Dacă prima cerere a fost soluţionată în temeiul unei excepţii de fond, care este în legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune, nu mai poate fi promovată o nouă cerere nu acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi pentru că i se opune statuarea anterioară, care a paralizat acţiunea reclamantului şi care împiedică soluţionarea fondului.
Prin cererea înregistrată la data de 21.08.2009, reclamantul B.I. a chemat în judecată pe pârâta SC A.SA, solicitând instanţei să se constate existenţa dreptului său de a fi autorul realizării tehnice pe care a denumit-o ,,Interfaţă electrică între microcalculatorul de proces şi cuva de electroliză modernizată’’; obligarea pârâtei în temeiul art. 73 alin.3 din Legea 64/1991 la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru folosirea fără drept a realizării tehnice pe care o revendică, în intervalul 16.VIII.2006 şi până în prezent şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1877 din 20 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă cu privire la primul capăt de cerere.
S-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la primul capăt de cerere şi s-a respins cererea reclamantului privind existenţa dreptului său de a fi autorul realizării, pentru autoritate de lucru judecat.
S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cel de al doilea capăt de cerere.
S-a respins acest capăt de cerere, constatând prescris dreptul material la acţiune.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a apreciat că excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă cu privire la primul capăt de cerere este neîntemeiată deoarece prin cererea dedusa judecatii reclamantul nu tinde la constatarea unei stări de fapt, ci la constatarea existentei unui drept, in deplină concordanţă cu dispoz art.111 C.pr.civ., respectiv a dreptului ce rezultă din calitate sa de autor al unei realizari tehnice care este nouă la nivelul SC A. SA si utila acesteia.
Referitor la primul capăt de cerere s-a constatat că exceptia autorităţii de lucru judecat – prin raportare la pricina ce face obiectul dosarului nr….. – este întemeiată , fiind evidenta identitatea de părti si de cauză (ambele cereri fiind întemeiate de pe aceleasi dispozitii din Legea nr.64/1991 referindu-se la aceeaşi realizate tehnică), iar obiectul celor două cereri este identic.
Susţinerile reclamantului potrivit cu care nu poate fi admisa exceptia autorităţii de lucru judecat deoarece litigiul anterior a fost solutionat pe exceptie si nu pe fond, nu au fost primite, întrucât in ipoteza de faţă, in care cererea a fost respinsa constatându-se prescris dreptul material la actiune, aceasta statuare a instanţei va intra in putere de lucru judecat, neputându-se susţine posibilitatea unei noi învestiri a instanţei unde să se demonstreze că dreptul, de fapt, nu era prescris si ca trebuie sa se treacă la judecata in fond.
Exceptia nu a fost reţinuta si cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, care vizează o alta perioada decât aceea ce a facut obiectul dosarului nr….., astfel ca nu este indeplinita conditia identităţii de obiect.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, cu privire la cel de al doilea capăt de cerere a fost admisă, cu consecinţa respingerii respectivului petit, Tribunalul constatând că prin decizia civilă nr.102A/21.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în raportul juridic dedus judecatii este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, că acest termen a început să curgă în anul 1997 si s-a implinit in anul 2000 fără a fi întrerupt. In consecinţă s-a retinut că acţiunea promovata de reclamant in 2006 este prescrisă si cu atât mai mult cererea de faţă, formulata in anul 2009 (al doilea capăt de cerere), este prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Apelul nu este fondat, urmând să fie respins pentru următoarele considerente.
Prima critică formulată de apelant vizează încălcarea dreptului său de acces la instanţă şi a dispoziţiilor art. 261 cod procedură civilă.
Decizia pronunţată de tribunal în apel respectă exigenţele art. 261 punct 5 cod proc. civilă, în sensul că s-a răspuns argumentat tuturor cererilor formulate, primul motiv de apel invocat de reclamant nefiind astfel fondat. Potrivit art. 129 alin. 6 cod proc. civ., instanţa investită cu o cerere are obligaţia de a se pronunţa asupra acesteia, stabilind starea de fapt şi analizând dispoziţiile legale care sunt aplicabile în speţă , sub aspectele tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită.
Totodată, dispoziţiile art. 261 pct. 5 cod procedură civilă impun instanţei să îşi motiveze soluţia aleasă.
