O.G. nr. 2/2001, art. 13 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 17
Legea nr. 50/1991, art. 31
Fapta contravenţională în materie de urbanism/construcţii are o anumită specificitate în comparaţie cu alte fapte contravenţionale, în sensul că nu se consumă instantaneu, ci are o desfăşurare în timp, pe etape de lucrări, contravenientul săvârşind fapta din momentul începerii construcţiei şi până la terminarea ei; or, în raport cu această modalitate specifică de săvârşire a faptei, care îi imprimă un caracter continuu – astfel cum este reglementat de art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 -, contravenţia trebuie considerată că se comite pe întregul parcurs al edificării construcţiei, astfel că ea poate fi sancţionată din momentul începerii lucrărilor şi până la terminarea lor, iar în cazul construcţiei finalizate, până la împlinirea termenului înscris în art. 31 din Legea nr. 50/1991.
De aceea, este evident că în cazul construcţiilor în curs de
7 i
executare nu poate fi considerată ca dată a săvârşirii faptei decât data constatării contravenţiei (urmând însă ca procesul-verbal să menţioneze expres acest aspect), iar în cazul construcţiilor finalizate, data săvârşirii faptei este cea a terminării construcţiei (aceasta trebuind, de asemenea, menţionată expres în procesul-verbal, potrivit art. 16 din O.G. nr. 2/2001, care este operant în această ipoteză), acesta fiind momentul din care trebuie calculată şi curgerea termenului de prescripţie prevăzut de art. 31 din Legea nr. 50/1991.
Trib. Bucureşti, s. a IX-a cont. adm. şi fisc., dec. civ. nr. 1833/R/2009,
nepublicată
Prin cererea înregistrată sub nr. 9108/300/CV/2008, recurentul municipiul Bucureşti, prin Primarul general, a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 9983 din 18 noiembrie 2008, pronunţată de
Judecătoria sectorului 2 în dosarul nr. 9108/300/2008, în contradictoriu cu intimatul S.D., solicitând modificarea sentinţei recurate, în
sensul menţinerii procesului-verbal contestat ca legal şi temeinic. In motivarea cererii, se arată că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că procesul-verbal este lovit de nulitate ca urmare a faptului că lucrările de construire pentru care a fost sancţionat petentul-intimat ar fi fost executate în baza autorizaţiei de construire nr. 101/18M din 19 februarie 2004 şi au fost recepţionate prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 21212 din 10 mai 2005 şi în baza autorizaţiei de desfiinţare nr. 1160/132 M din 12 decembrie 2003, emisă de Primăria Sectorului 2, şi recepţionate, de asemenea, prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 28351 din 10 mai 2005, în condiţiile în care lucrările de construire sancţionate prin procesul-verbal analizat în cauză nu fac obiectul acestor autorizaţii, iar pentru acest gen de lucrări petentul avea obligaţia de a obţine autorizaţie de construire, conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 50/1991, republicată. In drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Petentul-intimat a formulat întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât în mod corect şi legal instanţa de fond a reţinut că lucrările vizate de agenţii constatatori, atât cele de demolare, cât şi cele de edificare a gardului împrejmuitor, au fost executate în baza autorizaţiilor impuse de lege, iar lucrările au fost terminate încă din anul 2005.
In dosar au formulat cerere de intervenţie în interesul recurentului şi numiţii I.A. şi I.M., însă cererea acestora a fost respinsă ca inadmisibilă, tribunalul constatând că prezenta speţă are drept obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal contestat menţionat anterior, conform dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, perspectivă din care părţi în speţă pot fi doar cele circumstanţiate de dispoziţiile art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar în eventualitatea în care intervenienţii au un interes în desfiinţarea gardului edificat de petentul-intimat, aceştia îşi pot valorifica şi proteja dreptul doar pe calea unei acţiunii directe, de drept comun, şi nu pe această cale.
In recurs părţile nu au administrat probe noi.
Analizând cererea formulată, sentinţa recurată şi probele administrate în cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. şi art. 34 din O.G. nr. 2/2001, tribunalul a constatat următoarele: prin sentinţa civilă nr. 9983 din 18 noiembrie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 în dosarul nr. 9108/300/2008, a fost admisă plângerea formulată de intimatul-petent S.D. împotriva pro
cesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. 6934 din 16 iulie 2008, care a fost anulat. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, la data de 16 iulie 2008, a fost încheiat procesul-verbal mai sus menţionat prin care petentul a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 3000 lei, reţinându-se în sarcina sa că ar fi executat o împrejmuire printr-un gard din zidărie cu înălţimea de circa 2 m şi lungimea de aproximativ 14 m, pe un teren aparţinând parţial domeniului public/privat la municipiului Bucureşti, situat între imobilul din str. Matei Voievod nr. 86 şi cel de la nr. 84, sector 2, desfiinţând totodată şi o magazie cu suprafaţa de aproximativ 10 mp şi consolidând două magazii cu suprafaţa de aproximativ 10 mp, amplasate pe latura din dreapta a terenului. Analizând procesul-verbal contestat, conform art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, instanţa a reţinut că acesta a fost legal încheiat, nefiind afectat de cauze de nulitate absolută, însă, sub aspectul temeiniciei celor reţinute în sarcina petentului, a concluzionat că din probele administrate în cauză, înscrisuri şi declaraţii de martori, rezultă că lucrările menţionate au fost executate în baza autorizaţiilor depuse la dosar şi au fost finalizate în anul 2005.
