In cazul procedurii reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, cu modificările ulterioare, soluţionarea cererii aparţine instanţelor judecătoreşti, iar nu instanţelor arbitrale, clauza existentă, în acest sens, în conţinutul convenţiei încheiate de părţi nefiind aplicabilă, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Cererile, indiferent de valoarea obiectului, se depun la judecătorie în cazul celor formulate în materie civilă şi la tribunal în cazul celor formulate în materie comercială, procedura specială instituită prin această ordonanţă fiind derogatorie de la dispoziţiile dreptului comun şi chiar de la înţelegerea părţilor.
Emiterea somaţiei de plată implică obligatoriu probarea caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei, potrivit art. 1 din ordonanţă, această cerinţă nefiind îndeplinită atunci când debitorul contestă existenţa sau întinderea datoriei, neexistând deci un înscris însuşit prin semnătură sau în alt mod admis de lege, care să ateste drepturile şi obligaţiile privind executarea unor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.
în această situaţie realizarea creanţei urmează a avea loc prin sesizarea justiţiei pe calea dreptului comun pentru evaluarea şi determinarea prejudiciului suferit.
(Decizia nr. 1048 din 3 septembrie 2002 — Secţia a Vl-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 7895 din 19.10.2001, pronunţată în Dosarul nr. 8770/2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. “A.l.” S.R.L. şi a somat debitoarea S.C. “A.” S.A. ca, în termen de 15 zile de la comunicarea acestei hotărâri, să plătească suma de bani reprezentând dobânda legală, cererea privind acordarea de penalităţi de întârziere fiind respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, în sensul că s-a făcut dovada, de către creditoare, cu privire la caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei solicitate cu titlu de dobândă legală.
împotriva acestei sentinţe, debitoarea S.C. “A.” S.A. a formulat acţiune în anulare care, prin Sentinţa civilă nr. 2843 din 28.02.2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială, în Dosarul nr. 840/2002, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Nemulţumită şi de această hotărâre, debitoarea S.C. “A.” S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în întregime a sentinţei pronunţate, şi pe fond, procedându-se la rejudecarea cauzei, să fie respinsă cererea reclamantei-creditoare ca nelegală şi neîntemeiată.
în motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 din Codul de procedură civilă, recurenta a invocat excepţia lipsei competenţei materiale a instanţei, susţinând, în esenţă, că interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 3431 din a condus instanţa la aplicarea prevederilor art. 3434 alin. 2 din Codul de procedură civilă, astfel încât s-a apreciat că “părţile sunt obligate să arate numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor, sub sancţiunea inoperării acestei cauze”, deşi textul nu conţine o astfel de prevedere ca o condiţie expresă sau implicită.
Pe fondul cauzei, recurenta a arătat în esenţă că, în mod nelegal, instanţa s-a învestit cu soluţionarea cauzei, pronunţând o sentinţă lipsită de temei legal, prin care a acordat creditoarei suma cu titlu de dobândă legală comercială, dobândă la un debit inexistent, întemeindu-şi soluţia dată pe prevederile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi art. 43 din Codul comercial.
Examinând recursul declarat în raport de actele şi lucrările cauzei, Curtea a constatat că acesta este justificat numai în ceea ce priveşte criticile invocate pe fond, neputând fi reţinute ca întemeiate celelalte critici invocate pe cale de excepţie.
Astfel, este neîntemeiată critica invocată sub forma excepţiei de necompetenţă materială a instanţei de fond, deoarece Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 reglementează o procedură specială care derogă de la dispoziţiile dreptului comun şi chiar de la convenţia părţilor, cum este cazul în speţa de faţă.
Art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 prevede că “Cererile, indiferent de valoarea obiectului acestora, se depun la judecătorie în cazul celor formulate în materie civilă şi la tribunal în cazul celor formulate în materie comercială.”
Faţă de aceste dispoziţii legale, în mod corect, s-a reţinut de către instanţa de fond că este competentă să soluţioneze cererea întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001.
Pe fondul cauzei, Curtea a apreciat temeinicia criticilor formulate.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, “Procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.”
In speţă, debitul la care au fost calculate dobânzile solicitate de intimată şi pentru care recurenta a fost somată de instanţa de fond este incert, creanţa invocată de recurentă nefiind certă, lichidă şi exigibilă, şi ca atare nu pot fi incidente dispoziţiile legii speciale privind procedura somaţiei de plată.
în considerarea celor arătate, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat, a modificat Sentinţa civilă nr. 2843 din 28.02.2002 şi, în consecinţă, a admis acţiunea în anulare.
Pe fondul cauzei a fost respinsă cererea formulată de creditoare, ca nefondată, ca urmare a anulării Sentinţei civile nr. 7895 din 19.10.2001.
