contestatorul F.D. a formulat, în contradictoriu cu intimatele Banca
Comercială Română S.A. Bucureşti şi Banca Comercială Română –
Sucursala Vâlcea, contestaţie împotriva deciziei de concediere nr.1680 din
24 noiembrie 2008, prin care i s-a comunicat că încetează contractul de
muncă al acestuia înregistrat sub nr.394/17.09.2007, pentru motive ce nu
ţin de persoana sa, ca urmare a concedierii colective, solicitând ca, prin
hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: desfiinţarea deciziei de
concediere nr.1680 din 24 nov. 2008; acordarea de despăgubiri morale ca
urmare a emiterii acestei decizii de concediere abuzive şi nelegale, ca şi de
despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat ca salariat; cu cheltuieli de
judecată.
În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat, în fapt, că
la data de 3 decembrie 2008 a fost chemat la serviciu, deşi era în
concediu şi i s-a înmânat decizia de concediere nr.1680 din 24 nov.2008,
fără a i se oferi vreo explicaţie, decizie din care rezultă că a încetat
contractul de muncă al acestuia, înregistrat sub nr. 394/17.09.2007, pentru
motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective.
Ca temei de drept al deciziei au fost invocate prevederile
art. 65 din Legea nr. 53/2003.
A precizat contestatorul că, potrivit contractului individual de
muncă şi fişei postului, are funcţia de operator ghişeu bancar la BCR –
Sucursala Vâlcea.
A apreciat contestatorul că decizie de concediere este
netemeinică şi nelegală întrucât aceasta a fost emisă şi comunicată în timp
ce se afla în concediu de odihnă. Or, conform art. 60 alin.1 lit.i din Legea
nr.53/2003, concedierea salariaţilor nu poate avea loc pe durata efectuării
nr.53/2003, concedierea salariaţilor nu poate avea loc pe durata efectuării
concediului de odihnă, iar art. 38 alin.II lit.h din contractul colectiv de muncă
stipulează expres că nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor pe durata
efectuării concediului de odihnă. Conform art. 75 C.muncii, decizia de
concediere produce efecte de la data comunicării salariatului
A arătat contestatorul că, din prevederile legale mai-sus
indicate rezultă clar că nu poate avea loc concedierea pe perioada
concediului de odihnă, decizia, în acest caz, fiind lovită de nulitate.
A susţinut contestatorul, că potrivit înscrisurilor ataşate
contestaţiei, se afla în cea de-a doua tranşă de a concediului de
odihnă, care era pentru perioada 02.12.2008-16.12.2008 şi, cu toate
acestea, a fost chemat la serviciu în data de 03.12.2008, în timp ce se afla
în perioada concediului de odihnă, şi i s-a comunicat decizia de concediere
nr.1680/24.nov.2008.
A apreciat contestatorul că decizia de concediere este
nelegală şi pentru că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea total eronată a
prevederilor legale şi ale contractului colectiv de muncă, respectiv art. 38
alin.9 şi 10 din acest contract.
De asemenea, a precizat contestatorul că au fost încălcate
disp. art. 70-72 din C.muncii, ca şi prevederile CCM, decizia fiind lovită de
nulitate, întrucât după demiterea acestuia, au fost angajate alte persoane.
A mai susţinut contestatorul că decizia de concediere este
contradictorie, ca, de altfel, şi temeiul de drept. Astfel, conforma art. 3 din
decizia de concediere, motivul de drept al concedierii îl constituie art.65 din
C.muncii. prin urmare, se invocă prevederile art. 65, care reglementează
concedierea individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului,
deşi în cuprinsul aceluiaşi articol şi, de mai multe ori, în cuprinsul deciziei,
se vorbeşte de „concediere colectivă”.
Concedierea colectivă a fost definită în art. 68 C.muncii ca
fiind procesul prin care angajatorul decide desfiinţarea unui număr de
posturi, desfiinţare care are la bază o motivaţie reală şi serioasă şi care are
drept rezultat desfacerea contractelor de muncă unui număr de minim 30 de
angajaţi,într-o perioadă mai mică de 30 de zile.
În drept, au fost invocate Legea nr.53/2003, contractul
individual de muncă nr.394/17.09.2007, contractul colectiv de muncă.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea
contestaţiei arătând că, nu au fost încălcate de către angajator prevederile
art. 60 alin.1 lit.i din Legea nr.53/2003, întrucât concedierea contestatorului
a fost dispusă la data de 24 nov.2008, dată la care acesta nu figura în
concediu de odihnă. Textul de lege menţionat face referire, în mod clar, la
momentul în care se poate dispune concedierea, şi nicidecum la momentul
de la care această decizie îşi produce efectele.
