Codul civil – art. 942, art. 969, art. 1020-1021
Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său. În această situaţie, contractul nu este desfiinţat de drept, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat având alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.
În lipsa unui pact comisoriu expres, câtă vreme contractul sinalagmatic nu a fost desfiinţat prin acordul părţilor contractante sau printr-o hotărâre judecătorească, partea care şi-a executat integral sau parţial prestaţiile asumate prin această convenţie nu este îndreptăţită să solicite restituirea lor.
Calitatea procesuală (legitimatio ad causam) se analizează în cerinţa existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, tot astfel, între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă). Deosebirea dintre capacitatea procesuală şi calitatea procesuală constă în aceea că, pe când capacitatea procesuală se determină în general sau pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală priveşte posibilitatea unei persoane de a lua parte, ca reclamant sau ca pârât, la un anumit proces, la speţă, şi ea se determină în raport cu litigiul concret care de judecă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 268 din 6 decembrie 2011, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 1057 din 8 iunie 2011 pronunţată în dosarul nr. 789/108/2011 Tribunalul Arad a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea formulată de S.C. H S.R.L. Bucureşti în contradictoriu cu pârâta S.C. K S.R.L. Arad având ca obiect pretenţii, obligând, totodată, societatea reclamantă la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. H S.R.L. Bucureşti, solicitând modificarea ei în tot, în sensul respingerii „excepţiei calităţii procesuale active”, iar „pe fondul cauzei”, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, susţinând admiterea acţiunii astfel cum a fost ea formulată şi obligarea pârâtei intimate la achitarea sumei de 5.031.643 euro, reprezentând daune-interese pentru prejudiciul suferit în urma infecţiei culturii de tomate cu bacteria Clavibacter (CMM), infecţie ocazionată de livrarea unor seminţe afectate de vicii, producţie Guatemala 2004-2005, criticând hotărârea atacată deoarece tribunalul a procedat la analizarea calităţii procesuale în raport de un „prejudiciu direct”, printr-o aplicare ad literam, limitativă şi scoasă din context a normelor procedurale, fără a verifica situaţia juridică expusă în integralitate, neprecizând care a fost raţionamentul care a îndepărtat susţinerile sale şi nemotivând soluţia adoptată. Judecătorul fondului a apreciat exclusiv că prejudiciul direct al infestării culturii de tomate cu Clavibacter s-a produs în patrimoniul S.C. L S.A., societate care nu este în raporturi contractuale directe cu pârâta, seminţele pretins contaminate ajungând de la pârâtă la S.C. L S.A. prin încă două societăţi intermediare.
Prin decizia civilă nr. 268 din 6 decembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamantei, menţinând hotărârea primei instanţe.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că sentinţa tribunalului este temeinică şi legală, conformă cu dispoziţiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greşite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum în mod nejustificat susţine apelanta, în considerente arătându-se motivele, atât cele în fapt, cât şi cele în drept, pentru care judecătorul fondului a considerat că cererea de chemare în judecată se impune a fi respinsă.
În esenţă, apelanta invocă în sprijinul solicitării sale de schimbare a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active (pentru că în ceea ce priveşte fondul nu a dat dovadă de consecvenţă, întrucât dacă prin cererea de apel a solicitat ca ulterior respingerii excepţiilor invocate „să se admită acţiunea aşa cum a fost ea formulată şi pârâta să fie obligată la plata sumei de 5.031.643 euro”, prin motivele de apel a cerut „trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond”), două argumente:
1) că în mod greşit prima instanţă a apreciat că excepţia lipsei calităţii sale procesuale se impune a fi admisă câtă vreme pentru prejudiciul suferit de S.C. L S.A., ocazionat de infestarea culturii de tomate cu Clavibacter, infecţie provenită din seminţele achiziţionate de la societatea apelantă, aceasta din urmă a fost notificată atât de S.C. B S.A., cât şi de S.C. L S.A., fiindu-i aduse la cunoştinţă sumele rezultate din contabilitate, dar şi evidenţe ale existenţei sau evoluţiei bolii consemnate în note de control, verificări şi constatări ale autorităţilor competente, prin recunoaşterea sumelor de către reclamantă creanţa devenind una certă şi lichidă, în accepţiunea art. 379 Cod procedură civilă, prejudiciul urmând a fi acoperit în temeiul garanţiei pentru vicii; prin urmare, având de ales între a sta în pasivitate şi a aştepta ca S.C. L S.A. să o dea în judecată, în temeiul răspunderii pentru vicii pentru recuperarea unui prejudiciu pe care l-a recunoscut, şi a acţiona direct împotriva intimatei S.C. K S.R.L. Arad pentru acoperirea pagubei cauzate, a considerat oportună evitarea pasivităţii;
2) că a formulat acţiunea în nume propriu şi nu în calitate de reprezentant al S.C. L S.A., aducând în discuţie statutul său de organizaţie de producători, deoarece tocmai în această calitate a procedat atât la achiziţionarea şi furnizarea seminţelor, cât şi, ulterior, la vânzarea produselor, raportul juridic comercial fiind alcătuit din mai multe operaţiuni; prin urmare, analizând întregul raport juridic, precum şi voinţa părţilor, se poate constata că apelanta nu a acţionat doar ca un intermediar în vânzarea produselor (intenţia acesteia nefiind aceea de a obţine profit din respectiva operaţiune), ci şi-a exercitat prerogativele instituite de lege (O.G. nr. 37/2005), pentru a evita naşterea unui lanţ de cereri de chemare în judecată şi de chemări în garanţie, cu atât mai mult cu cât cunoştea prejudiciul şi a fost de acord cu întinderea lui.
