Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes în promovarea prezentei acţiuni invocată de instanţă din oficiu, conform art. 248 din Codul de procedură civilă, instanţa constată următoarele:
Potrivit art. 33 din Codul de procedură civilă, „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”.
Aşadar, instanţa reţine că interesul, condiţie de exerciţiu a oricărei acţiuni civile, reprezintă folosul practic pe care îl urmăreşte reclamantul prin promovarea acţiunii, iar pentru admisibilitatea acţiunii civile, interesul acestuia trebuie să fie determinat, legitim, născut şi actual, personal şi direct.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei să se constate că existenţa dreptului său locativ este dat de regimul juridic al locaţiunii şi nu de drepturi speciale, respectiv să se constate statutul de locuinţă simplă sau dimpotrivă, statutul acesteia de reşedinţă oficială, de protocol sau de serviciu.
Conform art. 2 lit. g din Legea locuinţei nr. 114/1996, prin locuinţă de protocol se înţelege locuinţa destinată utilizării de către persoanele care sunt alese sau numite în unele funcţii ori demnităţi publice, exclusiv pe durata exercitării acestora.
De asemenea, instanţa reţine că potrivit art. 57 din acelaşi act normativ „ (1) Locuinţele de protocol sunt proprietate publică a statului.
(2) Administrarea fondului locativ de protocol se face de către Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, care asigură evidenţa, întreţinerea, repararea şi conservarea acestuia, precum şi încasarea chiriei.
(3) Atribuirea, ocuparea şi folosirea locuinţelor de protocol se fac în condiţiile prezentei legi”.
Articolul 58 din aceeaşi lege, prevede că „lista cuprinzând imobilele cu destinaţie de reşedinţă oficială, precum şi celelalte locuinţe de protocol şi condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească, inclusiv cele de dotare şi confort, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.
Mai mult, conform art. 59 din Legea locuinţei nr. 114/1996, „(1)Pot beneficia de locuinţă de protocol, la cerere, cu plata chiriei prevăzute de lege, persoanele care îndeplinesc următoarele funcţii publice: vicepreşedinţi ai Senatului şi ai Camerei Deputaţilor, miniştri de stat, miniştrii şi asimilaţii acestora, precum şi preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele Curţii Constituţionale, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ şi avocatul poporului, pe durata exercitării funcţiei sau a mandatului.
(2) Pentru persoanele prevăzute la alin. 1, atribuirea locuinţei de protocol se face prin decizie a primului-ministru şi se pune la dispoziţia lor de către Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”.
Conform art. 60 din aceeaşi lege, „Pentru reşedinţele oficiale, Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” va încheia contracte de închiriere cu serviciile de specialitate ale instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea persoanele beneficiare.
Pentru locuinţele de protocol, contractele de închiriere se încheie de către Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” cu beneficiarii direcţi, care, pe această bază, vor putea ocupa locuinţa respectivă împreună cu membrii familiei.
Contractul de închiriere a locuinţelor de protocol şi a celor cu destinaţie de reşedinţă oficială încetează de drept în termen de 60 de zile de la data eliberării din funcţie a beneficiarului”.
De asemenea, instanţa reţine că noţiunea de „locuinţă de serviciu” este definită prin art. 2 lit. d din acelaşi act normativ ca fiind locuinţa destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale.
Aşadar, instanţa constată că legiuitorul a reglementat distinct categoriile locuinţelor de reşedinţă oficială, de protocol sau de serviciu şi condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a se încadra într-o anumită categorie, precum şi părţile contractante.
La solicitarea expresă a instanţei, reclamantul a precizat că a promovat prezenta acţiune pentru a înlătura alegațiile aduse de mass-media si de XX potrivit cu care ar deține aceasta locuința în virtutea calităţii sale de demnitar.
Faţă de cele menţionate mai sus, instanţa apreciază că, în speţă, reclamantul nu justifică interesul promovării prezentei cererii, având în vedere că pentru a preîntâmpina alegaţiile din mass-media cu privire la deţinerea locuinţei în calitatea sa de demnitar, ar putea prezenta contractele de închiriere depuse la dosar, iar în cazul în care mass-media ar expune situaţia locuinţei reclamantului ca nefiind conformă adevărului, ar putea promova acţiuni împotriva celor care fac afirmaţii mincinoase.
Astfel, instanţa reţine că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 33 teza a II-a din Codul de procedură civilă, reclamantul nefăcând dovada că urmează să i se încalce un drept subiectiv sau că urmează să sufere o pagubă iminentă şi care nu s-ar putea repara.
Pe de altă parte, instanţa constată că în privinţa pretinselor afirmaţii ale XX, reclamantul se poate apăra în cadrul dosarului care are ca obiect pretenţii cu privire la imobilul din litigiu, în care acesta are calitatea de pârât.
Având în vedere considerentele arătate, instanţa urmează să admită excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de chemare judecată, invocată din oficiu, şi să respingă, ca lipsită de interes, cererea de chemare în judecată.