A mai susţinut intimata că susţinerile contestatorului
referitoare la încălcarea de către angajator a prevederilor legale ale
contractului colectiv de muncă privind respectarea criteriilor avute în vedere
pentru stabilirea ordinii de prioritate în caz de concediere sunt, de
asemenea, nefondate. În acest sens, a arătat intimata că motivul care a stat
la baza dispunerii măsurii concedierii contestatorului a constat în reducerea
posturilor de „consilier client retail zona rapidă” şi „operator ghişeu bancar”.
Faţă de motivul concedierii, întrucât această măsură a fost
cauzată de aspecte care nu aveau nicio legătură cu persoana salariaţilor, la
stabilirea acelora dintre ei care ocupau posturi de „operator ghişeu bancar”
şi cărora li se putea aplica această măsură, angajatorul a avut în vedere
criteriile prevăzute de art. 38 pct.9 şi 10 din CCM, cu modificările şi
completările ulterioare, încheiat la nivelul BCR SA, aplicabil pe anul 2008,
criterii care rezultă şi din notificarea intenţiei de concediere colectivă şi din
notificarea deciziei de concediere colectivă.
De asemenea, a precizat intimata că, urmare a desfacerii
contractului colectiv de muncă în temeiul art 65 din C.muncii, contestatorul a
beneficiat de plăţi compensatorii echivalente cu 12 salarii brute lunare,
inclusiv sporurile prevăzute în CCM.
A mai arătat intimata că au fost respectate şi dispoziţiile
art.70-72 din Codul muncii, iar la nivelul Sucursalei Vâlcea, ulterior
concedierii contestatorului,, nu au fost angajate alte persoane pe postul de
„operator ghişeu bancar”, nefiind făcută nicio încadrare nouă pe locul de
muncă al contestatorului.
A precizat intimata că art.65 din Legea nr.53/2003
reglementează concedierea pentru motive fără legătură cu persoana
salariatului, concediere care, potrivit art. 66 din aceeaşi lege, poate fi, la
rândul ei, fie individuală, fie colectivă.
În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Vâlcea –
prin sentinţa civilă nr.606 din 9 iunie 2009 – a respins contestaţia formulată.
S-a reţinut că prin decizia de concediere nr.1680 emisă la
data de 24.11.2008 (fila 4 dosar), s-a dispus, în temeiul art.65 din Legea
nr.53/2003 – Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă al
contestatorului, înregistrat cu nr.394/17.09.2007, pentru motive ce nu ţin de
persoana salariatului, ca urmare a concedierii colective.
Decizia a fost înmânată contestatorului la data de 3
decembrie 2008, dată la care, fiind în concediu de odihnă, a fost chemat la
serviciu în acest scop, după cum precizează acesta chiar prin cererea de
chemare în judecată.
Potrivit art. 60 alin.1 lit.i din Codul muncii şi art.38 alin.11
lit.h din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul BCR S.A., aplicabil
pe anul 2008, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata
efectuării concediului de odihnă.
Însă, aşa cum rezultă din decizia contestată, concedierea
contestatorului a fost dispusă de angajator la data de 24.11.2008. Or, la
data respectivă contestatorul nu se afla în concediu de odihnă, ci în cadrul
programului normal de lucru, perioada în care reclamantul figura în
concediu de odihnă fiind 2 decembrie 2008-16 decembrie 2008, aşa cum
arată chiar acesta în contestaţia formulată. Nu există nicio dispoziţie legală
prin care să fie interzisă comunicarea deciziei de concediere în timpul
efectuării concediului de odihnă de către salariatul vizat de această măsură.
Contestatorul face confuzie între cele două momente
diferite: cel al dispunerii concedierii şi cel de la care aceasta îşi produce
efectele. Potrivit art.75 din Codul muncii, decizia de concediere produce
efecte de la data comunicării salariatului.
Dispoziţiile legale invocate (art.60 alin.1 lit.i din Legea
53/2003) sunt foarte clare, nelăsând loc nici unei interpretări contradictorii,
acestea făcând referire la momentul în care nu poate fi dispusă
concedierea, şi nicidecum la momentul de la care această decizie îşi
produce efectele. De altfel, angajatorul i-a acordat contestatorului un
termen de preaviz de 20 de zile lucrătoare, care a început să curgă de la
data comunicării deciziei, prevăzându-se în art.5 din actul contestat că la
expirarea termenului de preaviz încetează contractul individul de muncă al
salariatului.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că susţinerile
contestatorului în sensul că, prin emiterea deciziei, au fost încălcate
dispoziţiile art.60 alin.1 lit.i din Codul muncii, sunt lipsite de temei.
