Prin sentinţa nr.2702 din 06 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr.3930/101/2014 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Judeţului Mehedinţi în contradictoriu cu pârâţii Primarul Comunei X, reprezentant al Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna X şi Y, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe s-a exercitat calea de atac a recursului de către recurentul reclamant solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecând cauza să admită cererea de chemare in judecată în sensul anulării dispoziţiei contestate emisă de Primarul Comunei X, Judeţul Mehedinţi.
Recurentul reclamant a învederat, în esenţă, că, interpretarea dată de instanţa de fond textului Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă nu este justă. A mai arătat că, potrivit dreptului administrativ, un act administartiv trebuie să indeplinească patru condiţii, respectiv să fie emis in forma şi cu respectarea procedurii prevăzute de lege, să fie emis de autoritatea competentă şi in limitele competenţei sale, să fie conform cu Constituţia, legile şi actele normative in vigoare, să fie conform cu interesul public urmărit de lege.
A mai arătat că, deşi Legea nr. 24/2000 reglementează tehnica legislativă la adoptarea actelor cu caracter normativ, dispoziţiile acestei legi, devin incidente prin extensie şi asupra actelor cu caracter individual, acestea supunându-se aceloraşi reguli de tehnică legislativă. Astfel, actele cu caracter individual nu sunt exceptate de la obligativitatea emiterii acestora in context cu legea şi de a se respecta anumite reguli de tehnică legislativă la emiterea acestora.
A nu se interpreta in acest sens inseamnă a se susţine că, actele cu caracter individual sunt exceptate de la obligativitatea respectării legilor privind condiţiile de formă şi fond necesare la intocmirea lor valabilă, precum şi de la obligativitatea motivării acestora. In opinia sa, noţiunea de lege trebuie luată într-un sens larg incluzând toate actele normative care constituie forme de exprimare a normelor de drept.
De asemenea că, prin dispoziţia contestată Primarul Comunei X a nesocotit nu numai principiile de drept administartiv prin care se consacră obligativitatea respectării legii la emiterea actelor administrative dar şi dispoziţiile legilor in vigoare. A mai arătat că, emitentul actului nu a precizat care este legea in aplicarea căreia s-a emis. Totodată că, nu a fost contrasemnată de către secretarul primăriei, aspect ce reprezintă un viciu de formă la emiterea actului. Din conţinutul acesteia nu rezultă care este salariul tarifar de încadrare, care este sporul de vechime care trebuia inclus in salariul de bază, care sunt celelate sporuri cu caracter permanent prevăzute de lege. A mai arătat că nu se face trimitere la gradul de salarizare, la clasa de salarizare, deoarece in funcţie de acestea, fiecare salariat în parte se incadrează într-o anumită grilă de salarizare, condiţii care ar permite salariatului să verifice dacă salariul este corect stabilit.
Totodată că, salariatului i s-a incălcat dreptul la informare potrivit art. 17 alin.3 lit. K şi art. 39 alin.h din codul muncii, art. 31 alin.2 din Constituţie şi i s-a restrând exercitarea unor drepturi şi libertăţi contrar dispoziţiilor art. 53 alin.1 din Constituţia României.
De asemenea că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că, salariatului nu i-a fost produs niciun prejudiciu. Astfel, in funcţie de vechimea in muncă se stabileşte cota procentuală a sporului de vechime care se include in salariul de bază. Ori salariatul, prin dispoziţie emisă nu i se precizează nici vechimea in muncă şi nici cuantumul sporului pentru vechimea în muncă. A mai arătat că, salariatul nu poate verifica nici dacă vechimea in muncă este corect este corect determinată şi nici care este sporul de vechime acordat sau dacă acesta a fost corect stabilit sau dacă a fost inclus sau nu în salariul de bază.
A mai arătat că, intrucât carnetele de muncă nu mai există, singurele inscrisuri din care rezultă sporul de vechime şi toate sporurile cu caracter permanent sunt dispoziţiile de stabilire a salariului sau eventualel adeverinţe eliberate de angajatori. Or, din conţinutul dipoziţiei contestate nu reies aceste elemente.
