Sarcina probei în procedura soluţionării plângerii contravenţionale revine contravenientului, iar nu agentului constatator, prin exercitarea plângerii contravenţionale cel dintâi supunând instanţei legalitatea şi temeinicia procesului-verbal, motivele de nelegalitate putând fi analizate de instanţă din oficiu, chiar în lipsa invocării unor astfel de motive, petentul având posibilitatea să administreze probe sub aspectul temeiniciei actului sancţionator (al situaţiei de fapt expuse), menţiunile inserate sub acest aspect având valoarea unei dovezi depline până la proba contrară, prin prisma autorităţii cu care agentul constatator a fost învestit de stat.
împrejurarea că sarcina probei revine petentului sancţionat contravenţional nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi nici prezumţia de nevinovăţie asimilabilă dreptului penal, întrucât plângerea contravenţională presupune o judecată contradictorie cu toate garanţiile procesuale care decurg din aceasta.
Trib. Bucureşti, s. a IX-a cont. adm. şi fisc., dec. civ. nr. 186/R/2009,
nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 4409 din 17 septembrie 2008, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul M.A. împotriva procesului-verbal de contravenţie seria JR nr. 720224 din 29 ianuarie 2008, încheiat de intimata Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, U.M. 0575. Prima instanţă a reţinut că prin procesul-verbal contestat petentul a fost sancţionat cu
amenda de 250 lei, pentru că, la data de 29 ianuarie 2008, ora 18,20, la Sala Polivalentă, a fost surprins de patrula de jandarmi nerespectând măsurile de ordine stabilite pentru buna desfăşurare a manifestărilor sportive, aducând injurii organizatorilor, faptă prevăzută drept contravenţie de art. 2 pct. 17 din Legea nr. 61/1991 şi sancţionată de art. 3 lit. c) din acelaşi act normativ cu amendă. Instanţa de fond a verificat, potrivit art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, legalitatea şi temeinicia procesului-verbal şi a reţinut, cu privire la legalitatea acestuia, că a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută care ar putea fi invocate din oficiu. Instanţa a înlăturat motivul de nelegalitate invocat de petent, în sensul că fapta contravenţională nu este individualizată în mod corect, apreciind că fapta a fost identificată în mod complet, permiţând încadrarea sa în drept şi aplicarea corectă a sancţiunii. Cu privire la temeinicie, instanţa a reţinut că procesul-verbal face dovada deplină a situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară, probă care cade în sarcina petentului, însă acesta, deşi a contestat cele reţinute în actul de constatare, nu a furnizat probe pertinente care să
dovedească o altă situaţie de fapt. In ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii contravenţionale, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, instanţa a reţinut că amenda stabilită de agentul constatator, în baza art. 11 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, la jumătate din minimul prevăzut de lege este proporţională cu gradul de pericol social al faptei şi se justifică, ţinând seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs petentul M.A., care a
criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. In motivarea cererii sale, recurentul a reluat prezentarea în detaliu a menţiunilor din procesul-verbal, a apărărilor formulate prin plângere şi a considerentelor în raport de care prima instanţă a respins plângerea contravenţională, susţinând, în esenţă, că în mod greşit a reţinut instanţa săvârşirea faptei, care, de altfel, nici nu a fost în concret individualizată. Potrivit aprecierii recurentului, în loc să aplice art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, instanţa a dat forţă probantă absolută procesului-verbal, neglijând prevederile acestui articol şi considerând că este obligaţia petentului să arate ce fapte a comis, pentru ca apoi să se reţină dacă este sau nu o faptă contravenţională, cât de gravă este ori ce pericol social prezintă. Recurentul a arătat că instanţa nu a motivat de ce nu se aplică prevederea legală obligatorie din art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 indicată în plângere ca motiv de nulitate absolută a
procesului-verbal, susţinând în mod constant că nu a făcut nimic pentru care organizatorii sau altcineva să îi atragă atenţia că nu trebuie să facă. S-a mai susţinut de recurent că instanţa de fond a încălcat în mod abuziv principiul prezumţiei de nevinovăţie, luând ca atare procesul-verbal, în condiţiile în care fapta contravenţională fiind asimilată de legislaţia europeană faptei penale, este obligatorie respec-
tarea prezumţiei de nevinovăţiei. In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 şi art. 3041 C. proc. civ. şi pe prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001.
Intimata Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, U.M. 0575, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile aduse sentinţei civile recurate, dar şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că recursul nu este fondat. Tribunalul a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă legalitatea procesului-verbal contestat, întrucât acesta cuprinde toate elementele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 17 din O.G. nr. 2/2001, cât şi toate menţiunile obligatorii prevăzute de art. 16 din acelaşi act normativ, descrierea faptei, astfel cum a fost realizată de agentul constatator, fiind de natură a contura fapta contravenientului. împrejurarea că formularea folosită de agentul constatator este apropiată de cea a art. 2 pct. 17 din Legea nr. 61/1991 care stabileşte contravenţia nu este de natură a atrage sancţiunea nulităţii actului, în condiţiile în care fapta poate fi analizată pentru stabilirea temeiniciei actului. Totodată, s-a constatat că petentului i s-a respectat dreptul de a formula obiecţiuni, acesta menţionând la rubrica „alte menţiuni” că recunoaşte fapta şi o regretă.