Nu s-a reţinut nici critica vizând nerespectarea de către
angajator a criteriilor prevăzute de art. 38 alin.9 şi 10 din C.C.M..
Toţi salariaţii care ocupau posturi de natura celor afectate
de măsura concedierii au fost supuşi unei proceduri de evaluare, în urma
rezultatelor acestei proceduri stabilindu-se cei cărora urma să li se aplice
măsura concedierii. Procedura de evaluare a fost efectuată de către o
companie externă specializată. În urma procesului de evaluare,
contestatorul a obţinut cel mai mic punctaj (2,97), fiind menţinuţi în unitate,
din cei 11 salariaţi care ocupau posturi de operator ghişeu bancar la nivelul
Sucursalei Vâlcea şi care au optat pentru rămânerea în bancă, salariaţii
care au obţinut primele şase punctaje (între 4,17 şi 4,76), conform
numărului de posturi de operator ghişeu bancar aprobate pentru această
unitate (şase), posturile celorlalţi 5 fiind supuse reducerii (aspecte care
rezultă din înscrisurile existente la filele 125, 217-220 dosar).
Prin urmare, la aplicarea criteriul invocat de contestator
(deţinerea unui copil minor în întreţinere), menţionat la alin.10 lit.c, s-ar fi
putut trece numai în măsura în care doi sau mai mulţi salariaţi care ocupau
posturi de operator ghişeu bancar la nivelul Sucursalei Vâlcea (între care s-
ar fi aflat şi contestatorul) ar fi obţinut punctaje identice în baza primului
criteriu de departajare aplicabil, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
Lipsită de temei este şi critica privind nerespectarea de
către angajator a dispoziţiilor art. 70-72 din Legea nr.53/2003, în sensul că
unitatea, după dispunerea concedierii, a angajat alte persoane. Astfel,
banca a întocmit notificarea intenţiei de concediere colectivă nr. MW
652/25.06.2008 (filele 80-89 dosar), notificare ce cuprinde toate elementele
impuse de art. 69 alin.2 din lege şi care a fost comunicată Federaţiei
Sindicatelor Independente din BCR SA (nr.112/25.06.2008), Inspectoratului
Teritorial de Muncă şi Agenţiei Locale de Ocupare a Forţei de Muncă a
Municipiului Bucureşti, conform art. 70 din Legea nr.53/2003 . Propunerilor
făcute de sindicat prin adresa nr.153/01.07.2008 (filele 90-94), angajatorul
le-a răspuns în scris şi motivat prin adresa nr.715/11.07.2008 (filele 95-97).
Totodată, angajatorul a întocmit şi comunicat notificarea privind aplicarea de
concediere colectivă nr.DRU 11.839/14.08.2008 (filele 99-107), notificare ce
cuprinde elementele impuse de art.71 ind.1 alin.2 din Legea nr.53/2003 şi
care a fost comunicate către I.T.M., Agenţia Locală de Ocupare a Forţei de
Muncă a Municipiului Bucureşti şi Federaţia Sindicatelor Independente din
BCR SA (nr.137/20-08.2008).
Referitor la despăgubirile solicitate, s-a arătat că, aşa cum
rezultă şi din decizia contestată (art.5 alin.3), contestatorul a beneficiat de
plăţi compensatorii în conformitate cu prevederile din anexa 4 la CCM al
BCR înregistrat sub nr.6321/2007, în afara drepturilor cuvenite la zi, plăţi în
cuantum de 26.376 lei, reprezentând echivalentul a 12 salarii brute lunare,
inclusiv sporurile prevăzute în CCM, care i-au fost virate la data de
26.03.2009 potrivit statului de plăţi compensatorii depus la dosar.
Astfel cum rezultă din textul art. 78 din C.muncii,
despăgubirile pot fi acordate salariatului numai în măsura în care
concedierea a fost efectuată în mod netemeinic şi nelegal .
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal,
contestatorul F.D.
1. Se arată în motivarea recursului formulat că sentinţa
instanţei de fond este nelegală şi temeinică întrucât instanţa nu a fost
alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, motive de casare prevăzut de art.304
pct.1 Cod procedură civilă.
