De principiu, din dispoziţiile Codului de procedură civilă ce reglementează competenţa materială în prima instanţă a instanţelor în judecarea infracţiunilor şi dispoziţiile ce reglementează acţiunea în faţa instanţei civile căreia i s-a adresat partea vătămată sau cele care reglementează cazurile speciale de rezolvare a acţiunii civile, rezultă că instanţa civilă căreia îi revine în competenţă rezolvarea acţiunii civile este instanţa civilă corespunzătoare în grad celei care judecă latura penală a cauzei.
(Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. civ., dec. nr. 81/R/3 martie 2011)
Prin sentinţa civilă nr. 6294/2010 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosar nr. 8376/190/2010 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi pe cale de consecinţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cererii reclamantului Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistriţa, având ca obiect anulare act, în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia Comercială de administrativ şi fiscal, cererea fiind soluţionată în contradictoriu cu pârâtele SA, PM şi Primăria comunei Şieuţ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistriţa.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticii şi a dezvoltării acesteia făcută prin motivele de recurs, tribunalul constată că acesta este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa a fost sesizată în condiţiile art. 245 alin. 1 lit. „c/1” din Codul de procedură penală cu desfiinţarea menţiunilor din anexa Deciziei nr. 299/8.12.2009 a Primarului comunei Şieuţ, respectiv a celor de la nr.crt. 64 şi a cererii nr. 499 din data de 3.11.2009, menţiuni efectuate de numita PM, pe baza declaraţiei numitei SA.
În cauză au fost efectuate cercetări penale pentru săvârşirea de către pârâta SA a infracţiunilor de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. 1 şi 2 Cod penal, fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 288 alin. 1 Cod penal, uz de fals prev. de art. 291 Cod penal, participaţie improprie la fals intelectual prev. de art. 31 raportat la art. 289 alin. 1 Cod penal şi pentru săvârşirea de către pârâta PM a infracţiunilor de complicitate la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 26 Cod penal raportat la art. 288 alin. 1 Cod penal şi complicitate la infracţiunea de uz de fals prev. de art. 26 raportat la art. 291 Cod penal.
Cercetările au avut la bază faptul că pârâta SA, în vederea acordării ajutorului de încălzire pentru perioada de iarnă 2009-2010, conform O.U.G. 106/2009, a prezentat pârâtei PM actele sale de identitate şi ale nepoatei sale Bucşa Ioana, care la acea dată locuia în străinătate.
Pe baza acestor acte pârâta PM a completat cererea şi declaraţia pe propria răspundere pe numele numitei BI, aceste acte fiind semnate de pârâta SA, fapt acceptat de pârâta PM.
Cercetările s-au finalizat prin Ordonanţa din 5.07.2010 pronunţată în dosarul penal 1703/P/2010 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistriţa, prin scoaterea de sub urmărire penală a celor două pârâte cercetate, în baza art. 18/1 din Codul penal.
Prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale privind competenţa de soluţionare a cererii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 245 alin. 1 lit. „c/1” din Codul de procedură penală, în cadrul măsurilor complementare ale ordonanţei de încetare a urmăririi penale aplicabile şi ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală prin prisma dispoziţiilor art. 249 alin. 2 din Codul de procedură penală, se dispune asupra sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
De principiu, din dispoziţiile Codului de procedură civilă ce reglementează competenţa materială în prima instanţă a instanţelor în judecarea infracţiunilor şi dispoziţiile ce reglementează acţiunea în faţa instanţei civile căreia i s-a adresat partea vătămată sau cele care reglementează cazurile speciale de rezolvare a acţiunii civile, rezultă că instanţa civilă căreia îi revine în competenţă rezolvarea acţiunii civile este instanţa civilă corespunzătoare în grad celei care judecă latura penală a cauzei.
Dintr-o asemenea perspectivă nu s-ar putea susţine că prin instanţă civilă s-ar putea înţelege şi instanţă de contencios administrativ, fie şi pentru motivul că judecătoria nu are instanţă de contencios administrativ corespunzătoare în grad cu ea.
Cele arătate sun valabile şi în privinţa măsurilor complementare la care se referă art. 245 alin. 1 lit. c/1 din Codul de procedură penală.
Pe de altă parte, aşa cum corect se reţine prin motivele de recurs, în cauză este pertinent art. 184 din potrivit cu care „când nu este caz de judecată penală, sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloc de dovadă”.