Dreptul părţilor la un proces echitabil, aşa cum este reglementat în practica instanţei de contencios european al drepturilor omului, presupune şi obligaţia instanţei de a analiza susţinerile părţilor, acceptând sau înlăturând motivat apărările acestora, însă aceasta nu presupune a se răspunde fiecăruia dintre argumentele de fapt, ( CEDO, cauza Ruiz Torija c.Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994) fiind suficientă gruparea criticilor pe motive de drept sau pe aspecte de fapt comune, din care să rezulte logic motivul care a dus la pronunţarea unei anumite soluţii.
Curtea europeană a apreciat ca fiind o motivare insuficientă preluarea integrală a hotărârii anterioare, fără a aduce argumente concrete în susţinerea unui punct de vedere ( Hotărârea din 31 martie 2009, cauza Rache şi Ozun c. României) sau ignorarea de către instanţă a obligaţiei de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi propunerile de probă ale părţilor, fără a aprecia pertinenţa lor ( cauza van de Hurk c. Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994).
În speţă, se constată că tribunalul a îndeplinit condiţia unei examinări efective şi a oferit o argumentaţie cuprinzătoare pentru soluţia de respingere a acţiunii în urma admiterii excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului material la acţiune, decizia atacată răspunzând obiectivului de a asigura părţilor un proces echitabil.
Faptul că instanţa anterioară a validat un punct de vedere diferit de cel al reclamantului nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, instanţa apreciind ca întemeiate unele dintre excepţiile invocate de pârâtă iar faptul că acţiunea nu a fost analizată pe fond nu presupune că a fost încălcat dreptul de acces la instanţă al reclamantului.
Dreptul la un proces echitabil presupune eficacitatea accesului la justiţie, adică posibilitatea ca orice persoană să îşi poată satisface în mod real interesele în faţa instanţei, în măsura în care acestea sunt reale şi licite, fără ca dreptul să fie afectat de existenţa unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt care ar pune în discuţie chiar substanţa dreptului.
Aceasta înseamnă că legislaţia naţională trebuie să asigure oricărei persoane o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.(CEDO, cauza De Geouffre de la Pradelle c. Franţei, hot. din 16 decembrie 1992).
Însă, dreptul de acces la justiţie nu poate fi un drept absolut, putând suferi limitări din partea puterii de stat, care se conciliază cu prevederile art. 6 doar în măsura în care ele vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate de către stat şi scopul vizat de către acesta şi nu afectează substanţa însăşi a dreptului ( CEDO, cauza Ashingdane c. Regatului Unit din 28 mai 1985).
Cererile de sesizare a instanţelor pot fi supuse unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere. Curtea europeană a considerat că stabilirea unor termene de exercitare a drepturilor procesuale este o trăsătură comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, cu un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat. (CEDO, hot. Stubbings şi alţii din 22 oct. 1996).
În raport de existenţa unor termene de prescripţie, Curtea Constituţională a constat că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civil.( Curtea Constituţională dec nr. 296/8 iulie 2003 în M.Of. 577/2003 ).
Instanţa constituţională a precizat, de asemenea, că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. (Curtea Constituţională decizia 326/2005 în M.Of.762/22 aug. 2005 şi decizia 427/2003 în M.Of. 868 din 5 decembrie 2003)
Curtea a arătat că liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiţionări. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, în aplicarea art. 126 alin 2 din Constituţie, are legitimitatea de a stabili procedura de judecată, ceea ce implică şi stabilirea unor termene de prescripţie..
În virtutea acestor statuări ale instanţei europene şi ale Curţii Constituţionale, se concluzionează în speţă că nu a fost adusă o vătămare reclamantului care să atragă nulitatea sentinţei în condiţiile art. 105 alin. 2 cod procedură civilă prin faptul că instanţa apreciat ca întemeiate excepţii care făceau inutilă cercetarea fondului cauzei.
Criticile circumscrise de apelant motivelor II şi III de apel privesc modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, astfel că vor fi analizate împreună.
Este de subliniat că referirile apelantului la practica instanţelor judecătoreşti cu privire la această excepţie, chiar şi în aceeaşi materie, nu constituie, în sine, motiv de nelegalitate a sentinţei atacate, nefiind izvor de drept, astfel că nu se impune a se analiza efectele deciziei 5529 din 20 septembrie 2012 şi ale deciziei 2668 din 23 aprilie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ca urmare a promovării acţiunii de către reclamant, pârâtul formulează apărări de fond, atunci când tinde să dovedească faptul că pretenţia dedusă judecăţii este neîntemeiată, sau poate ridica excepţii ca obstacol al soluţionării pe fond a acţiunii şi mijloc de apărare.
