Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub nr. 12567/101/2013 contestatoarea M.M.M în contradictoriu cu intimaţii U.A.T.I şi Primarul com. I. a solicitat să se dispună desfiinţarea dispoziţiei nr. 242 emisă de Primarul com. I la data de 05 decembrie 2013, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva înştiinţării de plată nr. 728/24.09.2013, emisă de Primăria I şi, în consecinţă, să se anuleze această înştiinţare de plată şi să fie exonerată de plata obligaţiilor fiscale, comunicate prin respectiva înştiinţare..
Prin sentinţa nr. 1917/2014 din data de 28 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 12567/101/2013, s-a admis contestaţia formulată de contestatoarea M.M.M în contradictoriu cu intimaţii U.A.T. a comunei I şi Primarul comunei I.
S-a anulat dispoziţia nr. 242/05.12.2013 emisă de Primarul comunei I şi înştiinţarea de plată nr. 728/24.09.2013 emisă de Primăria comunei I.
A exonerat contestatoarea de plata sumei de 208 lei reprezentând impozit pe teren şi penalităţi de întârziere.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei nr. 1917/2014 din data de 28 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 12567/101/2013, a formulat recurs recurenta pârâta UAT I, prin primar.
S-a susţinut că, raportat la art. 488 alin. 1 pct. 3 NCPC, instanţa de fond a pronunţat sentinţa criticată cu încălcarea competenţei teritoriale de ordine publică a altei instanţe, pe care pârâţii au invocat-o prin întâmpinare,
De asemenea, raportat la art. 488 alin. 1 pct. 5 NCPC, instanţa de fond a pronunţat sentinţa criticată cu încălcarea regulilor de procedură, lăsând nesoluţionată în considerente şi respectiv în dispozitivul hotărârii a excepţiei invocate cu privire la necompetenţa teritorială în considerentul faptului că reclamanta îndeplineşte funcţia de procuror în cadrul unui parchet din circumscripţia Curţii de Apel Craiova, contrar dispoziţiilor art. 127 alin. 1 şi 3, ale art. 237 alin. 2 pct. 1, ale art. 245 şi ale art. 246 alin. 1 NCPC,
Raportat la art. 488 alin. 1 pct. 5 NCPC, instanţa de fond a pronunţat sentinţa criticată făcând aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de Hot. Guv. nr. 44/2004.
Drept pentru care, invocă următoarele motive:
Cu privire la excepţia de necompetenţa teritorială a instanţei de fond:
Referitor la excepţia privind necompetenţa teritorială a instanţei de fond, solicită a se lua act de faptul că instanţa de fond a încălcat, în primul rând, dispoziţiile art. 397 alin. 1 NCPC raportat la art. 488 alin. 1 pct. 3 NCPC, deoarece, instanţa de fond, deşi avea obligaţia să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii de către toate părţile din proces, pe de o parte formulate de reclamantă, şi pe de altă parte, formulate de pârâţi, astfel că nu s-a procedat în niciun fel la consemnarea deliberării cu privire la temeinicia acelei respingeri a excepţiei de necompetenţa teritorială pe care au invocat-o în cuprinsul întâmpinării.
De asemenea, raportat la aceeaşi excepţie a necompetenţei teritoriale, a solicitat a se constata că instanţa de fond a încălcat şi dispoziţiile art. 248 alin. 1 NCPC raportat la art. 488 alin. 1 pct. 5, deoarece avea obligaţia ca mai întâi să se pronunţe asupra excepţiilor care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, iar acest aspect nu rezultă nici din considerentele reţinute de către instanţă şi nici din cuprinsul dispozitivului sentinţei criticate, astfel că, să constate nulitatea sentinţei criticate în contextul dispoziţiilor art. 237 alin. 2 pct. 1, ale art. 245 şi ale art. 246 alin. 1 NCPC.