În sensul competenţei instanţei civile de a soluţiona acţiunea civilă pentru situaţiile în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată, sunt şi considerentele Deciziei nr. XV/2007 pronunţată în interesul legii de Î.C.C.J, în care Curtea, după ce face referire la art. 184 din Codul de procedură civilă, reţine că „competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire, aparţine instanţei civile.
Consideraţiile primei instanţe privind relevanţa naturii actului şi a organului emitent în stabilirea competenţei, pentru situaţiile ca cea din speţă, sunt greşite şi fără suport legal, aşa cum greşit şi fără suport legal este şi susţinerea că în sensul textului art. 245/1 lit. c/1 Cod procedură penală, în sfera instanţei civile se circumscrie şi instanţa de contencios administrativ pe de o parte, şi, pe de altă parte, greşit se reţine că legiuitorul nu a avut intenţia de a proroga instanţei civile competenţa materială în asemenea situaţii.
Din dispoziţiile art. 245/1 lit. c/1 Cod procedură penală nu se desprinde intenţia legiuitorului de a da relevanţă criteriilor reţinute de prima instanţă, ci dimpotrivă. De altfel, nici o formă de procedură penală nu prevede relevanţa acestor criterii atunci când este în discuţie rezolvarea acţiunii civile derivată din procesul penal.
Singurele dispoziţii care se coroborează cu dispoziţiile art. 245 alin. 1 lit. c/1 din Codul de procedură penală sunt dispoziţiile art. 184 din Codul de procedură civilă, care în mod evident nu lasă interpretare asupra instanţei care este competentă la cercetarea falsului, aceasta fiind cea civilă, ţinând seama că această dispoziţie se regăseşte în secţiunea III „Administrarea dovezilor”, în procesul civil (n.n.). În aceste condiţii este greşită susţinerea primei instanţe că nu a fost în intenţia legiuitorului de a proroga instanţei civile competenţa materială pentru desfiinţarea înscrisurilor falsificate.
Susţinerea primei instanţe că invocarea art. 184 Cod procedură civilă este eronată întrucât pleacă de la scoaterea din contextul dispoziţiilor art. 177-178 a acestui articol, este greşită.
Dispoziţiile art. 184 se întregesc cu celelalte dispoziţii ale paragrafului 3 – verificare de scripte din secţiunea III, în mod special cu art. 183, reglementând una din situaţiile ce se poate ivi în faţa instanţei civile în administrarea probei cu înscrisuri.
Lipsa competenţei instanţei de contencios administrativ în situaţiile ca cea din speţă, rezultă şi din dispoziţiile art. 52 alin. 1 şi 2 din Constituţie, precum şi din dispoziţiile Legii 554/2004 modificată privind contenciosul administrativ. Aceste dispoziţii instituie controlul de legalitate al actului administrativ individual emis cu exces de putere de autoritatea publică, la sesizarea părţii vătămate.
În situaţiile ca cea din speţă ceea ce se impune este desfiinţarea unui înscris în legătură cu care s-au săvârşit fapte penale şi nu un control de legalitate pentru exces de putere, care să atragă competenţa instanţei de contencios administrativ.
Normele de competenţă în materia contenciosului administrativ sunt norme speciale, având caracter imperativ restrâns strict la domeniul de reglementare.
Faptul că prin dispoziţiile art. 2 alin. 4 şi 5 din Legea 554/2004, Ministerul Public este legitimat să atace la instanţa de contencios administrativ actele administrative individuale vătămătoare pentru drepturile şi interesele legitime ale persoanei fizice şi, respectiv, pentru interesul legitim public, nu justifică concluzia că pentru situaţiile ca cea din speţă competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ, întrucât legitimarea arătată se circumscrie aceleiaşi cerinţe, respectiv a nelegalităţii actului datorită excesului de putere al autorităţii publice.
În acelaşi timp se impune a fi reţinut că legitimarea Ministerului Public, pentru acţiunile în faţa instanţei de contencios administrativ, a fost dată, aşa cum s-a arătat şi prin motivele de recurs, pentru apărarea ordinii de drept, dar în legătură cu un act administrativ ce nu a făcut obiectul unei acţiuni penale.
În raport de cele arătate, instanţa în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă urmează să admită recursul, să desfiinţeze hotărârea şi să dispună trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Bistriţa.