Excepţiile de fond au acelaşi efect ca şi apărările de fond, în sensul că dacă sunt admise excepţiile de fond, cererea de chemare în judecată va fi respinsă şi o nouă cerere nu mai poate fi primită. Aceste excepţii împiedică o nouă sesizare a instanţei , deşi nu privesc fondul dreptului, ci problema ridicată pe cale de excepţie.
Prin art. 1201 cod civil se instituie prezumţia irefragrabilă de lucru judecat, care este incidentă atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi.
Potrivit art. 166 cod procedură civilă excepţia puterii lucrului judecat este o excepţie de fond, absolută şi peremtorie, semnificând faptul că o cerere poate fi judecată doar o singură dată iar hotărârea este prezumată că exprimă adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
La rândul său, prescripţia este o excepţie de fond, dirimantă şi absolută .
Regula invocată de reclamant potrivit căreia se bucură de putere de lucru judecat numai hotărârea prin care acţiunea s-a judecat în fond este valabilă în ce priveşte invocarea excepţiei prevăzute de art. 166 cod procedură civilă doar atunci când judecata anterioară s-a făcut în temeiul unei excepţii procesuale sau dacă s-a renunţat la judecată. În aceste ipoteze, apărarea pârâtului întemeiată pe incidenţa excepţiei puterii lucrului judecat nu poate fi admisă şi în al doilea litigiu cauza trebuie analizată pe fond, dacă e alte excepţii nu sunt găsite întemeiate.
Însă, dacă prima cerere a fost soluţionată în temeiul unei excepţii de fond, care este în legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune, nu mai poate fi promovată o nouă cerere nu acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi pentru că i se opune statuarea anterioară, care a paralizat acţiunea reclamantului şi care împiedică soluţionarea fondului.
O astfel de soluţie se impune în cauză şi a fost corect adoptată de tribunal deoarece prin decizia 102/2011, pronunţată în dosarul ….. acelaşi drept pretins de reclamant, adică dreptul de a fi recunoscut ca autor al unei realizări tehnice de care beneficiază pârâtă, nu a fost cercetat pe fond ci s-a considerat de către instanţă că este prescris dreptul la acţiune. În cel de al doilea dosar cu acelaşi obiect, pârâtul a ridicat aceeaşi excepţie a prescripţiei, iar soluţia adoptată de tribunal în cauză priveşte modul de soluţionare a excepţiei.
Ca atare, fondul cauzei nu a fost dezbătut pentru că, faţă de apărarea pârâtei, instanţa nu poate trece peste excepţia de fond care a primit deja o soluţionare prin hotărâre irevocabilă, cât timp era investită să se pronunţe asupra excepţiei prescripţiei invocată de pârâtă iar această excepţie primise deja o rezolvare irevocabilă.
Concluzia care se impune este aceea că în mod corect a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat deoarece hotărârea anterioară a privit soluţionarea aceleiaşi acţiuni prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie de fond, iar în cauza de faţă nu se poate da o altă dezlegare aceleaşi excepţii.
Această face inadmisibilă susţinerea apelantului privind obligativitatea instanţei de a verifica situaţia de fapt, în condiţiile art. 73 alin. 1 din Legea 64/1991 şi privind caracterul imprescriptibil al primului capăt din acţiune.
Este nefondat şi motivul de apel referitor la respingerea capătului de cerere în pretenţii ca fiind prescris.
Tribunalul a reţinut corect că efectele autorităţii de lucru judecat se întind pentru cererea în pretenţii dar numai pentru perioada de timp avută în vedere de hotărârea pronunţată în dosarul ….. Cum în dosarul de faţă se solicită despăgubiri pentru o altă perioadă de timp, s-a considerat că dreptul material la acţiune este prescris.
Ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa trebuie să pornească de la statuarea că dreptul reclamantului de a fi recunoscut ca autor al realizării tehnice este un drept prescriptibil extinctiv, iar dreptul la acţiune s-a născut în anul 1997, când se pretinde că realizarea tehnică a început să fie folosită de pârâtă.