Instanţa care a soluţionat cauza a fost constituită din doi
judecători şi doi magistraţi asistenţi, din care unul, I.S., era incompatibil în
soluţionarea cauzei faţă de prevederile art.27 pct.1 şi 7 Cod procedură
civilă, întrucât până în urmă cu câteva luni a avut calitatea de jurist la BCR
Rm.Vâlcea.
De asemenea şi fiul său, S.I., lucrează la BCR – Agenţia
Flacăra din cartierul Ostroveni, în funcţia de consilieri credite.
2. Hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică
întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi, mai mult, cuprinde
motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut
de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Cu privire la motivarea hotărârii în jurisprudenţa CEDO s-a
statuat că nemotivarea acesteia reprezintă o încălcare a dreptului la un
proces echitabil prevăzut şi garantat de art.6 din Convenţia Europeană şi că
este necesar ca în motivarea hotărârii să se regăsească argumentele
decisive pentru soluţionarea cauzei, judecătorul având obligaţia de a
răspunde la toate capetele de cerere.
Motivarea instanţei de fond se restrânge la două fraze care,
în plus, sunt contradictorii şi lipsite de logică juridică, deşi dosarul a stat pe
rolul instanţei mai multe luni de zile.
3. Hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu
încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de casare prevăzut de art.304
pct.9 Cod procedură civilă.
– instanţa de fond a interpretat şi aplicat total eronat
prevederile art.60 alin.1 lit.i, art.75 din Legea nr.53/2003 şi art.38 alin.11 lit.h
din Contractul colectiv de muncă.
din Contractul colectiv de muncă.
Nu s-a avut în vedere că, potrivit art.60 alin.1 lit.i din Legea
concediului de odihnă, menţiune expres prevăzută şi în art.38 alin.11 lit.h
Pe de altă parte prevederile art.75 din Codul muncii arată că
decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.
Nu s-a avut în vedere de instanţa de fond că din actele
dosarului rezultă că contestatorul, la data când s-a comunicat decizia de
desfacere a contractului de muncă, era în executarea celei de a doua tranşe
a concediului de odihnă şi a fost chemat la serviciu pentru a i se comunica
această decizie, situaţie în care decizia emisă este nulă.
– instanţa de fond a interpretat eronat prevederile art.38 din
Contractul colectiv de muncă şi ale art.70-73 din Legea nr.53/2003.
Nu s-a avut în vedere că acesta are în întreţinere un copil
minor şi nu s-au respectat criteriile prevăzute de art.38 alin.9 şi 10 din
Contractul colectiv de muncă şi nici prevederile art.72 din Codul muncii,
întrucât, după încetarea contractului de muncă al contestatorului pârâta a
angajat şi alte persoane pe posturi similare celui pe care acesta l-a deţinut.
– instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat prevederile
art.65 şi 68 din Legea nr.53/2003.
În decizia de concediere se menţionează ca temei legal al
concedierii prevederile art.65 din Legea nr.53/2003, care reglementează
concedierea individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului,
deşi de mai multe ori în cuprinsul deciziei se vorbeşte de concediere
colectivă.
Motivarea instanţei cu privire la temeiul deciziei de
concediere este astfel contradictorie şi străină de natura pricinii, iar motivare
cu privire la evaluare nu are nicio relevanţă în speţă, având în vedere că
recurentul a fost concediat pentru motive care nu ţin de persoana
angajatului şi evaluarea s-a făcut de o firmă care nu are legătură cu banca
şi nu are în vedere competenţele profesionale.
4. Avându-se în vedere că este vorba de un recurs formulat
împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, se
solicită examinarea cauzei sub toate aspectele faţă de prevederile art.3041
Cod procedură civilă.
Instanţa de fond nu a analizat toate motivele contestaţiei
formulate, nu i-a oferit posibilitatea contestatorului de a se apăra şi a
înlăturat întreg probatoriul administrat în cauză impunându-se reanalizarea
acestuia.
Curtea a admis recursul declarat de contestator şi a
modificat sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a contestaţiei şi
constatării nulităţii deciziei de concediere nr.1680 din 24 noiembrie 2008
emisă de intimata Banca Comercială Română SA Bucureşti.
Intimata a fost obligată la plata către contestatorul-recurent
a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta.
A fost respinsă cererea pentru plata daunelor morale, iar
intimata a fost obligată la plata către recurentul contestator a cheltuielilor de
judecată de 800 lei, la fond şi recurs.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut
următoarele:
Recursul declarat de contestator este în parte întemeiat.
