(Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. civ., dec. nr. 99/A/15 decembrie 2010)
Prin sentinţa civilă nr. 2966/2010 pronunţată de Judecătoria Bistriţa la data de 12 mai 2010 s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta II în contradictoriu cu pârâţii IT şi A.N.A.F. – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, s-a dispus partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei de reclamanta II şi pârâtul IT prin formarea de loturi în natură, şi în consecinţă: s-a atribuit în natură reclamantei II lotul format din imobilul apartament situat în Bistriţa, str. …, fără plata de sultă compensatorie; s-a atribuit în natură pârâtului IT lotul format din terenurile proprietatea părţilor.
S-a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantei cu titlu de partaj asupra imobilului apartament situat în Bistriţa, str. … şi radierea din CF 53628-C1-U3 Bistriţa nr. top. 7835/1/3 şi din CF 53628 Bistriţa nr. top 7835/1 a dreptului de ipotecă înscris în favoarea ANAF – DGFP Bistriţa-Năsăud.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, precum şi din oficiu conform art. 295 C.proc.civ., tribunalul reţine faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, făcând o aplicare greşită a prevederilor art. 36 alin. 2 C.fam., pentru considerentele care urmează a fi relevate.
La data de 5 ianuarie 2010 reclamanta a investit instanţa de fond cu o cerere de împărţire a bunurilor comune în timpul căsătoriei, invocând în susţinerea acesteia faptul că asupra apartamentului său a fost aplicat sechestru asigurator.
Chiar dacă acţiunea a fost promovată împotriva pârâtei ANAF – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, prin notele de şedinţă depuse la dosar de reclamantă la data de 16 martie 2010 s-a precizat cu exactitate cadrul procesual în care se desfăşoară judecata, arătându-se că acţiunea se îndreaptă nu împotriva ANAF Bucureşti, ci doar împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.
Această poziţie este reiterată şi în cadrul şedinţei de judecată din data de 17 martie 2010, motiv pentru care la acest termen de judecată în calitate de pârât, cu termen în cunoştinţă, apare doar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud fără menţiunea ANAF, aşa cum apăruse la termenul anterior din 27 ianuarie 2010.
Cu toate acestea, deşi reclamanta a precizat expres că înţelege să se judece doar cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, în dispozitivul hotărârii atacate se admite acţiunea faţă de ANAF – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.
Comparându-se însă minuta cu dispozitivul dactilografiat, se constată că în cuprinsul minutei, ce reflectă rezultatul deliberării, acţiunea reclamantei este admisă numai faţă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice fără menţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, astfel încât înscrierea acestei agenţii în dispozitivul dactilografiat constituie o evidentă eroare materială, care poate fi îndreptată la cerere sau din oficiu.
În aceste condiţii, soluţia desfiinţării hotărârii instanţei de fond motivat de necesitatea calificării cadrului procesual, a analizării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu se impune a fi adoptată.
Rezultă clar din poziţia reclamantei exprimată la fondul cauzei că aceasta se judecă numai cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, astfel că problema calităţii procesuale a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu se mai pune.
Menţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în cuprinsul dispozitivului constituie o evidentă eroare materială, în condiţiile în care minuta cuprinde soluţia admiterii acţiunii numai în contradictoriu cu partea pe care reclamanta a înţeles să o cheme în judecată.
Pe fondul cauzei, apelul este însă întemeiat.
Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, partajarea bunurilor comune s-a dispus numai pe considerentul că asupra apartamentului soţilor I s-a instituit sechestru asigurator, o asemenea măsură fiind apreciată motiv temeinic.
Partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei, recunoscută de dispoziţiile art. 36 alin. 2 din Codul familiei, poate fi admisă numai cu titlu excepţional, derogatoriu de la principiul că partajarea are loc la desfacerea căsătoriei, fiind condiţionată de existenţa unor motive temeinice.
Legea nu arată în ce constau motivele temeinice ce pot justifica împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei, astfel că aprecierea acestora se face de instanţa de judecată.
Cercetarea existenţei motivelor temeinice de împărţire a bunurilor în timpul căsătoriei, constituie o chestiune prealabilă ce trebuie soluţionată de instanţă, înaintea fondului cererii.
Există motive temeinice de împărţire a bunurilor comune în timpul căsătoriei atunci când sistarea stării de codevălmăşie se impune, de urgenţă, pentru a permite unuia din soţi să-şi execute corespunzător obligaţiile personale, legale sau contractuale ori pentru a-i permite să-şi conserve prerogativele dreptului de proprietate asupra unora din bunurile ce alcătuiesc comunitatea.
Se poate observa, din cuprinsul acţiunii introductive, că reclamanta solicită partajarea bunurilor comune (apartament şi terenuri), urmărind practic să-şi protejeze apartamentul bun comun, pus sub sechestru.
Tribunalul constată însă că acest temei, singur, nu poate constitui motiv temeinic, care să justifice partajarea bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei.
Reclamanta nu este în pericol iminent de a-şi pierde dreptul asupra apartamentului, nu este în pericolul iminent de a nu-şi putea executa corespunzător obligaţiile personale, legale sau contractuale, astfel încât să se impună partajarea bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei lor.
Aceasta întrucât în prezent reclamanta foloseşte apartamentul, care constituie domiciliul său, în mod exclusiv, soţii fiind de fapt despărţiţi în fapt din vara anului 2009, aşa cum atestă reclamanta în cuprinsul acţiunii introductive.
Întrucât apartamentul constituie bun comun, creditorul personal al intimatului IT nu va putea porni executarea silită asupra bunului, astfel că reclamanta nu va fi pusă în situaţia de a-şi vedea vândut la licitaţie bunul, pierzându-şi astfel imobilul unde locuieşte, ci mai întâi va trebui să urmărească bunurile proprii ale debitorului IT şi dacă acestea nu sunt îndestulătoare va trebui solicite partajul bunurilor comune, putând urmări silit doar bunurile care revin în urma partajului în lotul debitorului.
Ca atare, reclamanta nu este în pericol de a se vedea fără locuinţă, întrucât dacă se declanşează urmărirea silită asupra apartamentului, aceasta îşi poate proteja dreptul său pe calea unei contestaţii la executare, în cadrul căreia să invoce calitatea de bun comun al apartamentului, cu toate consecinţele care decurg din această calitate.
Totodată, în cazul în care creditorul va solicita partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei soţilor, reclamanta are posibilitatea ca în acel cadru procesual să solicite atribuirea apartamentului în favoarea sa.
În baza considerentelor exprimate, reţinând lipsa vreunui pericol iminent ce să constituie o ameninţare pentru reclamantă că îşi va pierde dreptul asupra apartamentului, că nu îşi va putea executa corespunzător obligaţiile personale, legale sau contractuale, reţinând că instituirea sechestrului asupra unui bun comun nu constituie motiv temeinic care să justifice partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei soţilor, la cererea soţului care foloseşte şi poate dispune de acest bun, atâta timp cât bunul comun nu poate fi urmărit de creditorul personal al unuia dintre soţi fără ca mai întâi să se solicite partajul, tribunalul în baza art. 296 C.proc.civ., va admite apelul declarat, va schimba în tot hotărârea atacată în sensul că va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată.
