sancţiunilor disciplinare.
Art. 266 din Codul muncii
Potrivit dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii, angajatorul
stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii
disciplinare săvârşite de salariat, având în vedere următoarele: împrejurările
în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie a salariatului, consecinţele
abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului şi
eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Art.266 din Codul muncii nu constituie doar o repetare sau
detaliere a dispoziţiilor art. 61 din acelaşi act normativ, ci constituie temeiul
juridic al concedierii salariatului pentru o abatere disciplinară de o gravitate
redusă, dar din care rezultă voinţa constantă a angajatului de a încălca
obligaţiile de serviciu.
Deşi iniţial, în jurisprudenţă s-a decis că instanţa de judecată nu
este îndreptăţită să adopte o altă soluţie, de exemplu să înlocuiască
desfacerea disciplinară a contractului de muncă cu o sancţiune mai uşoară,
deoarece stabilirea şi aplicarea sancţiunilor disciplinare este atributul
exclusiv al conducerii unităţii, în prezent, această opinie este una
minoritară.
Aceasta deoarece într-o societate democratică, aplicarea legii, în
cazul de faţă art. 266 Codul muncii, nu poate fi sustrasă controlului
judecătoresc.
Mai mult decât atât, practica Curţii Europene a Drepturilor
Omului este constantă în promovarea preeminenţei dreptului, considerând
puterea discreţionară atribuită unui organ cu privire la drepturile individului
ca fiind o înfrângere prin lege a acelui drept. Or, în condiţiile stabilirii de
criterii concrete pentru aprecierea sancţiunii disciplinare, ce se impune a fi
aplicată, împiedicarea instanţei de a observa respectarea lor le lipseşte de
orice valoare, constituind o încurajare a arbitrariului în procesul de decizie al
angajatorului şi constituie în plus o încălcare a art.6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului referitor la accesul liber la justiţie.
În concluzie, instanţa de judecată are aptitudinea legală de a
înlocui o sancţiune disciplinară cu una mai uşoară.
(Decizia civilă nr.1308/R-CM din 02 octombrie 2009)
Prin acţiunea înregistrată la data de 13.06.2008, contestatorul P.C. a
formulat contestaţie împotriva deciziei nr.7/11.02.2008 emisă de societatea
intimată S.C. IATSA Platforma Ştefăneşti S.A., solicitând anularea acesteia ca
fiind nelegală şi netemeinică, precum şi ca instanţa să dispună reîncadrarea sa în
aceeaşi funcţie, cu plata drepturilor salariale şi a tuturor drepturilor ce derivă din
neplata salariului de la data desfacerii contractului şi până la reîncadrare; cu
cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că prin decizia
nr.460/R/CM/02.10.2007, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul
nr.5541/109/2006, s-a dispus anularea deciziei nr.44/30.05.2005 emisă de
societatea intimată şi reintegrarea contestatorului cu plată drepturilor băneşti
începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.
Prin decizia nr.5/29.01.2008 emisă de intimată s-a dispus formal
reintegrarea contestatorului în funcţia de inginer începând cu 01.02.2008, cu un
salariu de încadrare de 1255 lei.
Această decizie este nelegală întrucât nu a fost comunicată
contestatorului şi nu respectă dispoziţiile deciziei nr.460/2007 a Curţii de Apel
Piteşti, reîncadrarea nefiind pe acelaşi post, respectiv şef departament, iar salariul
este mult mai mic decât cel pentru această funcţie.
De asemenea, nelegală este şi decizia nr.7/11.02.2008 emisă de aceeaşi
intimată, prin care contestatorului i-a fost desfăcut disciplinar contractul de muncă,
pentru următoarele motive :
– contractul individual de muncă al contestatorului nu a fost încheiat,
astfel că intimata nu avea cum să dispună desfacerea acestuia;
– nu au fost respectate prevederile legale privind desfacerea
contractului de muncă, potrivit disp.art.267 Codul muncii, respectiv contestatorul
nu a fost convocat în scris pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile;
– desfacerea contractului de muncă s-a dispus în perioada în care
contestatorul se afla în incapacitate de muncă, iar dispoziţiile art.60 lit.(a) din Codul
muncii prevăd că salariaţii nu pot fi concediaţi pe perioada incapacităţii de muncă
din cauză de boală.