Modul de soluţionare a acestei cereri se impune în virtutea modalităţii în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit, fiind vorba despre efectul . autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei, pe baza căreia s-a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea vizând prescriptibilitatea acţiunii.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că reclamantul nu pot introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului (respectiv, formularea cererii în pretenţii în termen) a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.
În realitate, reclamantul nu pretinde o altă cauză juridică a dreptului său, ci formulează doar o nouă apărare, ceea ce nu este permis însă, după ce litigiul a fost tranşat irevocabil.
În consecinţă, sprijinindu-şi judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranşat aspectul legat de termenul de promovare a acţiunii, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia prezumţiei puterii de lucru judecat, argumentele care sprijină soluţia neavând caracter contradictoriu, pentru a fi incidente motive de nelegalitate sau netemeinicie a sentinţei.
Instanţa de apel constată că unele dintre hotărârile pronunţate de CEDO invocate prin motivele de apel nu au legătură cu cauza.
Astfel, în cauza Beian, CEDO a avut în vedere practica neunitară a aceleiaşi instanţe de ultim grad, care nu a respectat dreptul reclamantului la un proces echitabil, în care soluţia se putea preconiza prin aceea că mai multe persoane, aflate în aceeaşi situaţie de fapt, obţinuseră anterior, de la aceeaşi instanţă, recunoaşterea dreptului lor.
Situaţia reclamantului nu este cea regăsită în cauza citată, după cum nu este identică nici situaţia din cauza Caracas c. României sau cauza Lungoci c. României, în care soluţiile de respingere a acţiunii au fost adoptate de instanţele naţionale prin efectul legii. Anterior s-a expus practica instanţei europene în materia garantării dreptului de acces la instanţă şi a modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei şi în niciuna dintre cauzele invocate de reclamant CEDO nu a statuat că este inadmisibil a se respinge acţiunile pentru că sunt incidente excepţiile autorităţii de lucru judecat sau prescripţiei.
A admite teza susţinută de reclamant echivalează cu a ridica la nivel de lege dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată între alte persoane, cu privire la altă stare de fapt, ceea ce nu este permis în sistemul nostru de drept.
Apreciind criticile formulate de apelant ca nefondate, potrivit art. 296 cod procedură civilă apelul se va respinge ca nefondat.
Prin cererea înregistrată la data de 21.08.2009, reclamantul B.I. a chemat în judecată pe pârâta SC A.SA, solicitând instanţei să se constate existenţa dreptului său de a fi autorul realizării tehnice pe care a denumit-o ,,Interfaţă electrică între microcalculatorul de proces şi cuva de electroliză modernizată’’; obligarea pârâtei în temeiul art. 73 alin.3 din Legea 64/1991 la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru folosirea fără drept a realizării tehnice pe care o revendică, în intervalul 16.VIII.2006 şi până în prezent şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1877 din 20 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă cu privire la primul capăt de cerere.
S-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la primul capăt de cerere şi s-a respins cererea reclamantului privind existenţa dreptului său de a fi autorul realizării, pentru autoritate de lucru judecat.
S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cel de al doilea capăt de cerere.
S-a respins acest capăt de cerere, constatând prescris dreptul material la acţiune.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a apreciat că excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă cu privire la primul capăt de cerere este neîntemeiată deoarece prin cererea dedusa judecatii reclamantul nu tinde la constatarea unei stări de fapt, ci la constatarea existentei unui drept, in deplină concordanţă cu dispoz art.111 C.pr.civ., respectiv a dreptului ce rezultă din calitate sa de autor al unei realizari tehnice care este nouă la nivelul SC A. SA si utila acesteia.
Referitor la primul capăt de cerere s-a constatat că exceptia autorităţii de lucru judecat – prin raportare la pricina ce face obiectul dosarului nr….. – este întemeiată , fiind evidenta identitatea de părti si de cauză (ambele cereri fiind întemeiate de pe aceleasi dispozitii din Legea nr.64/1991 referindu-se la aceeaşi realizate tehnică), iar obiectul celor două cereri este identic.