În opinia Curţii, niciuna dintre aceste critici nu este întemeiată.
Astfel, calitatea procesuală (legitimatio ad causam), alături de capacitatea procesuală, dreptul şi interesul, este una dintre cele patru condiţii cerute de lege pentru ca o persoană să poată fi parte într-un proces civil. Ea se analizează în cerinţa existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, tot astfel, între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă). Deosebirea dintre capacitatea procesuală şi calitatea procesuală constă în aceea că, pe când capacitatea procesuală se determină în general sau pentru o anumită categorie de persoane, potrivit normelor de drept comun, calitatea procesuală priveşte posibilitatea unei persoane de a lua parte, ca reclamant sau ca pârât, la un anumit proces, la speţă, şi ea se determină în raport cu litigiul concret care de judecă, prin îndeplinirea unor condiţii particulare, părţile fiind cele care trebuie să-şi legitimeze dreptul lor de a sta în instanţă. Această obligaţie incumbă reclamantului, care este ţinut să justifice atât calitatea sa procesuală, cât şi pe aceea a pârâtului pe care l-a acţionat în judecată.
Faţă de cele arătate mai sus, reclamanta ar fi trebuit să expună, mai întâi prin cererea introductivă, iar ulterior respingerii acţiunii pe această excepţie, în cuprinsul motivelor de apel, temeiurile de fapt şi de drept care o îndreptăţesc să solicite obligarea societăţii intimate la plata sumei de 5.031.643 euro, reprezentând daunele suferite ca urmare a unor pretinse vicii ascunse ale seminţelor livrate de pârâtă potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 505/10.12.2008.
Lăsând la o parte faptul că în faţa primei instanţe societatea apelantă a invocat mai multe temeiuri de drept în sprijinul demersului său juridic (astfel, dacă prin cererea de chemare în judecată a solicitat despăgubiri în temeiul obligaţiei de garanţie contra viciilor lucrului vândut – art. 1352 şi urm. din vechiul Cod civil, prin precizările ulterioare a invocat vicierea consimţământului său prin eroare asupra substanţei obiectului – art. 954 din acelaşi cod, omiţând a avea în vedere, pe de o parte, că deşi situaţia în care lucrul vândut este afectat de un viciu, în sensul art. 1352 Cod civil, prezintă asemănare cu viciul de consimţământ al erorii asupra substanţei obiectului contractului, între cele două ipoteze există deosebiri esenţiale, care nu permit confuzie: în cazul erorii asupra substanţei obiectului – error in substantiam –, din cauza acestui viciu de consimţământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra, în substanţa sa, lucrul voit, ceea ce-i dă dreptul să ceară anularea contractului; în schimb, în cazul viciilor vizate de art. 1352 Cod civil, cumpărătorul a cumpărat lucrul voit, numai că acesta este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau din cauza viciilor i se micşorează valoarea de întrebuinţare – deci, eroarea se referă numai la calitatea lucrului – şi cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci are la dispoziţie acţiunea în garanţie, redhibitorie sau estimatorie, după caz, contra vânzătorului; pe de altă parte, nu este foarte clar dacă reclamanta invocă doar vicierea consimţământului său prin eroare asupra calităţilor substanţiale ale obiectului vânzării, sau invocă inducerea sa în eroare de către co-contractant prin mijloace viclene, susţinând că pârâta ar fi fost de rea-credinţă, atunci când i-a vândut seminţe produse în Guatemala în anii 2004-2005, deşi ştia că reclamanta doreşte achiziţionarea unor seminţe produse în Olanda, de către societatea De Ruiter Seeds, ceea ce ar atrage incidenţa normelor privitoare la dol; ulterior, prin noile precizări depuse la dosar, a invocat şi art. 966 din Codul civil, care statuează că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect, deturnând acţiunea sa într-o altă direcţie, aceea a lipsei uneia dintre condiţiile esenţiale ale actului juridic civil – elementul cauză –, cu consecinţa intervenţiei nulităţii absolute, dezvoltând, totodată, şi chestiunea vicleniei şi a relei credinţe a societăţii pârâte – la pct. III –, pentru ca în al doilea set de concluzii scrise să pomenească, pentru prima oară, şi de temeiul răspunderii civile delictuale, cu toate că este ştiut faptul că dacă între părţi există un contract din a cărui neexecutare sau defectuoasă au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind aceea a răspunderii contractuale), în speţă trebuie analizat dacă raportul juridic de drept substanţial se poate sau nu „lega” între cele două societăţi implicate în proces, iar pentru aceasta, se impune a se verifica în ce măsură în patrimoniul reclamantei s-a produs afirmatul prejudiciu, care ar fi putut da naştere unei acţiuni în pretenţii.