A mai arătat contestatorul că cele invocate în decizia contestată nu
constituie abateri disciplinare în sensul teoriei şi practicii judiciare în domeniul
dreptului muncii deoarece, potrivit dispoziţiilor art.61 din Codul muncii,
concedierea se poate dispune în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă
sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, iar nerespectarea de către
intimată a dispoziţiilor deciziei de reintegrare nu-i poate fi imputată acestuia.
La data de 08.10.2008, intimata a formulat întâmpinare invocând
excepţia de tardivitate a contestaţiei împotriva deciziei nr.5/29.01.2008.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.455 din 3.03.2009 a admis în
parte contestaţia, precizată, în sensul că a anulat în parte decizia nr.7/11.02.2008
emisă de intimată şi a dispus înlocuirea sancţiunii aplicată cu cea prevăzută de
art.264 alin.1 lit.d din Codul muncii, respectiv reducerea salariului cu 10% pe o
lună.
Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus reintegrarea contestatorului cu plata
drepturilor salariale actualizate, majorate şi indexate, reduse corespunzător cu
sancţiunea aplicată şi s-a respins contestaţia împotriva deciziei nr.5/29.01.2008 ca
fiind tardiv formulată, cât şi cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut
următoarele:
Prin decizia nr.460/R-CM/2.10.2007 pronunţată de Curtea de Apel
Piteşti, s-a dispus anularea deciziei nr.44/30.05.2005 emisă de intimata S.C.
IATSA Platforma Ştefăneşti S.A. şi reintegrarea contestatorului, cu obligarea
intimatei la plata către acesta a drepturilor prevăzute de art.78 Codul muncii de la
data deciziei de concediere şi până la reintegrarea efectivă, reţinându-se că intimata
a desfăcut contractul individual de muncă al contestatorului fără a-i oferi acestuia
un alt loc de muncă şi fără a comunica lista locurilor de muncă vacante din unitate.
Urmare acestei decizii, la data de 29.01.2008, intimata a emis decizia
nr.5, prin care, începând cu data de 1.02.2008 a fost reîncadrat contestatorul în
funcţia de inginer, cu salariu de încadrare de 1255 lei, atribuţiile de serviciu
stabilindu-se în funcţie de studiile absolvite şi pregătirea profesională raportate la
interesele societăţii, contractul individual de muncă actualizându-se în condiţiile
legii. În alin.2 al deciziei se arată că P.C. are obligativitatea prezentării avizelor
medicale şi efectuării instructajelor, în condiţiile prevăzute de legislaţia muncii în
vigoare, până la data de 01.02.2008.
Contestatorul a luat la cunoştinţă de decizia nr.5/2008 la data de
30.01.2008, în timp ce contestaţia a formulat-o la data de 13.06.2008, deci cu
depăşirea termenului prevăzut de art.283 alin.1 lit.(a) din Codul muncii, fiind
formulată deci tardiv, motiv pentru care s-a admis excepţia invocată de către
intimată şi s-a respins această contestaţie.
Referitor la contestaţia împotriva deciziei nr.7/11.02.2008, instanţa de
fond a reţinut că prin aceasta intimata a dispus desfacerea disciplinară a contractului
de muncă al contestatorului, începând cu data de 11.02.2008, în temeiul art.61 lit.(a)
coroborat cu art.264 alin.1 lit.(f) Codul muncii, motivat de fapt că acesta refuză
vehement să se conformeze procedurilor legale ce vizează efectuarea instructajelor
de protecţie a muncii şi pentru situaţii de urgenţă, precum şi ridicarea dosarului
medical pentru efectuarea analizelor cerute de lege, în vederea definitivării
reintegrării potrivit deciziei nr.5/29.01.2008.
De asemenea, s-a reţinut şi atitudinea contestatorului, respectiv
comportamentul şicanator, de hărţuire a factorilor de resort din cadrul societăţii ce
a generat perturbarea desfăşurării normale a activităţii la nivelul societăţii.
Contestatorul pretinde că decizia a fost emisă fără efectuarea cercetării
prealabile şi fără să fie convocat în scris, precum şi faptul că, la data emiterii deciziei
se afla în incapacitate de muncă din motive de boală.
Din actele de la dosar, inclusiv din depoziţiile martorilor audiaţi în
cauză, prima instanţă a reţinut că după data de 1.02.2008 contestatorul a fost zilnic
la sediul societăţii, însă a refuzat semnarea de primire a documentelor ce i-au fost
comunicate, precum şi orice colaborare cu conducerea societăţii.