Susţinerile reclamantului potrivit cu care nu poate fi admisa exceptia autorităţii de lucru judecat deoarece litigiul anterior a fost solutionat pe exceptie si nu pe fond, nu au fost primite, întrucât in ipoteza de faţă, in care cererea a fost respinsa constatându-se prescris dreptul material la actiune, aceasta statuare a instanţei va intra in putere de lucru judecat, neputându-se susţine posibilitatea unei noi învestiri a instanţei unde să se demonstreze că dreptul, de fapt, nu era prescris si ca trebuie sa se treacă la judecata in fond.
Exceptia nu a fost reţinuta si cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, care vizează o alta perioada decât aceea ce a facut obiectul dosarului nr….., astfel ca nu este indeplinita conditia identităţii de obiect.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, cu privire la cel de al doilea capăt de cerere a fost admisă, cu consecinţa respingerii respectivului petit, Tribunalul constatând că prin decizia civilă nr.102A/21.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în raportul juridic dedus judecatii este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, că acest termen a început să curgă în anul 1997 si s-a implinit in anul 2000 fără a fi întrerupt. In consecinţă s-a retinut că acţiunea promovata de reclamant in 2006 este prescrisă si cu atât mai mult cererea de faţă, formulata in anul 2009 (al doilea capăt de cerere), este prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Apelul nu este fondat, urmând să fie respins pentru următoarele considerente.
Prima critică formulată de apelant vizează încălcarea dreptului său de acces la instanţă şi a dispoziţiilor art. 261 cod procedură civilă.
Decizia pronunţată de tribunal în apel respectă exigenţele art. 261 punct 5 cod proc. civilă, în sensul că s-a răspuns argumentat tuturor cererilor formulate, primul motiv de apel invocat de reclamant nefiind astfel fondat. Potrivit art. 129 alin. 6 cod proc. civ., instanţa investită cu o cerere are obligaţia de a se pronunţa asupra acesteia, stabilind starea de fapt şi analizând dispoziţiile legale care sunt aplicabile în speţă , sub aspectele tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită.
Totodată, dispoziţiile art. 261 pct. 5 cod procedură civilă impun instanţei să îşi motiveze soluţia aleasă.
Dreptul părţilor la un proces echitabil, aşa cum este reglementat în practica instanţei de contencios european al drepturilor omului, presupune şi obligaţia instanţei de a analiza susţinerile părţilor, acceptând sau înlăturând motivat apărările acestora, însă aceasta nu presupune a se răspunde fiecăruia dintre argumentele de fapt, ( CEDO, cauza Ruiz Torija c.Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994) fiind suficientă gruparea criticilor pe motive de drept sau pe aspecte de fapt comune, din care să rezulte logic motivul care a dus la pronunţarea unei anumite soluţii.
Curtea europeană a apreciat ca fiind o motivare insuficientă preluarea integrală a hotărârii anterioare, fără a aduce argumente concrete în susţinerea unui punct de vedere ( Hotărârea din 31 martie 2009, cauza Rache şi Ozun c. României) sau ignorarea de către instanţă a obligaţiei de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi propunerile de probă ale părţilor, fără a aprecia pertinenţa lor ( cauza van de Hurk c. Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994).
În speţă, se constată că tribunalul a îndeplinit condiţia unei examinări efective şi a oferit o argumentaţie cuprinzătoare pentru soluţia de respingere a acţiunii în urma admiterii excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului material la acţiune, decizia atacată răspunzând obiectivului de a asigura părţilor un proces echitabil.
Faptul că instanţa anterioară a validat un punct de vedere diferit de cel al reclamantului nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, instanţa apreciind ca întemeiate unele dintre excepţiile invocate de pârâtă iar faptul că acţiunea nu a fost analizată pe fond nu presupune că a fost încălcat dreptul de acces la instanţă al reclamantului.
Dreptul la un proces echitabil presupune eficacitatea accesului la justiţie, adică posibilitatea ca orice persoană să îşi poată satisface în mod real interesele în faţa instanţei, în măsura în care acestea sunt reale şi licite, fără ca dreptul să fie afectat de existenţa unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt care ar pune în discuţie chiar substanţa dreptului.
Aceasta înseamnă că legislaţia naţională trebuie să asigure oricărei persoane o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.(CEDO, cauza De Geouffre de la Pradelle c. Franţei, hot. din 16 decembrie 1992).
