Prin sentinţa penală nr. 98/1999 a Judecătoriei Cărei, inculpatul P.T.Z. a fost condamnat la 3 ani închisoare în detenţie, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 31/1996 raportat la art. 23 din H.G. nr. 130/1997, de art. 11 din Legea nr. 87/1994, precum şi prevăzute de art. 215 alin. 3 raportat la art. 215 alin. 2 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen., precum şi a art. 33 şi 34 C. pen.
In baza art. 864C. pen. s-a dispus revocarea beneficiului suspendării pedepsei sub supraveghere, de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2166/1994 a Judecătoriei Oradea, urmând a se executa cumulat 5 ani închisoare.
Sentinţa a rămas definitivă prin neapelare şi s-a emis mandatul de a pedepsei, condamnatul fiind încarcerat de la 20.05.1999, până la 7.07.1999, când a fost liberat ca efect al admiterii unei cereri de întrerupere a executării pedepsei.
Prin sentinţa penală nr. 483/2000 a Judecătoriei Oradea, s-a admis, în baza art. 461 lit. a C. proc. pen., contestaţia la executare formulată de condamnatul P.T.Z. şi, în consecinţă, au fost anulate formele de executare dispuse împotriva acestuia în baza sentinţei menţionate, respectiv mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 115/ 1999, constatându-se că respectivul condamnat era în libertate.
Instanţa a motivat că nu a fost respectată obligaţia de comunicare a hotărârii inculpatului (care a lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare), comunicarea efectuân-du-se eronat la o altă adresă decât cea corectă, astfel încât termenul de apel nu a expirat, iar sentinţa nu este definitivă.
în urma admiterii contestaţiei la executare, prin care s-a constatat că această sentinţă nu era definitivă, nefiind îndeplinită corespunzător obligaţia de comunicare a hotărârii, s-a efectuat, în data de 10.04.2000, o recomunicare a acesteia, însă termenul de apel nu a fost valorificat de către inculpat.
în data de 23.01.2002, P.T.Z. declară apel peste termen împotriva sentinţei penale nr. 98/1999 a Judecătoriei Cărei, motivând că a lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare, iar mandatul de executare a pedepsei nu a fost pus în executare.
Prin decizia penală nr. 230/2002, Tribunalul Satu Mare respinge, în baza art. 379 pct.l lit. a C. proc. pen., ca tardiv apelul inculpatului P.T.Z.
Instanţa de apel a motivat că apelantul, încă din anul 2000, când a formulat contestaţia la executare, avea cunoştinţă de pedeapsa pronunţată împotriva sa dar, cu toate acestea, nu a exercitat căile legale de atac. Mai mult, s-a sustras de la executarea pedepsei, fiind extrădat din Ungaria, astfel încât susţinerea că nu a avut cunoştinţă de condamnare, nu poate fi luată în considerare ca motiv de repunere în termen.
împotriva acestei decizii a declarat recurs condamnatului P.T.Z., care a fost respins ca inadmisibil, în baza art. 38515 pct.l lit. a C. proc. pen., prin decizia penală nr. 779/ 2002 a Curţii de Apel Oradea.
Instanţa de recurs a motivat că, din datele şi lucrările de la dosar, precum şi din dosarele ataşate, rezultă că, într-adevăr, condamnatul recurent nu a fost prezent la judecarea cauzei în fond şi nici la pronunţarea hotărârii de condamnare. în aceste condiţii, Judecătoria Oradea a admis o contestaţie la executare formulată de acesta şi a anulat formele de executare întocmite în baza sentinţei penale nr. 98/1999 a Judecătoriei Cărei, precum şi mandatul de executare a pedepsei nr. 115/1999 al aceleiaşi judecătorii. Mai rezultă că, după punerea sa în libertate, ca urmare a admiterii contestaţiei la executare, condamnatul recurent a dispărut, motiv pentru care a fost dat în urmărire generală, fiind identificat pe teritoriul Ungariei de unde, prin forme speciale, a fost extrădat.
Faţă de cele de mai sus, rezultă că, încă din anul 2000, când a formulat contestaţie la executare, condamnatul recurent a avut cunoştinţă de pedeapsa aplicată prin sentinţa instanţei de fond şi, cu toate acestea, nu s-a folosit de căile de atac ordinare.
Ca atare, în mod justificat şi printr-o interpretare corectă a dispoziţiilor art. 365 C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut că, în speţă, acesta nu a declarat apel peste termen şi i-a respins apelul ca tardiv introdus.
Astfel fiind şi faţă de cele de mai sus recursul apare ca inadmisibil.
C.A. Oradea, decizia penală nr. 779/2002
Notă: Deşi soluţia instanţei de apel este corectă, motivarea hotărârii este greşită, referindu-se la neîndeplinirea condiţiilor repunerii în termenul de apel, deşi apelantul inculpat a declarat apel peste termen, instituţie reglementată de alte dispoziţii legale.
Apelul peste termen este reglementat în art. 365 C. proc. pen. şi este instituit în favoarea celor judecaţi în lipsă, care beneficiază de un termen suplimentar de apel.
Condamnatul P.T.Z., într-adevăr, îndeplinea condiţiile exercitării acestei forme speciale a apelului, întrucât a lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţarea sentinţei penale nr. 98/1999 a Judecătoriei Cărei.
Apelul peste termen are însă o limită până la care se exercită, şi anume nu mai târziu de 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a începerii executării despăgubirilor civile.
Or, condamnatul a fost încarcerat de la 20.05.1999 la 7.07.1999, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii (mandat care a fost anulat ulterior prin sentinţa penală nr. 483/2000 a Judecătoriei Oradea, de admitere a contestaţiei la executare), deci a depăşit limita de 10 zile de la data începerii executării pedepsei.
Apelul peste termen este un remediu procesual care se bazează pe prezumţia că partea lipsă nu a cunoscut data când a început să curgă termenul de apel, prezumţie care, în situaţia arătată, este înlăturată, apelul fiind respins corect ca tardiv.
Soluţia instanţei de recurs, de respingere ca inadmisibilă a acestei căi de atac, este criticabilă.
Dacă prin recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel (care a respins apelul aceleiaşi părţi ca tardiv) se critică nu soluţia de fond a cauzei rămasă definitivă, ci soluţia instanţei de apel, de respingere a apelului ca tardiv, recursul este admisibil. In această situaţie, instanţa de recurs trebuie să examineze motivele invocate de recurent şi, dacă se constată că nu sunt întemeiate, să respingă recursul ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b C. proc. pen.
In speţă, instanţa de recurs nu este consecventă: curtea a examinat chestiunea tardivităţii, constatând că, în mod corect, a fost respins apelul ca tardiv (constatare ce nu putea fi făcută dacă recursul era inadmisibil), dar în loc să respingă recursul ca nefondat, 1-a respins ca inadmisibil.