Având în vedere dispoziţiile art.267 alin.3 din Codul muncii, instanţa a
conchis că susţinerile contestatorului sunt neîntemeiate, sancţiunea disciplinară
fiind legală şi în lipsa cercetării prealabile, atunci când salariatul refuză să dea curs
convocării fără un motiv obiectiv.
Nefondată s-a reţinut a fi şi cealaltă susţinere a contestatorului,
întrucât a depus la dosar adeverinţe medicale, ce nu pot fi substituite certificatelor
medicale, iar cele două certificate medicale depuse în copie la dosar se referă la
perioade ulterior datei de emitere a deciziei contestate.
În ceea ce priveşte susţinerea contestatorului că nu i se poate desface
contractul de muncă pentru că acesta nu există, instanţa a reţinut că neîncheierea
materială a contractului individual de muncă se datorează contestatorului care a
refuzat să semneze şi să completeze dosarul medical, dosarul de protecţie a muncii,
refuzat să semneze şi să completeze dosarul medical, dosarul de protecţie a muncii,
dosarul pentru situaţii de urgenţă şi semnarea C.I.M.
dosarul pentru situaţii de urgenţă şi semnarea C.I.M.
A apreciat totuşi instanţa de fond că măsura disciplinară luată este prea
severă faţă de gravitatea abaterii disciplinare, întrucât neîndeplinirea acestor obligaţii
şi comportamentul contestatorului se datorează stării litigioase în care acesta se află
cu conducerea unităţii, considerent faţă de care s-a dispus înlocuirea sancţiunii, aşa
după cum s-a arătat cu ocazia reproducerii dispozitivului hotărârii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal ambele
părţi.
Contestatorul P.C. pretinde că sentinţa este nelegală şi netemeinică,
sub aspectul motivelor prevăzute de art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea recursului a arătat că nu există abatere disciplinară
pentru că intimata nu avea ce contract să-i desfacă, atâta timp cât el nu există. Nu s-
a supus controlului medical, deoarece intimata nu i-a pus la dispoziţie acelaşi post
din care a fost concediat.
Printr-un al doilea motiv de recurs, contestatorul a susţinut că a
formulat în termen contestaţie împotriva deciziei nr.5/290/2008, întrucât a luat
cunoştinţă de această decizie la data de 27.05.2008, când a depus un borderou în
dosarul nr.2928/280/2008 al Judecătoriei Piteşti.
De altfel hotărârea este nemotivată, iar instanţa nu spune nimic cu
privire la tardivitatea contestaţiei deciziei nr.5/2008.
S-a solicitat admiterea recursului, iar pe fond admiterea contestaţiei aşa
cum a fost formulată.
Intimata S.C. IATSA Platforma Ştefăneşti S.A., prin recursul declarat a
invocat motivele de modificare prevăzute de art.304 pct.9 şi 6 Cod procedură civilă
şi a susţinut, în esenţă, că instanţa de judecată nu are aptitudinea de a înlocui o
sancţiune disciplinară cu una mai uşoară, întrucât aplicarea sancţiunilor disciplinare
este atributul exclusiv al angajatorului, pe de o parte, iar pe de altă parte abaterea
disciplinară reţinută în sarcina contestatorului este extrem de gravă şi astfel nu se
putea dispune înlocuirea sancţiunii.
Prin următoarea critică invocată s-a susţinut că instanţa a acordat extra
petita, întrucât contestatorul a solicitat prin cererea adresată instanţei numai
reintegrarea în funcţia de şef departament şi nu în funcţia de inginer, funcţie în care
instanţa de fond a dispus reintegrarea.
Examinând actele de la dosar, în raport cu criticile invocate, având în
vedere şi dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondate
ambele recursuri, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul declarat de către contestator, aşa cum bine
a reţinut şi instanţa de fond, deşi prin decizia nr.5/29.01.2008 s-a dispus
reîncadrarea contestatorului conform deciziei nr.460/2007 a Curţii de Apel Piteşti,
nu s-a putut încheia efectiv un contract de muncă din culpa contestatorului, care a
Potrivit alin.2 din decizia nr.5/2008, contestatorul avea obligaţia
prezentării avizelor medicale şi efectuării instructajelor, în condiţiile prevăzute de
legislaţia muncii în vigoare, până la data de 1.02.2008.
De asemenea, Codul muncii, prin art.27 şi 28 prevede obligativitatea
avizului medical la angajare, precum şi pe durata executării contractului la
reînceperea activităţii după o întrerupere mai mare de un an.