Însă, dreptul de acces la justiţie nu poate fi un drept absolut, putând suferi limitări din partea puterii de stat, care se conciliază cu prevederile art. 6 doar în măsura în care ele vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate de către stat şi scopul vizat de către acesta şi nu afectează substanţa însăşi a dreptului ( CEDO, cauza Ashingdane c. Regatului Unit din 28 mai 1985).
Cererile de sesizare a instanţelor pot fi supuse unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere. Curtea europeană a considerat că stabilirea unor termene de exercitare a drepturilor procesuale este o trăsătură comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, cu un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat. (CEDO, hot. Stubbings şi alţii din 22 oct. 1996).
În raport de existenţa unor termene de prescripţie, Curtea Constituţională a constat că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civil.( Curtea Constituţională dec nr. 296/8 iulie 2003 în M.Of. 577/2003 ).
Instanţa constituţională a precizat, de asemenea, că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. (Curtea Constituţională decizia 326/2005 în M.Of.762/22 aug. 2005 şi decizia 427/2003 în M.Of. 868 din 5 decembrie 2003)
Curtea a arătat că liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiţionări. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, în aplicarea art. 126 alin 2 din Constituţie, are legitimitatea de a stabili procedura de judecată, ceea ce implică şi stabilirea unor termene de prescripţie..
În virtutea acestor statuări ale instanţei europene şi ale Curţii Constituţionale, se concluzionează în speţă că nu a fost adusă o vătămare reclamantului care să atragă nulitatea sentinţei în condiţiile art. 105 alin. 2 cod procedură civilă prin faptul că instanţa apreciat ca întemeiate excepţii care făceau inutilă cercetarea fondului cauzei.
Criticile circumscrise de apelant motivelor II şi III de apel privesc modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, astfel că vor fi analizate împreună.
Este de subliniat că referirile apelantului la practica instanţelor judecătoreşti cu privire la această excepţie, chiar şi în aceeaşi materie, nu constituie, în sine, motiv de nelegalitate a sentinţei atacate, nefiind izvor de drept, astfel că nu se impune a se analiza efectele deciziei 5529 din 20 septembrie 2012 şi ale deciziei 2668 din 23 aprilie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ca urmare a promovării acţiunii de către reclamant, pârâtul formulează apărări de fond, atunci când tinde să dovedească faptul că pretenţia dedusă judecăţii este neîntemeiată, sau poate ridica excepţii ca obstacol al soluţionării pe fond a acţiunii şi mijloc de apărare.
Excepţiile de fond au acelaşi efect ca şi apărările de fond, în sensul că dacă sunt admise excepţiile de fond, cererea de chemare în judecată va fi respinsă şi o nouă cerere nu mai poate fi primită. Aceste excepţii împiedică o nouă sesizare a instanţei , deşi nu privesc fondul dreptului, ci problema ridicată pe cale de excepţie.
Prin art. 1201 cod civil se instituie prezumţia irefragrabilă de lucru judecat, care este incidentă atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi.
Potrivit art. 166 cod procedură civilă excepţia puterii lucrului judecat este o excepţie de fond, absolută şi peremtorie, semnificând faptul că o cerere poate fi judecată doar o singură dată iar hotărârea este prezumată că exprimă adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
La rândul său, prescripţia este o excepţie de fond, dirimantă şi absolută .
Regula invocată de reclamant potrivit căreia se bucură de putere de lucru judecat numai hotărârea prin care acţiunea s-a judecat în fond este valabilă în ce priveşte invocarea excepţiei prevăzute de art. 166 cod procedură civilă doar atunci când judecata anterioară s-a făcut în temeiul unei excepţii procesuale sau dacă s-a renunţat la judecată. În aceste ipoteze, apărarea pârâtului întemeiată pe incidenţa excepţiei puterii lucrului judecat nu poate fi admisă şi în al doilea litigiu cauza trebuie analizată pe fond, dacă e alte excepţii nu sunt găsite întemeiate.
Însă, dacă prima cerere a fost soluţionată în temeiul unei excepţii de fond, care este în legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune, nu mai poate fi promovată o nouă cerere nu acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi pentru că i se opune statuarea anterioară, care a paralizat acţiunea reclamantului şi care împiedică soluţionarea fondului.