Mai mult, actul de stabilire a salariului brut, aşa cum a fost intocmit, nu este relevant pentru casele de pensii, la momentul pensionării. De asemenea dispoziţia nu cuprinde nicio menţiune referitoare la posibilitatea de a fi contestată in instanţa de contencios.
Totodată că este, doctrina de drept administartiv a consacrat principiul motivării actelor administrative.
A mai arătat că, instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ in aflarea adevărului, nelămurind toate aspectele menţionate in cererea de chemare în judecată, nu le-a analizat şi nici nu le-a coroborat cu textele legii.
De asemenea că, nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege conduc la aplicarea sancţiunii nulităţii actului respectiv.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 6 şi 8 N.C.p.c..
Deşi legal citaţi intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare şi nici nu s-au prezentat în instanţă pentru a formula eventuale apărări.
Considerentele instanţei de recurs în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 N.C.p.c:
1. În privinţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin.1 pct.6 NCPC, Curtea constată că, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază, astfel că, inexistenţa acestora împiedică exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin.1 lit. b NCPC, ca de altfel şi cercetarea fondului cauzei au în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
În cauză, motivarea primei instanţe răspunde acestor exigenţe legale, instanţa de fond arătând care sunt considerente care au condus la adoptarea soluţiei de respingere a cererii de chemare in judecată.
Totodată, sentinţa instanţei de fond supusă analizei nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct.6 N.C.p.c.
2. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de disp. pct. 8 C.p.c.- lipsa de temei legal a sentinţei recurate, ori pronunţarea acestei cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii Curtea, contrar susţinerii recurentului reclamant, constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente in cauză.
Prin Dispoziţia contestată în cauză de către recurentul – reclamant, Prefectul Judeţului Mehedinţi, s-a stabilit de către Primarul Comunei X încadrarea salarială pentru pârâtul Y.
Pârâtul Y este încadrat ca personal contractual in cadrul Primăriei Comunei X. Prin urmare, dispoziţia de încadrare salarială ce vizează personalul contractual este un act de dreptul muncii supus jurisdicţiei speciale de dreptul muncii. De altfel, intimatul nu a contestat dispoziţia emisă la secţia conflicte de muncă.
Natura juridică a actului ce face obiectul contestaţiei este o problemă esenţială cu implicaţii asupra conturării în mod judicios a cadrului procesual din perspectiva obiectului învestirii instanţei, aspecte ce se circumscriu motivelor de recurs de ordine publică.
Tutela administrativă se exercită de către Prefect asupra actelor administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale în consens cu art. 3 din legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 2 alin.1 lit. c. Or, dispoziţia contestată în cauză reprezintă un act derivat din raporturi contractuale de dreptul muncii, nefiind circumscris sferei actelor administrative de drept public astfel cum sunt definite de legiuitor potrivit art. 2 alin.1 litl c din legea nr. 554/2004. De altfel, pentru contestare Codul Muncii prevede o procedura specifică raporturilor contractuale, procedură desfăşurată în faţa instanţei civile.
Concluzia se impune, observând şi faptul că în esenţă, criticile vizează vicii de formă ori caracterul incert al cuantumului salariului, critici ce reprezintă eventual vătămări ce ar putea fi invocate şi dovedite exclusiv de angajatul vizat iar nu probleme de nulitate absolută ce ar rezulta din contradicţia actului cu acte normative cu caracter superior în baza cărora au fost emise.
În concluzie, dispoziţia contestată excede obiectului tutelei administrative ce poate fi exercitată exclusiv în condiţiile art. 3 din Legea nr. 554/2004, astfel încât este inadmisibil demersul Instituţiei Prefectului Jud. Mehedinţi. În acest context de fapt şi de drept nu se mai impune analiza detaliată a criticilor prezentate de recurent.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. 1 NCPC , dat fiind că soluţia de respingere acţiunii este legală, însă cu motivarea sus expusă, va respinge recursul ca nefondat.