In ceea ce priveşte temeinicia procesului-verbal, tribunalul a constatat că din actele dosarului nu a rezultat o altă situaţie de fapt decât cea reţinută în actul sancţionator. Deşi prin plângere petentul a susţinut că nu a făcut decât să îşi îndemne prietenii să strige „garda, garda”, fară ca îndemnul să se finalizeze însă, nu a dovedit această împrejurare. La termenul din 18 iunie 2008, prima instanţă a încuviinţat pentru petent proba testimonială cu martorul T.A., pe care petentul s-a obligat să îl aducă personal, la termenul stabilit pentru administrarea probei nu s-au prezentat nici petentul, nici martorul, astfel că instanţa l-a decăzut pe petent din această probă.
Referitor la sarcina probei, instanţa a constatat că aceasta revine petentului, iar nu intimatei, prin exercitarea plângerii contravenţionale
contravenientul supunând instanţei legalitatea şi temeinicia procesului-verbal, motivele de nelegalitate putând fi analizate de instanţă din oficiu, chiar în lipsa invocării unor astfel de motive de cătrc petent, acesta având posibilitatea să administreze probe sub aspectul temeiniciei actului sancţionator (al situaţiei de fapt expuse), menţiunile inserate sub acest aspect având valoarea unei dovezi depline până la proba contrară, prin prisma autorităţii cu care agentul constatator a fost învestit de stat.
împrejurarea că sarcina probei revine petentului sancţionat contravenţional nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi nici prezumţia de nevinovăţie asimilabilă dreptului penal, întrucât plângerea contravenţională presupune o judecată contradictorie cu toate garanţiile procesuale care decurg din aceasta. De altfel, în Hotărârea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Anghel c. României asupra pretinsei încălcări a art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului [„1. Oriec persoană are dreptul la judecarca în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzci sale, de cătrc o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărci acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa (…)”], Curtea a apreciat numai la situaţia de speţă faptul că nu ar fi existat un proces echitabil în ce-1 priveşte pe con-testator, dar numai din pcrspectiva faptului că la acea dată, a constatării şi sancţionării contravenţiei, legea prevedea închisoarea contravenţională ca sancţiune, ceea ce transpunea garanţiile procesuale din procesul penal în plan contravenţional, contravenţia în acel caz având regimul juridic al unei infracţiuni [art. 6 pct. 2 din Convenţie: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită” şi art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenţie: „Orice acuzat are, în special, dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării”].
Aceste dispoziţii din Convenţie au făcut obiectul analizei Curţii în cauza Anghel C. României, dispoziţii care obligă, între altele, Statele contractante să ia măsuri pozitive constând în informarea acuzatului, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce, în acordarea timpului şi înlesnirilor necesare pentru a-şi pregăti apărarea, în garantarea dreptului la apărare personal sau fiind asistat de un avocat şi în a-i permite să întrebe sau să solicitc audierea martorilor acuzării şi să obţină citarca şi audierea martorilor apărării în
acelcaşi condiţii ca şi martorii acuzării, implicând existenţa, în materie, a unui echilibru între acuzare şi apărare, dar şi faptul că audierea martorilor trebuie în general să îmbrace un caracter contradictoriu. Curtea a concluzionat, din perspectiva desfăşurării proccdurii în ansamblul său şi asigurării unui proces echitabil, faptul că instanţa naţională a aşteptat de la reclamant să inverseze prezumţia de legalitate şi de temeinicie a procesului-verbal în litigiu, raportând proba
contrarie la expunerea faptelor stabilită în procesul-verbal. Insă Curtea a subliniat că o asemenea abordare a instanţelor naţionale nu este surprinzătoare, în măsura în care regimul juridic aplicabil contravenţiilor este completat de dispoziţiile Codului de procedură civilă, reglementat în materie de probă de principiul omis probandi incumbit actori.
Intr-adevăr, în virtutea acestei reguli, obligaţia de prezentare a probei asupra unei fapte revine celui care invocă această faptă, fiind acceptat de Curte faptul că orice sistem juridic cunoaşte prezumţiile de fapt şi de drept pe care Convenţia nu le împiedică din principiu, dar în materie penală obligă statele contractante să nu depăşească un anumit prag.
In acest context, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată critica recurentului referitoare la încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi că procedura în ansamblu a asigurat un proces echitabil, soluţia de respingere a plângerii contravenţionale fiind justă. Aşa fiind, apreciind că sentinţa civilă recurată este legală şi temeinică, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a respins recursul ca nefondat.