O astfel de soluţie se impune în cauză şi a fost corect adoptată de tribunal deoarece prin decizia 102/2011, pronunţată în dosarul ….. acelaşi drept pretins de reclamant, adică dreptul de a fi recunoscut ca autor al unei realizări tehnice de care beneficiază pârâtă, nu a fost cercetat pe fond ci s-a considerat de către instanţă că este prescris dreptul la acţiune. În cel de al doilea dosar cu acelaşi obiect, pârâtul a ridicat aceeaşi excepţie a prescripţiei, iar soluţia adoptată de tribunal în cauză priveşte modul de soluţionare a excepţiei.
Ca atare, fondul cauzei nu a fost dezbătut pentru că, faţă de apărarea pârâtei, instanţa nu poate trece peste excepţia de fond care a primit deja o soluţionare prin hotărâre irevocabilă, cât timp era investită să se pronunţe asupra excepţiei prescripţiei invocată de pârâtă iar această excepţie primise deja o rezolvare irevocabilă.
Concluzia care se impune este aceea că în mod corect a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat deoarece hotărârea anterioară a privit soluţionarea aceleiaşi acţiuni prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie de fond, iar în cauza de faţă nu se poate da o altă dezlegare aceleaşi excepţii.
Această face inadmisibilă susţinerea apelantului privind obligativitatea instanţei de a verifica situaţia de fapt, în condiţiile art. 73 alin. 1 din Legea 64/1991 şi privind caracterul imprescriptibil al primului capăt din acţiune.
Este nefondat şi motivul de apel referitor la respingerea capătului de cerere în pretenţii ca fiind prescris.
Tribunalul a reţinut corect că efectele autorităţii de lucru judecat se întind pentru cererea în pretenţii dar numai pentru perioada de timp avută în vedere de hotărârea pronunţată în dosarul ….. Cum în dosarul de faţă se solicită despăgubiri pentru o altă perioadă de timp, s-a considerat că dreptul material la acţiune este prescris.
Ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa trebuie să pornească de la statuarea că dreptul reclamantului de a fi recunoscut ca autor al realizării tehnice este un drept prescriptibil extinctiv, iar dreptul la acţiune s-a născut în anul 1997, când se pretinde că realizarea tehnică a început să fie folosită de pârâtă.
Modul de soluţionare a acestei cereri se impune în virtutea modalităţii în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit, fiind vorba despre efectul . autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei, pe baza căreia s-a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea vizând prescriptibilitatea acţiunii.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că reclamantul nu pot introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului (respectiv, formularea cererii în pretenţii în termen) a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.
În realitate, reclamantul nu pretinde o altă cauză juridică a dreptului său, ci formulează doar o nouă apărare, ceea ce nu este permis însă, după ce litigiul a fost tranşat irevocabil.
În consecinţă, sprijinindu-şi judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranşat aspectul legat de termenul de promovare a acţiunii, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia prezumţiei puterii de lucru judecat, argumentele care sprijină soluţia neavând caracter contradictoriu, pentru a fi incidente motive de nelegalitate sau netemeinicie a sentinţei.
Instanţa de apel constată că unele dintre hotărârile pronunţate de CEDO invocate prin motivele de apel nu au legătură cu cauza.
Astfel, în cauza Beian, CEDO a avut în vedere practica neunitară a aceleiaşi instanţe de ultim grad, care nu a respectat dreptul reclamantului la un proces echitabil, în care soluţia se putea preconiza prin aceea că mai multe persoane, aflate în aceeaşi situaţie de fapt, obţinuseră anterior, de la aceeaşi instanţă, recunoaşterea dreptului lor.
Situaţia reclamantului nu este cea regăsită în cauza citată, după cum nu este identică nici situaţia din cauza Caracas c. României sau cauza Lungoci c. României, în care soluţiile de respingere a acţiunii au fost adoptate de instanţele naţionale prin efectul legii. Anterior s-a expus practica instanţei europene în materia garantării dreptului de acces la instanţă şi a modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei şi în niciuna dintre cauzele invocate de reclamant CEDO nu a statuat că este inadmisibil a se respinge acţiunile pentru că sunt incidente excepţiile autorităţii de lucru judecat sau prescripţiei.
A admite teza susţinută de reclamant echivalează cu a ridica la nivel de lege dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată între alte persoane, cu privire la altă stare de fapt, ceea ce nu este permis în sistemul nostru de drept.
Apreciind criticile formulate de apelant ca nefondate, potrivit art. 296 cod procedură civilă apelul se va respinge ca nefondat.