Primul motiv de recurs vizează motivul prevăzut de art.304
pct.1 Cod procedură civilă, atunci când instanţa nu a fost alcătuită potrivit
dispoziţiilor legale, întrucât asistentul judiciar S.I. a fost incompatibil.
Analizând aceasta se constată că potrivit art.29 Cod
procedură civilă, propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris
pentru fiecare judecător în parte şi înainte de încheierea oricărei dezbateri,
iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, când motivele de recuzare s-au ivit după
începerea dezbaterilor, partea este obligată să propună recuzarea de îndată
ce aceste motive îi sunt cunoscute, aşa cum se arată în recursul formulat,
motivele care ar trebui să determine recuzarea asistentului judiciar S.I.
constau în faptul că acesta a avut până în urmă cu câte luni calitatea de
jurist la BCR Vâlcea şi că fiul său S.I. lucrează la această instituţie în funcţia
de consilier credite. De aici rezultă că recurentul-contestator, în calitatea sa
de angajat la BCR Vâlcea, a fost coleg atât cu S.I., cât şi cu S.I., situaţie în
care cunoştea acest lucru înainte de începerea oricărei dezbateri.
Cum recurentul a fost prezent la instanţă la toate termenele
de judecată rezultă că motivele de recuzare s-au ivit înainte de începerea
dezbaterilor, însă acesta nu le-a invocat nici pe parcursul soluţionării cauzei,
ci numai în recurs.
Cea de-a doua critică formulată de recurent este de
asemenea nefondată.
Instanţa de fond a respins contestaţia formulată, motivând
în mod clar că decizia a fost înmânată contestatorului în perioada
concediului de odihnă, însă a fost emisă anterior, când contestatorul se afla
la serviciu, că intimata a respectat criteriile prevăzute de art.38 alin.9 şi 10
din Contractul colectiv de muncă, precum şi disp. art.70-72 din
Legea nr.53/2003, reţinând în final că desfiinţarea locului de muncă al
contestatorului ca şi a locurilor de muncă ocupate de ceilalţi salariaţi
concediaţi este efectivă, cauza desfiinţării fiind reorganizarea activităţii din
unităţile retail generată de optimizarea fluxurilor aprobate de comitetul
executiv al BCR S.A. în data de 12 mai 2008, reorganizare care a impus la
nivelul întregii bănci reducerea a 416 posturi de consilieri clienţi zonă rapidă
şi 419 posturi de operatori ghişeu bancar.
Cum respingerea capătului de cerere al contestaţiei
formulate a fost motivat în fapt pe larg, în fiecare caz în parte, prin prisma
susţinerilor părţilor şi a concluziilor rezultate din probele administrate în
cauză, nefiind îndeplinite cerinţele art.304 pct.7 Cod procedură civilă, şi
acest recurs este neîntemeiat.
Instanţa a constatat a fi întemeiat însă cel de-al treilea motiv
de recurs care vizează greşita aplicare a legii, prevăzut de art.304 pct.9 Cod
procedură civilă.
Astfel, prin decizia de concediere nr.1680/24 noiembrie
2008, intimata a încetat contractul de muncă al contestatorului F.D., din
funcţia de operator ghişeu bancar, pentru motive ce nu ţin de persoana
salariatului, ca urmare a concedierii colective.
La art.5 din decizie s-a menţionat că salariatul beneficiază
de un termen de preaviz de 20 zile lucrătoare, care începe să curgă de la
data comunicării deciziei şi că la expirarea termenului de preaviz încetează
contractul individual de muncă al salariatului.
Decizia de concediere a fost emisă de intimată la data de
24 noiembrie 2008 şi a fost comunicată acestuia la data de 3 decembrie
2008, dată la care recurentul se afla în efectuarea concediului de odihnă şi
a fost chemat la serviciu pentru această comunicare, aşa cum a arătat
contestatorul, iar intimata nu contestă aceasta.
Potrivit art.60 alin.1 lit.i din Codul muncii, concedierea
salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă.
Pe de altă parte, în contractul colectiv de muncă se prevede
la art.38 alin.11 lit.h, menţiunea „concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă
pe durata efectuării concediului de odihnă”.
Rezultă astfel, că atât prevederile contractului colectiv de
muncă, cât şi cele ale Codului muncii, precizează în mod clar că nu poate fi
dispusă concedierea salariaţilor în perioada în care aceştia se află în
concediul legal de odihnă.