Şi în Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii
2007 – 2010 s-a reglementat în art.31 alin.3 din acesta că refuzul salariatului de a se
supune examinărilor medicale constituie abatere disciplinară.
Aşadar, chiar dacă nu s-a materializat contractul individual de muncă,
contestatorul a săvârşit o abatere disciplinară, cu toate consecinţele ce decurg din
aceasta.
Referitor la contestaţia formulată împotriva deciziei nr.5/23.01.2008,
s-a constatat că este tardivă, întrucât contestatorul a luat la cunoştinţă de aceasta nu
la data de 27.05.2008, aşa cum susţine acesta, ci la data de 30.01.2008, aşa după cum
rezultă din înscrisul intitulat „Obiecţiuni la decizia nr.5/2008”, înregistrat la
intimată sub nr.164/30.01.2008 (f.45 dosar fond).
În raport de această dată, având în vedere şi prevederile art.283 alin.1
(a) din Codul muncii, potrivit cu care cererile în vederea soluţionării unui conflict
de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a
fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de
muncă, contestaţia împotriva acestei decizii este tardiv formulată.
În consecinţă, în baza art.291 Codul muncii, raportat la art.312 alin.1
Cod procedură civilă, acest recurs a fost respins ca nefondat.
Aceeaşi soluţie s-a impus şi cu privire la recursul declarat de către
intimată, sub aspectul ambelor critici formulate.
Nu s-a verificat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304
pct.9 Cod procedură civilă, faţă de dispoziţiile art.266 din Codul muncii, cât şi în
raport de doctrina şi jurisprudenţa actuală.
Potrivit dispoziţiilor art.266 din Codul muncii, angajatorul stabileşte
sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare
săvârşite de salariat, având în vedere următoarele: împrejurările în care fapta a fost
săvârşită, gradul de vinovăţie a salariatului, consecinţele abaterii disciplinare,
comportarea generală în serviciu a salariatului şi eventualele sancţiuni disciplinare
suferite anterior de către acesta.
Art.266 din Codul muncii nu constituie doar o repetare sau detaliere a
dispoziţiilor art.61 din acelaşi act normativ, ci constituie temeiul juridic al
concedierii salariatului pentru o abatere disciplinară de o gravitate redusă, dar din
care rezultă voinţa constantă a angajatului de a încălca obligaţiile de serviciu.
Deşi iniţial, în jurisprudenţă s-a decis că instanţa de judecată nu este
îndreptăţită să adopte o altă soluţie, de exemplu să înlocuiască desfacerea
disciplinară a contractului de muncă cu o sancţiune mai uşoară, deoarece stabilirea
şi aplicarea sancţiunilor disciplinare este atributul exclusiv al conducerii unităţii, în
prezent, această opinie este una minoritară.
Aceasta deoarece într-o societate democratică, aplicarea legii, în cazul
de faţă art.266 Codul muncii, nu poate fi sustrasă controlului judecătoresc.
Mai mult decât atât, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului
este constantă în promovarea preeminenţei dreptului, considerând puterea
discreţionară atribuită unui organ cu privire la drepturile individului ca fiind o
înfrângere prin lege a acelui drept. Or, în condiţiile stabilirii de criterii concrete
pentru aprecierea sancţiunii disciplinare, ce se impune a fi aplicată, împiedicarea
instanţei de a observa respectarea lor le lipseşte de orice valoare, constituind o
încurajare a arbitrariului în procesul de decizie al angajatorului şi constituie în plus o
încălcare a art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitor la accesul
liber la justiţie.
În concluzie, instanţa de judecată are aptitudinea legală de a înlocui o
sancţiune disciplinară cu una mai uşoară.
Cum în speţă abaterea disciplinară care a condus la sancţionarea
contestatorului nu prezintă o asemenea gravitate de natură a conduce la desfacerea
contractului de muncă, aceasta fiind săvârşită pe fondul stării litigioase existentă
între părţi referitoare la reîncadrarea contestatorului pe acelaşi post, în mod
judicios instanţa de fond a apreciat că se impune înlocuirea sancţiunii aplicate cu
una mai uşoară.
Cealaltă critică invocată în recurs a fost privită tot ca neîntemeiată,
întrucât, aşa cum rezultă atât din considerentele sentinţei, cât şi din dispozitivul
acesteia, instanţa a dispus reintegrarea contestatorului cu plata drepturilor salariale
actualizate, fără a menţiona reîncadrarea în funcţia de inginer, aşa cum pretinde
recurenta-intimată.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă a fost
respins şi acest recurs.