Cu privire la fondul cauzei:
În considerentele sale, instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, reţinând doar concluziile reclamantei, în sensul că atâta timp cât nu a fost emisă o hotărâre a consiliului local cu privire la stabilirea zonei de impozitare nu ar fi fost corectă calcularea diferenţei de impozit pentru terenurile pe care fiecare contribuabil le deţine în proprietate pe raza comunei I, chiar dacă această diferenţă de impozit s-a calculat ca urmare a inspecţiei fiscale realizate de către echipa de audit financiar a Curţii de Conturi înăuntrul termenului de prescripţie şi contextul prevederilor Titlului IX, pct. 9 din Hot. Guv. nr. 44 / 2004, fiind astfel ignorate de către instanţa de fond, şi dispoziţiile art. 91 Cod .pr. fis. cu privire la faptul că: dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.
Pentru aceste considerente motivează, în continuare, netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei criticate:
– reclamanta nu poate fi scutită de obligaţia aplicării impozitul corect stabilit de către inspecţia fiscală înăuntrul termenului de prescripţie, chiar dacă a fost de bună-credinţă şi a achitat anual sumele care i s-au cerut,
– de asemenea, instanţa de fond a omis să constate că în această cauză nu suntem în situaţia unei majorări de impozit, ci doar în situaţia de plată a diferenţei de impozit ca urmare a unui calcul efectuat eronat de către organul fiscal, anterior inspecţiei fiscale,
– instanţa de fond, bazându-se doar pe concluziile reclamantei, invocă o situaţie absolut imposibilă, şi anume faptul că nu este o hotărâre a consiliului local cu privire la o altă delimitare a zonelor de impozitare, care ar trebui să fie preexistentă inspecţiei fiscale, după concepţia greşită atât a reclamantei, cât şi a instanţei de fond,
– de asemenea, atât reclamanta, precum şi instanţa de fond, au reţinut greşit că prin decizia dată, Curtea de Conturi ar fi încadrat terenurile în cauză pe zone, fiind vorba despre o atribuţie care într-adevăr revine Consiliului Local, fiind omisă cu bună-ştiinţă însă împrejurarea că în raport cu încadrarea făcută, inspecţia fiscală a Curţii de Conturi a constatat că în situaţia dată nu s-au respectat dispoziţiile imperative ale legii, şi anume dispoziţiile Hot. Guv. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, referitor la art. 247 Cod Fiscal, cu consecinţa firească a recuperării prejudiciilor,
– cu privire la obligaţia de plată accesorie a penalităţilor în sumă de 53 lei aferente obligaţiei de plată principale în sumă de 155 lei – reprezentând diferenţa de impozit, de asemenea, arată că, aceste penalităţi au fost calculate înăuntrul termenului de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 91 Cd.Pr.Fis., astfel că intervalul de timp aferent termenului de prescripţie constituie temei legal, pe de o parte pentru dreptul organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale datorate de contribuabili, atât obligaţii fiscale principale, cât şi obligaţii fiscale accesorii, şi pe de altă parte, termenul de prescripţie constituie temei legal pentru îndatorirea contribuabililor de a plăti obligaţiile fiscale în totalitatea lor: principale şi accesorii, care s-au stabilit inclusiv cu titlu de diferenţe fiscale, în intervalul termenului de prescripţie, în condiţiile în care, data scadenţei plăţii acestor datorii fiscale se situează, aşa cum am precizat mai sus, în cadrul termenului de prescripţie,
– prin urmare, U.A.T. I, în calitatea sa de organ fiscal, în aplicarea măsurilor dispuse de către Curtea de Conturi, a emis actul fiscal privind diferenţa de impozit, oricând în termenul de prescripţie de 5 ani, pentru datorii fiscale scadente înainte de împlinirea termenului de prescripţie, fiind stabilite obligaţii de plată principale restante,
– invocă în acest sens şi principiul de drept, recunoscut atât de Codul Civil, precum şi de Codul Fiscal şi respectiv de Codul de Procedură Fiscală, în sensul că: orice măsură accesorie, urmează soarta principalului.