În fapt, aşa cum au arătat ambele părţi şi cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, apelanta S.C. H S.R.L. a cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 505/10.12.2008, seminţe de legume de la intimata S.C. K S.R.L. Arad. Ulterior, seminţele achiziţionate de la pârâtă au fost vândute de apelantă, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 010/08.01.2009, către S.C. B S.A., care, la rândul său, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 9/09.01.2009, a vândut răsadurile provenite din seminţe către S.C. L S.A.
În atare situaţie, este mai mult decât evident faptul că singura societate care putea reclama cauzarea unui prejudiciu ca urmare a descoperirii unei infecţii a producţiei de tomate cu bacteria Clavibacter (CMM) este aceasta din urmă, S.C. L S.A., şi care ar fi putut-o acţiona în instanţă pe cea de la care a achiziţionat produsul (răsadurile), cu dreptul celei din urmă de a-l chema în garanţie pe co-contractat, care, la rândul său, putea să îl cheme în garanţie pe vânzătorul seminţelor, raporturile juridice mai sus descrise, contrar celor afirmate de apelantă, fiind unele distincte şi care nu lasă loc unei alte interpretări, aceeaşi fiind soluţia şi în ipoteza în care ar fi existat un singur înscris/contract care să cuprindă toate părţile (S.C. K S.R.L., S.C. H S.R.L., S.C. B S.A. şi S.C. L S.A.), pentru că, şi în acest caz, ne-am fi aflat în prezenţa a mai multor raporturi juridice deosebite, care, fiecare în parte, ar fi conţinut drepturi subiective şi obligaţii civile corelative diferite, aferente celor trei contracte de vânzare-cumpărare distincte şi nu, cum greşit a înţeles reclamanta, că situaţia de fapt ar fi fost privită ca un raport juridic comercial întreg, nefracţionat, ceea ce nu ar mai fi pus în discuţie calitatea sa de a introduce cererea de chemare în judecată.
În realitate, maniera în care a acţionat reclamanta a avut un sigur scop, ce rezultă implicit din cuprinsul notelor de probaţiune şi din concluziile scrise depuse de aceasta în primă instanţă, la termenul din 1 iunie 2011, prin care a arătat că dacă nu ar fi formulat acţiunea în daune, atunci persoana prejudiciată ar fi acţionat-o pe ea în judecată şi pentru evitarea acestui circuit juridic a procedat direct la formularea cererii în despăgubire, prin aceasta evitând promovarea unor cereri de chemare în garanţie succesive de către membrii săi (care îi sunt şi asociaţi, cu 21% – S.C. L S.A., respectiv cu 20% – S.C. B S.A., potrivit extrasului eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) şi, implicit, plata unor taxe de timbru de peste 180.000 euro. De aceea, nici susţinerile sale cu privire la existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, care s-ar reflecta în patrimoniul societăţii apelante ca un prejudiciu direct, cert şi datorat, indiferent că nu a fost încă achitat şi independent de forma în care se găseşte, caracterele la care face referire art. 379 din rezultând din recunoaşterea creanţei făcută de către reclamantă în urma notificărilor trimise atât de S.C. B S.A., cât şi de S.C. L S.A., nu pot fi primite, o asemenea recunoaştere de datorie fiind făcută pro causa în condiţiile în care S.C. L S.A. este asociat atât în S.C. H S.R.L., cât şi în S.C. B S.A., în această din urmă societate fiind chiar asociat majoritar, după cum o atestă acelaşi oficiu. Oricum, simpla recunoaştere a prejudiciului nu modifică părţile din raportul comercial dedus judecăţii şi nu justifică calitatea procesuală a reclamantei apelante.