Pe de altă parte, potrivit art.75 din Codul muncii, decizia de
concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.
Scopul prevederilor art.60 alin.1 lit.i, cât şi art.75 din Legea
nr.53/2003, este acela de a proteja angajatul în sensul că până la data la
care acesta ia cunoştinţă de concediere aceasta nu-şi poate produce
efectele.
În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, decizia de concediere
a contestatorului a fost emisă la data de 24 noiembrie 2008, iar
comunicarea către acesta s-a făcut la data de 3 decembrie 2008.
Instanţa de fond a reţinut că, din moment ce la data emiterii
deciziei de concediere contestatorul nu se afla în executarea concediului de
odihnă, ci în cadrul programului de lucru, iar comunicarea i s-a făcut în
perioada concediului de odihnă, nu se poate pretinde că încetarea
contractului de muncă a avut loc în perioada concediului de odihnă.
Or, atâta vreme cât decizia de concediere îşi produce
efectele potrivit textului de lege sus-arătat, de la data comunicării,
comunicare care s-a făcut contestatorului în perioada cât îşi efectua
concediul de odihnă, în mod greşit au fost interpretate de instanţa de fond
dispoziţiile legale privind emiterea deciziei de concediere.
Atâta vreme cât din textele de lege invocate mai sus rezultă
clar că nu se poate dispune încetarea contractului de muncă în perioada
efectuării concediului de odihnă şi că decizia de concediere în litigiu a fost
comunicată contestatorului în perioada cât acesta îşi efectua concediul de
odihnă şi de atunci îşi produce efectele, nu se poate pretinde existenţa unei
confuzii între cele două momente diferite, cel al dispunerii concedierii şi cel
de la care îşi produce efectele, aşa cum a procedat instanţa de fond.
Pe de altă parte, potrivit art.73 din Codul muncii,
persoanele concediate în temeiul art.61 lit.c şi d şi art.65 şi 66 din Codul
muncii, beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile
lucrătoare.
Aşa cum s-a arătat mai sus, temeiul legal al deciziei de
concediere fiind menţionat în art.65 din Codul muncii, intimata a acordat
contestatorului un termen de preaviz de 20 de zile de la data comunicării
deciziei.
Cum contestatorul se afla în efectuarea concediului de
odihnă nu i se putea aplica termenul de preaviz de 20 zile de la data
comunicării deciziei, acestuia i s-au încălcat şi prevederile legale privind
efectuarea preavizului respectiv.
Din cele arătate rezultă că decizia de concediere a
contestatorului-recurent a început să-şi producă efectele în perioada când
acesta efectua concediul de odihnă, situaţie în care potrivit art.60 alin.1 lit.i,
art.75 din Legea nr.53/2003 şi art.38 alin.11 lit.h din Contractul colectiv de
muncă, decizia astfel emisă este nulă.
Aşa fiind, recursul formulat a fost admis, cu consecinţa
modificării sentinţei atacate şi constatării nulităţii deciziei de concediere
nr.1680 din 24 noiembrie 2008, emisă de intimată.
Potrivit art.78 din Codul muncii, instanţa a obligat
angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Referitor la cererea privind plata daunelor morale s-a
constatat că nu s-a făcut dovada de către contestator cu nicio probă asupra
intervenţiei unei asemenea daune, situaţie în care această cerere a fost
respinsă.
Potrivit art.274 Cod procedură civilă, faţă de situaţia
admiterii recursului şi admiterii în parte a contestaţiei, intimata a fost
obligată la plata cheltuielilor de judecată către recurentul-contestator, în
sumă de 800 lei, efectuate la instanţa de fond şi de recurs.
CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE
8. Motivarea superficială a deciziei este asimilată cu nemotivarea ei, fiind
încălcate disp. art.261 alin.5 Cod procedură civilă, ceea ce conduce la
casarea deciziei, pentru necercetarea fondului
Art. 312 alin.5 teza I Cod procedură civilă
Din motivarea lapidară şi superficială, rezultă că instanţa de apel nu
a făcut o analiză proprie a probelor administrate, neexistând o constatare
directă şi proprie a acestei instanţe, care se rezumă doar, la a prelua câteva
idei din motivarea instanţei de fond, ceea ce echivalează cu necercetarea
fondului cauzei, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 312 alin.5 teza I Cod
procedură civilă, impunându-se casarea deciziei recurate, cu trimiterea
cauzei spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea.
(Decizia civilă nr.1958/R-MF din 17 decembrie 2009)
