În motivarea acţiunii, reclamanta arată că în perioada 11.04.2005- 17.09.2008 a deţinut funcţia de la SC Rom Guard Security SRL şi că prin contractul individual de muncă s-a stabilit un program de lucru de 20 de ore săptămânal, câte 4 ore pe zi, între orele 15,30 – 19,30, de luni până vineri.
Susţine reclamanta că deşi programul era bine stabilit prin contract i s-a impus să se prezinte la lucru şi în zilele de sâmbătă şi duminică, câte patru ore în intervalul orar 9 – 13.
Mai arată că evidenţa orelor lucrate era ţinută conform condicii de prezenţă iar în foile colective de prezenţă era pontată ca şi cum ar fi fost prezentă la serviciu doar de luni până vineri.
Susţine reclamanta că potrivit art.13 din Contractul colectiv de muncă salariaţii pot fi solicitaţi să presteze ore suplimentare şi că orele prestate în aceste condiţii se compensează cu timp liber corespunzător sau se remunerează şi că atâta timp cât nu au fost compensate cu timp liber, trebuie plătite.
În drept s-au invocat dispoziţiile art.117, 281 şi următoarele din Codul muncii şi art. 41 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional.
Pârâta a depus întâmpinare (f.12-13)prin care a invocat inadmisibilitatea cererii având în vedere dispoziţiileart.102 alin.1 lit. „c”din Codul muncii care interzic efectuarea orelor suplimentare în cazul contractului de muncă cu timp parţial.
Pe fond se solicită respingerea acţiunii, arătându-se că pe perioada în care a fost angajata pârâtei nu a primit nici o solicitare pentru efectuarea de ore suplimentare.
Mai mult se invocă faptul că reclamanta nu ar fi prestat nici cele patru ore prevăzute în contract deoarece funcţia de bază era la un alt angajator, fiind reţinută de problemele apărute la acesta.
Prin sentinţa civilă nr.1439 din 28.06.2009 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr.6630/86/2008 a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 8599 lei reprezentând plata orelor suplimentare efectuate în perioada 16.09.2005 – 16.09.2008 şi suma de 1650 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
Din raportul de expertiză ce a avut la bază condica de prezenţă depusă în copie la dosar rezultă că reclamanta a prestat ore suplimentare în perioada indicată prin cerere.
Sub acest aspect, apărările pârâtei privind evidenţierea orelor lucrate doar pe baza foilor colective de prezenţă prevăzute prin art.7 alin.3 din regulamentul intern nu pot fi primite întrucât nu se explică sancţionarea disciplinară a salariatei Stoianovici Angelica prin decizia nr.2000 din 18.10.2007 înregistrată la I.T.M. Suceava pentru nesemnarea condicii de prezenţă.
Pe de altă parte se reţine că,deşi condica de prezenţă a fost depusă la 3.11.2008, pârâta nu a contestat veridicitatea ei şi nu a propus nici o probă prin care să facă dovada contrară.
Reprezentantul pârâtei recunoaşte că reclamanta s-a prezentat la serviciu în zilele de sâmbătă, dar susţine că era vorba de o eventuală recuperare a unor zile libere, afirmaţie contrazisă de expert care menţionează că societatea pârâtă nu a compensat cu timp liber orele suplimentare şi nici nu a plătit contravaloarea acestor ore suplimentare pe statul de plată în perioada septembrie 2005 – septembrie 2008.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta S.C. „ROM GUARD SECURITY „ SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie motivat de faptul că nu este admisibilă cererea de plată a unor ore suplimentare într-un contract individual de muncă cu timp parţial.
Arată recurenta că reclamanta nu a făcut în nici un fel dovada faptului că în decursul celor trei ani şi jumătate cât a fost angajata societăţii, ar fi primit vreo solicitare din partea conducerii societăţii pentru efectuarea orelor suplimentare.