Potrivit art. 33 din Codul de procedură civilă, „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”.
Aşadar, instanţa reţine că interesul, condiţie de exerciţiu a oricărei acţiuni civile, reprezintă folosul practic pe care îl urmăreşte reclamantul prin promovarea acţiunii, iar pentru admisibilitatea acţiunii civile, interesul acestuia trebuie să fie determinat, legitim, născut şi actual, personal şi direct.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei să se constate că existenţa dreptului său locativ este dat de regimul juridic al locaţiunii şi nu de drepturi speciale, respectiv să se constate statutul de locuinţă simplă sau dimpotrivă, statutul acesteia de reşedinţă oficială, de protocol sau de serviciu.
Conform art. 2 lit. g din Legea locuinţei nr. 114/1996, prin locuinţă de protocol se înţelege locuinţa destinată utilizării de către persoanele care sunt alese sau numite în unele funcţii ori demnităţi publice, exclusiv pe durata exercitării acestora.
De asemenea, instanţa reţine că potrivit art. 57 din acelaşi act normativ „ (1) Locuinţele de protocol sunt proprietate publică a statului.
(2) Administrarea fondului locativ de protocol se face de către Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, care asigură evidenţa, întreţinerea, repararea şi conservarea acestuia, precum şi încasarea chiriei.
(3) Atribuirea, ocuparea şi folosirea locuinţelor de protocol se fac în condiţiile prezentei legi”.
Articolul 58 din aceeaşi lege, prevede că „lista cuprinzând imobilele cu destinaţie de reşedinţă oficială, precum şi celelalte locuinţe de protocol şi condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească, inclusiv cele de dotare şi confort, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.
Mai mult, conform art. 59 din Legea locuinţei nr. 114/1996, „(1)Pot beneficia de locuinţă de protocol, la cerere, cu plata chiriei prevăzute de lege, persoanele care îndeplinesc următoarele funcţii publice: vicepreşedinţi ai Senatului şi ai Camerei Deputaţilor, miniştri de stat, miniştrii şi asimilaţii acestora, precum şi preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele Curţii Constituţionale, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ şi avocatul poporului, pe durata exercitării funcţiei sau a mandatului.
(2) Pentru persoanele prevăzute la alin. 1, atribuirea locuinţei de protocol se face prin decizie a primului-ministru şi se pune la dispoziţia lor de către Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”.
Conform art. 60 din aceeaşi lege, „Pentru reşedinţele oficiale, Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” va încheia contracte de închiriere cu serviciile de specialitate ale instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea persoanele beneficiare.
Pentru locuinţele de protocol, contractele de închiriere se încheie de către Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” cu beneficiarii direcţi, care, pe această bază, vor putea ocupa locuinţa respectivă împreună cu membrii familiei.
Contractul de închiriere a locuinţelor de protocol şi a celor cu destinaţie de reşedinţă oficială încetează de drept în termen de 60 de zile de la data eliberării din funcţie a beneficiarului”.
De asemenea, instanţa reţine că noţiunea de „locuinţă de serviciu” este definită prin art. 2 lit. d din acelaşi act normativ ca fiind locuinţa destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale.
Aşadar, instanţa constată că legiuitorul a reglementat distinct categoriile locuinţelor de reşedinţă oficială, de protocol sau de serviciu şi condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a se încadra într-o anumită categorie, precum şi părţile contractante.
La solicitarea expresă a instanţei, reclamantul a precizat că a promovat prezenta acţiune pentru a înlătura alegațiile aduse de mass-media si de XX potrivit cu care ar deține aceasta locuința în virtutea calităţii sale de demnitar.
Faţă de cele menţionate mai sus, instanţa apreciază că, în speţă, reclamantul nu justifică interesul promovării prezentei cererii, având în vedere că pentru a preîntâmpina alegaţiile din mass-media cu privire la deţinerea locuinţei în calitatea sa de demnitar, ar putea prezenta contractele de închiriere depuse la dosar, iar în cazul în care mass-media ar expune situaţia locuinţei reclamantului ca nefiind conformă adevărului, ar putea promova acţiuni împotriva celor care fac afirmaţii mincinoase.
Astfel, instanţa reţine că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 33 teza a II-a din Codul de procedură civilă, reclamantul nefăcând dovada că urmează să i se încalce un drept subiectiv sau că urmează să sufere o pagubă iminentă şi care nu s-ar putea repara.
Pe de altă parte, instanţa constată că în privinţa pretinselor afirmaţii ale XX, reclamantul se poate apăra în cadrul dosarului care are ca obiect pretenţii cu privire la imobilul din litigiu, în care acesta are calitatea de pârât.
Având în vedere considerentele arătate, instanţa urmează să admită excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de chemare judecată, invocată din oficiu, şi să respingă, ca lipsită de interes, cererea de chemare în judecată.