Analizând recursul declarat de intimat împotriva acestei sentinţe, tribunalul a constatat că hotărârea instanţei de fond este legală, având în vedere probele administrate în cauză, iar recursul este nefondat. Astfel, tribunalul a reţinut şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 50/1991, republicată, în sensul că la data încheierii procesului-verbal dreptul agentului constatator de a constata şi sancţiona contravenţia era prescris, precum şi incidcnţa în cauză a dispoziţiilor
art. 17 din O.G. nr. 2/2001 privind lipsa datei săvârşirii faptei. In acest sens, s-a avut în vedere împrejurarea că fapta contravenţională în materie de urbanism-construcţii, are o anumită specificitate în comparaţie cu alte fapte contravenţionale, în sensul că nu se consumă instantaneu, ci are o desfăşurare în timp, pe etape de lucrări, contravenientul săvârşind fapta din momentul începerii construcţiei şi până la terminarea acesteia. Or, în raport cu această modalitate specifică de săvârşire a faptei, care îi imprimă un caracter continuu – astfel cum este reglementat de art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 -, contravenţia trebuie considerată că se comite pe întregul parcurs al edificării construcţiei, astfel că ea poate fi sancţionată din momentul începerii lucrărilor şi până la terminarea lor, iar în cazul construcţiei finalizate, până la împlinirea termenului înscris în art. 31 din Legea nr. 50/1991. Dc aceea, este evident că în cazul construcţiilor în curs de nu poate fi considerată ca dată a săvârşirii faptei decât data constatării
contravenţiei (urmând însă ca procesul-verbal să menţioneze expres acest aspect), iar în cazul construcţiilor finalizate, data săvârşirii faptei este cea a terminării construcţiei (aceasta trebuind, de asemenea, menţionată expres în procesul-verbal, potrivit art. 17 din O.G. nr. 2/2001, care este operant în această ipoteză), acesta fiind momentul din care trebuie calculată şi curgerea termenului de prescripţie prevăzut de art. 31 din Legea nr. 50/1991.
Cât despre art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, republicată, potrivit cărora acele construcţii executate fară autorizaţie de construire nu se consideră finalizate, este evident că nu au nicio relevanţă pe aspectul analizat.
Opinia tribunalului s-a întemeiat, pe de o parte, pe faptul că art. 31 mai sus amintit stabileşte, ca moment de început al termenului de prescripţie, data săvârşirii faptei [aspect cu privire la care trebuie avute în vedere şi art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 care reglementează contravenţiile continue, precum şi Decizia de îndrumare nr. VI1/2000 a fostei Curţi Supreme de Justiţie). Pe de altă parte, a fost avută în vedere şi necesitatea unei interpretări atât logice, cât şi sistematice a art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, republicată, în sensul că, în cazul unor astfel de construcţii, care deci nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară, sancţiunile prevăzute de lege se pot aplica doar pe durata termenului de prescripţie prevăzut de art. 31 din acelaşi act normativ. O interpretare contrară ar conduce la soluţia absurdă a imprescriptibilităţii contravenţiei în discuţie, ceea ce ar fi neconform cu principiile ce guvernează materia răspunderii în general şi ar duce şi la ignorarea art. 31, care nu ar mai avea astfel niciun fel de relevanţă juridică.
Faţă de toate considerentele expuse, tribunalul a constatat că în cauză petentul a reuşit să facă dovada unei alte date a edificării/desfiinţării construcţiilor, iar în raport de data reală a finalizării acestor lucrări, astfel cum a fost probată de către contestator, în cauză a intervenit prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, potrivit art. 31 din Legea nr. 50/1991, ceea ce atrage nulitatea absolută a procesului-verbal de contravenţie. Sub acest aspect, trebuie precizat că este vorba de o cauză de nulitate absolută virtuală a actului în discuţie, întrucât sancţiunea nulităţii nu este prevăzută expres de lege în acest caz, dar se deduce implicit din caracterul de ordine publică al normei juridice încălcate, ce ţine de legalitatea aplicării sancţiunii contravenţionale, dar tribunalul a reţinut şi că procesul-verbal astfel cum a fost încheiat nu prevede în realitate data săvârşirii faptei, în
condiţiile în carc din menţiunile sale reiese că la momentul încheierii actului lucrările erau finalizate, astfel că data constatării nu poate fi asimilată datei săvârşirii faptei, pentru considerentele expuse anterior, iar această omisiune atrage şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 17 din O.G. nr. 2/2001, fiind vorba de o cauză de nulitate expres prevăzută de lege.
Faţă de cele menţionate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 34 din O.G. nr. 2/2001, tribunalul a respins recursul ca nefondat, întrucât în cauză nu sunt incidente nici alte motive de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea sentinţei recurate şi care să poată fi invocate şi din oficiu de instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