Mai arată recurenta că în lipsa unei astfel de solicitări, ori a unor cazuri de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident, nu se poate vorbi de ore suplimentare în înţelesul Codului Muncii, chiar dacă, eventual, angajatul şi-a desfăşurat activitatea în afara orelor de program.
În drept cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art.304, art.3041 Cod procedură civilă, ale Codului muncii şi ale Legii 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Arată intimata că din condica de prezenţă depusă la dosar rezultă că a prestat ore suplimentare în favoarea societăţii pârâte.
Mai arată intimata că nu este necesară existenţa unei solicitări scrise a conducerii societăţii pentru efectuarea orelor suplimentare, fiind suficientă şi obligatorie simpla dispoziţie a conducerii unei persoane juridice.
Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra cererii de recurs, instanţa a reţinut următoarele:
Art.118 alin.1 din Codul muncii dispune că, la solicitarea angajatorului, salariaţii pot efectua muncă suplimentară.
Prin urmare, cel care trebuia să aibă iniţiativa orelor suplimentare este angajatorul care le solicită, solicitare care poate să fie scrisă sau verbală.
Solicitarea poate fi expresă, dar şi implicită sau tacită.
Or, în cauză, societatea angajatoare susţine că nu a solicitat reclamantei să presteze ore suplimentare iar reclamanta nu a făcut în nici un fel dovada existenţei unei asemenea solicitări exprese sau tacite a angajatorului.
Fiind vorba de propriile susţineri ale reclamantei în legătură cu existenţa unei asemenea solicitări, solicitare care nu rezultă din datele şi evidenţele aflate la unitate, sarcina probei revenea reclamantei în cauză negăsindu-şi aplicare dispoziţiile art.287 din Codul muncii.
Însă reclamanta nu a făcut dovada existenţei solicitării din partea societăţii pârâte în vederea prestării orelor suplimentare.
O solicitare expresă nu a fost probată dar nici o solicitare tacită rezultând de exemplu din impunerea unor sarcini suplimentare faţă de cele curente, a căror îndeplinire reclama prestarea unei munci suplimentare, fără a se face referire la timpul de lucru ori încurajarea de către pârâta angajatoare a prestării orelor suplimentare în condiţiile în care necesităţile de serviciu impuneau acest lucru.
Este posibil ca reclamanta să nu-şi fi îndeplinit atribuţiile de serviciu în timpul programului normal de lucru şi, depăşind astfel durata normală a timpului de lucru, nu ar putea pretinde că a efectuat ore suplimentare.
Chiar dacă din condica de prezenţă rezultă că reclamanta ar fi efectuat ore peste programul normal de lucru nu s-a făcut dovada că acestea ar fi fost solicitate de angajator, aşa cum mai sus s-a arătat.
În cauză nu poate fi vorba de inadmisibilitatea acţiunii, invocată de pârâta recurentă, întrucât dacă reclamanta ar fi făcut dovada fără putinţă de tăgadă că a prestat muncă suplimentară, la solicitarea angajatorului, societatea ar fi fost obligată să o plătească.
Pe de altă parte, dar în aceeaşi ordine de idei, regula este că suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora (art.119 alin.1 Codul muncii),
Atunci când compensarea nu este posibilă în luna următoare, cel în cauză va primi un spor la salariu, stabilit prin negociere (contractul colectiv de muncă sau, după caz, contractul individual de muncă) şi nu poate fi, prevede art.120 din Codul muncii, mai mic de 75% din salariul de bază.
Astfel, în condiţiile în care a considerat că a efectuat ore suplimentare în favoarea societăţii pârâte, reclamanta trebuia să solicite angajatorului compensarea prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora.
Or, în condiţiile în care nu a adresat o asemenea cerere pârâtei, nu poate veni direct în faţa instanţei de judecată să solicite plata acestor ore suplimentare.
Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.9, art.3041 Cod procedură civilă şi al dispoziţiilor legale mai sus arătate, instanţa a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa civilă atacată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