– în concluzie, arătă că scopul prevăzut de lege cu privire la aplicarea de penalităţi îl constituie faptul că penalitatea este o măsură fiscală pe care legiuitorul, din considerente economice, a înţeles să o reglementeze în mod expres prin actele normative şi cu privire la care nu se poate proceda la eludarea acesteia atunci când o astfel de obligaţie fiscală accesorie a fost stabilită în condiţiile prevăzute de legislaţia din domeniul în care este aplicată penalitatea respectivă, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din întreg ansamblul probator al acestei cauze, nici reclamanta şi nici instanţa de fond nu au făcut vreo afirmaţie în sensul că atât pentru diferenţa de impozit, cât şi pentru penalitatea aferentă ar fi fost aplicată vreo procedură de calcul eronată.
A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 1917/2014 şi a încheierii instanţei cu privire la stabilirea competenţei instanţei, trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanţa competentă teritorial, în sensul punerii în vedere a contestatoarei de a alege instanţa competentă teritorial conform art. 127 alin. 1 şi 3 NCPC şi pe fond, obligarea debitoarei M.M.M la plata debitului total în sumă de 208 lei, precum şi menţinerea ca legale atât a Dispoziţiei nr. 242 / 2013, cât şi a înştiinţării de plată nr. 728 / 2013, aspecte cu privire la care instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, susceptibilă de nulitate absolută.
La data de 14 octombrie 2014, intimatul pârât PRIMARUL COMUNEI I. a formulat întâmpinare prin care a învederat faptul că achiesează la cererea de recurs a U.A.T.C. I şi solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
În baza art. 411 alin. 1 pct. 2 teza finală, solicită judecarea recursului în lipsă.
La data de 28 octombrie 2014, intimata reclamantă M.M.M a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mehedinţi, invocată de recurenta pârâtă, ca neîntemeiată. A susţinut că este competent Tribunalul Mehedinţi, întrucât nu este instanţa la care aceasta îşi desfăşoară activitatea, ci o instanţă superioară în grad.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţată de instanţa de fond.
Analizând criticile formulate, în raport de dispoziţiile legale incidente, Curtea reţine următoarele:
Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 488 din Noul Cod de procedură civilă, care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt. Recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Recurenta pârâtă a susţinut că raportat la dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 3 Noul Cod de procedură civilă, instanţa de fond a pronunţat sentinţa atacată cu încălcarea competenţei teritoriale de ordine publică a altei instanţe.
Această critică este apreciată ca neîntemeiată de către instanţa de recurs. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 127 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Alin. 3 stabileşte că dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.
Se reţine că în raport de obiectul cererii competenţa în primă instanţă aparţine Tribunalului, aspect necontestat de către părţile din dosar. Întrucât reclamanta este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X şi nu în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Mehedinţi a fost sesizat corect cu soluţionarea acţiunii formulate de reclamantă, în raport de dispoziţiile art. 127 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 09 aprilie 2014 instanţa de fond a constatat şi stabilit în mod corect că Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II a Civilă, de Contencios Administrativ si Fiscal este competent din punct de vedere general, material şi teritorial să judece prezenta pricină, în raport de disp. 95 pct.1 C. pr. civ. rap. la art. 10 alin. 1 teza 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 218 alin. 1 Cod procedură fiscală, litigiul fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române, a cărui soluţionare în primă instanţă revine tribunalului administrativ-fiscal de la domiciliul reclamantului, potrivit alegerii de competenţă făcută conform art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/200, domiciliu ce se în circumscripţia Tribunalului Mehedinţi.
De asemenea, critica cu privire la nelegalitatea sentinţei atacate prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 5 din Noul Cod de procedură civilă este neîntemeiată.
Astfel, s-a susţinut că instanţa de fond a pronunţat sentinţa criticată cu încălcarea regulilor de procedură, lăsând nesoluţionată în considerente şi respectiv în dispozitivul hotărârii a excepţiei invocate cu privire la necompetenţa teritorială.
