a va fi acordată în cazul în care, pentru cursele efectuate este respectată norma de consum stabilită şi acceptată de părţile semnatare. În cazul depăşirii normei de consum, va fi aplicat un coeficient de regularizare.”
Apelanta mai arată că în cauză nu este aplicabilă nici H.G. nr. 518/1995 şi că acest act normativ nu conţine prevederi care să fie aplicabile societăţii de transport în cauză. Acordarea diurnei către reclamant pentru perioada în care a staţionat în week-end, ne-am afla în prezenţa unui cumul al diurnei legale cu cea convenţională şi întrucât reclamantul ar beneficia de două feluri de diurne, s-ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză, drept pentru care aceste pretenţii sunt neîntemeiate.
În criticile de apel, se face referire şi la modul de soluţionare al cererii reconvenţionale care a fost respinsă fără nicio motivare concretă. Se reiterează în continuare că prejudiciul cauzat societăţii apelante se ridică la suma de 26.701,71 lei aşa cum a rezultat şi din raportul de expertiză şi acest prejudiciu s-a produs datorită atitudinii culpabile a pârâtului reconvenţional, care a condus cu nerespectarea rutelor şi a instrucţiunilor date de coordonatori, rezultând astfel un consum suplimentar de combustibil.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că apelul este întemeiat şi în consecinţă va fi admis iar sentinţa primei instanţe va fi schimbată în parte în sensul celor ce urmează, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
I. În ceea ce priveşte criticile legate de acordarea diurnei solicitate de reclamant pe perioada staţionării, apelanta invocă dispoziţiile din anexa nr. 1 a Contractului Colectiv de Muncă, care au fost negociate de organizaţia sindicală cu conducerea societăţii, însă nu are în vedere că prin această clauză se stabileşte un regim diferenţiat al diurnei, că acordarea ei este condiţionată de încadrarea în consumul de combustibil şi că aplicarea coeficientului de regularizare despre care se vorbeşte în text, lasă la aprecierea subiectivă a angajatorului determinarea cuantumului diurnei. Prin acesta sunt încălcate dispoziţiile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora „orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege, salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”
Acordarea unui regim diferenţiat al diurnei pentru orele în care salariatul staţiona, fiind obligat în acest sens de reglementările în materie, precum şi condiţionarea plăţii lui de încadrarea strictă în consumul de combustibil, nu are nicio justificare reală şi nu poate fi avută în vedere la determinarea cuantumului pretenţiilor reclamantului. O astfel de abordare se distanţează de la scopul în sine al instituţiei diurnei, aşa cum a fost avut în vedere de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 43 şi art. 44 din Codul muncii.
Fundamentul juridic al acestor pretenţii îl constituie dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1860/2006 potrivit cărora „pentru salariaţii din cadrul companiilor naţionale, societăţilor comerciale şi regiilor autonome, la care drepturile salariale se acordă prin negociere, drepturile băneşti pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în cadrul localităţii, în interesul serviciului, se acordă în condiţiile prevăzute în contractele colective sau în contractele individuale de muncă”. În lipsa unei negocieri exprese, instanţa în mod corect a coroborat dispoziţiile susmenţionate cu dispoziţiile din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi a completat aceste reguli cu dispoziţiile art. 17 alin. 1 din H.G. nr. 518/1995.
Prin urmare, în mod corect instanţa a admis cererea de chemare în judecată a reclamantului pentru capătul de cerere privind plata diurnei în cuantum de 1610 euro, aşa cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert B.A..
II. În ceea ce priveşte cea de-a doua critică din apel legată de modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, se poate observa că instanţa de fond nu a analizat aplicabilitatea instituţiei răspunderii materiale a salariatului, limitându-se la a reţine că pretenţiile nu sunt deloc clare, că partea nu a indicat în cererile sale ce sumă solicită de la reclamant, pentru ce perioade şi nici nu a făcut un calcul detaliat al acestor pretenţii.
Instanţa de fond a soluţionat cererea fără a cerceta fondul acesteia. Este adevărat că formularea cererii reconvenţionale este deficitară, însă din lecturarea atentă a acestei se înţelege că ne aflăm în prezenţa unei cereri în răspundere patrimonială prin care angajatorul doreşte recuperarea prejudiciului material cauzat ca urmare a depăşirii consumului de combustibil prejudiciu ce a fost cuantificat în cadrul raportului de expertiză efectuat în cauză.
Astfel potrivit concluziilor raportului de expertiză rezultă că valoarea supraconsumului reţinută în sarcina reclamantului pe perioada martie 2012 – decembrie 2013 se ridică la suma de 31.068,86 lei. Potrivit calculului expertului, ţinând cont de „notările” efectuate de conducătorul auto pe marginea foilor de parcurs, această sumă poate fi redusă cu 4367,15 lei, rezultând astfel un cuantum total în suma de 26701,71 lei, sumă la care a achiesat şi apelanta.
Prin urmare, instanţa apreciază că sunt întrunite condiţiile răspunderii materiale a salariatului, potrivit dispoziţiilor art. 253 şi următoarele din Codul muncii.
În cauză, angajatorul a procedat la reţinerea acestor sume de bani, împotriva dispoziţiilor art. 169 din Codul muncii, însă potrivit analizei de mai sus, acesta este îndreptăţit la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a faptei culpabile a reclamantului. În consecinţă, cererea reconvenţională urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect.
III. Cu această ocazie s-a răspuns şi la criticile din apel privind modul de soluţionare al capătului de cerere, formulat de reclamant referitor la restituirea sumei de 35.000 lei, pe care instanţa de fond l-a admis în parte, numai în ce priveşte cuantumul de 26.701,71 lei, ce nu este fondat şi care urmează să fie respins.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa urmează să admită apelul şi să anuleze în parte hotărârea atacată, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul procedură civilă.