În fine, nici statutul său, necontestat, de organizaţie de producători, nu-i poate conferi legitimare procesuală activă întrucât, aşa cum întemeiat a reţinut şi tribunalul, nu există vreun text de lege care să confere organizaţiei de producători calitatea de a promova în nume propriu o acţiune, în situaţia în care unul dintre membrii săi ar fi suferit un pretins prejudiciu, Ordinul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 684/09.08.2007, în prezent abrogat prin Ordinul nr. 694/2008, stabilind doar condiţiile de recunoaştere a organizaţiilor de producători în vederea acordării de sprijin financiar. De altfel, însăşi reclamanta, prin cererea de apel, a arătat că, în calitatea sa de organizaţie de producători, are dreptul să atragă fonduri europene, pe care apoi le distribuie către membrii săi, „aceeaşi destinaţie urmând să o aibă şi suma solicitată cu titlu de daune-interese în cadrul prezentului litigiu, respectiv îndestularea lui S.C. L S.A. pentru prejudiciul suferit, creanţa pe care aceasta din urmă o are împotriva sa, rezultată din răspunderea pentru vicii, fiind una certă, lichidă şi exigibilă”. Aceasta, independent de faptul că resursele din cadrul grupului de societăţi (umane, logistice, tehnice, financiare etc.) ar fi fungibile, ceea ce determină ca ele să circule rapid şi facil între membrii grupului pentru a putea pune în practică strategia globală a holdingului şi chiar dacă interesul uneia dintre societăţii nu prevalează în raport de interesul grupului.
Sunt nejustificate criticile apelantei privitoare la faptul că deşi a solicitat încuviinţarea probei cu martori şi interogatoriul pârâtei pentru a dovedi că reprezentanţii intimatei cunoşteau acest raport juridic complex, au vizitat serele, au discutat cu reprezentanţii săi şi ai membrilor grupului, cunoscând atât statutul său de organizaţie de producători, cât şi calitatea de membru a lui S.C. L S.A., tribunalul a respins toate aceste probe concludente în dovedirea calităţii procesuale active, neţinând seama nici de împrejurarea că prejudiciul – aspect ce priveşte fondul cauzei – urma să fie stabilit prin efectuarea mai multor expertize, cereri, de asemenea, respinse, întrucât nu prin neadministrarea acestor mijloace de probă reclamanta nu a fost în măsură să se legitimeze procesual, ci datorită inexistenţei unei identităţi între persoana sa şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
În atare condiţii, Curtea constată că judicios prima instanţă a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei se impune a fi admisă, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate.
Nici pentru restituirea preţului seminţelor cumpărate de la pârâta intimată cererea reclamantei apelante nu poate fi primită întrucât, art. 942 din vechiul Cod civil, defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Efectul imediat al oricărui contract, implicit şi al celui de vânzare-cumpărare, este acela de a da naştere unor drepturi şi obligaţii pentru părţile sale. În conformitate cu art. 969 din acelaşi cod, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putând fi revocate prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.
Doctrina juridică fundamentează acest principiu pe nevoia asigurării şi garantării păcii sociale, în acest scop toţi oamenii trebuind să fie obligaţi a-şi respecta cuvântul dat. Aşa se explică faptul că forţa obligatorie a contractului se impune atât părţilor contractante, cât şi judecătorului. Între părţi, forţa obligatorie a contractului are următoarele consecinţe: părţile sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la care s-au îndatorat; contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia dintre părţile sale; obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credinţă.
Este fără putinţă de tăgadă că actul juridic încheiat între reclamanta apelantă şi pârâta intimată la data de 10 decembrie 2008 este un contract sinalagmatic, fiecare parte având, în acelaşi timp, faţă de cealaltă, dubla calitate de debitor şi de creditor, obligaţia ce-i revine uneia dintre părţi avându-şi cauza juridică imediată în obligaţia corelativă a celeilalte părţi. Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante. Având în vedere această trăsătură specifică, în cazul în care una dintre părţile contractului sinalagmatic refuză executarea prestaţiei promise, cealaltă parte poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, poate cere executarea silită a acestuia şi, după caz, despăgubiri, însă aceasta are dreptul să pretindă şi rezoluţiunea convenţiei, solicitând, eventual, şi despăgubiri.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1020 din Codul civil, condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său. Articolul 1021 din acelaşi cod statuează în mod expres că, în acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept, partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat având alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.
Părţile aflate în litigiu nu au prevăzut în convenţia încheiată niciun pact comisoriu expres. Or, atâta timp cât contractul de vânzare-cumpărare nr. 505/10.12.2008 nu a fost desfiinţat prin acordul părţilor contractante sau printr-o hotărâre judecătorească, partea care şi-a executat integral sau parţial prestaţiile asumate prin această convenţie nu este îndreptăţită să solicite restituirea lor.