În aplicarea dispoziţiilor art. 233 Noul Cod de procedură civilă grefierul de şedinţă are obligaţia întocmirii unei încheieri pentru fiecare şedinţă de judecată, la care a participat în această calitate, pe care o va ataşa la dosarul cauzei. În ipoteza în care hotărârea se pronunţă în ziua în care au avut loc dezbaterile nu se întocmeşte încheierea de şedinţă, ci menţiunile consemnate de grefier vor alcătui partea introductivă a hotărârii judecătoreşti, intitulată practica. În ceea ce priveşte încheierile premergătoare, acestea se clasifică în încheieri preparatorii şi încheieri interlocutorii.
La termenul din data de 09 aprilie 2014 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Mehedinţi, a acordat cuvântul asupra acesteia şi a respins-o motivat, aspect ce rezultă din paragraful 7 al încheierii de şedinţă de la acel termen întocmită în cauză: „Instanţa având în vedere excepţia invocată, văzând dispoziţiile art. 127 NCPC, text de lege ce vizează calitatea reclamantului, aceea de judecător, legiuitorul neînţelegând să extindă calitatea procesuală la aceea de magistrat, faţă de faptul că, contestatoarea din prezenta cauză are calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X şi constatând că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 NCPC ce stabilesc competenţa teritorială în astfel de situaţii, respinge excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mehedinţi invocată prin întâmpinare de către intimaţi”.
Încheierea din data de 09 aprilie 2014 reprezintă o încheiere interlocutorie, ce leagă instanţa, astfel încât nu s-ar putea susţine că aceasta a lăsat nesoluţionată în considerente şi dispozitiv excepţia de necompetenţă teritorială, excepţia de necompetenţă teritorială invocată fiind soluţionată pe parcursul procesului, astfel cum rezultă din actele dosarului.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, Curtea reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 247 şi 251 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal reglementează atât modul în care se datorează impozitele în cauză cât şi modul în care se stabilesc acestea. În această succesiune de etape, Consiliul Local este acela care are prima atribuţie, şi anume aceea de a stabili zona, apoi organul fiscal al unităţii administrative locale va emite decizia de impunere.
Încadrarea imobilelor din extravilanul localităţii I., încadrare care ca efect stabilirea unui anumit cuantum sau procent de impozitare, a fost efectuată prin hotărâre de consiliu local.
Decizia de impunere a fost emisă în considerarea unui criteriu stabilit printr-o hotărâre de consiliu local, şi anume zona în cadrul localităţii unde este amplasat imobilul.
Instanţa de recurs constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că emiterea unei noi decizii de impunere în urma unui control financiar al Curţii de Conturi este nelegală.
Curtea de Conturi nu poate stabili zona în care se încadrează terenul în vederea impozitării în limitele teritoriale ale localităţii, dar poate verifica modul de stabilire a acestui aspect de către instituţia publică abilitată.
În mod corect a stabilit instanţa de fond că în situaţia în care s-ar reţine de către Curtea de Conturi că instituţia publică, în speţă consiliul local, nu a stabilit în mod corect încadrarea terenului în zonele prevăzute de Codul fiscal, nu se poate imputa această situaţie de fapt direct contribuabilului.
Pentru a se putea emite decizii de impunere prin încadrarea terenurilor de pe raza administrativă a localităţii I. în altă zonă decât în cea în care au fost încadrate prin hotărârea actuală a consiliului local, trebuie emisă o nouă hotărâre de încadrare în noile zone, aşa cum rezultă din art. 247 lit. b din Codul fiscal.
Analizând argumentele instanţei de fond, instanţa de recurs constată că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări a normelor legale, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, criticile formulate de recurenta pârâtă sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod procedură civilă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
Decizie de impunere privind plata impozitului pe teren si a penalităţilor de întârziere. Încadrarea imobilelor în extravilanul localităţii ca urmare a unei hotărâri a consiliului local. Emiterea unei noi decizii de impunere în urma unui control financiar
Curtea de Conturi nu poate stabili zona în care se încadrează terenul în vederea impozitării în limitele teritoriale ale localităţii, dar poate verifica modul de stabilire a acestui aspect de către instituţia publică abilitată..
