Legea nr. 31/1990, rep. – art. 61-62, art. 227-2371
Plângerea împotriva rezoluţiei directorului oficiului teritorial al registrului comerţului are ca obiect verificarea legalităţii acesteia, iar motivaţia existenţei unei fraude nu poate fi reţinută în contextul în care la data radierii intimata nu avea nicio datorie certă, neexistând vreun text de lege care să împiedice radierea unei de existenţa unui proces pe rol. Recursul declarat împotriva rezoluţiei directorului oficiului teritorial al registrului comerţului prin care s-a admis cererea de radiere, cu consecinţa încetării existenţei persoanei juridice, se impune a se limita la motive ce nu puteau fi invocate pe calea opoziţiei, soluţia contrară încălcând principiul legalităţii căilor de atac.
Împotriva hotărârii de dizolvare, creditorul ce afirmă un prejudiciu are deschisă calea opoziţiei. În ipoteza neînregistrării unei opoziţii în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii asociaţilor privind dizolvarea societăţii, nu există niciun impediment pentru radierea societăţii comerciale, ulterior terminării operaţiunilor de lichidare. După lichidarea societăţii şi radierea ei din registrul comerţului, creditorii sociali îi pot urmări doar pe asociaţii care au o răspundere nelimitată. Societatea nemaiexistând, riscul imposibilităţii fortuite de este în sarcina creditorului care, prezumându-se că a luat cunoştinţă de faza în care se află societatea comercială, nu a fost suficient de diligent în recuperarea creanţei sale.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 2175 din 22 noiembrie 2011, C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 1159 din 29 iunie 2011 pronunţată în dosarul nr. 2300/108/2011 Tribunalul Arad a respins plângerea formulată de reclamanţii B.M., B.L. şi B.D. în contradictoriu cu pârâţii S.C. C S.A. Arad, reprezentată prin lichidatorul judiciar Cabinet Individual de C.E. din Cluj-Napoca, şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Bucureşti, reprezentat prin Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii B.M., B.L. şi B.D., solicitând modificarea ei, în sensul admiterii plângerii astfel cum a fost formulată, cu motivarea că, în fapt, sunt moştenitorii legali ai defunctului B.G., fost angajat al societăţii intimate S.C. C S.A. Arad, având ocupaţia de electrician, decedat la data de 9 iunie 2007, în urma unui accident de muncă. Accidentul a fost posibil numai din culpa gravă a angajatorului şi a prepuşilor acestuia. În dosarul nr. 3597/108/2007 al Judecătoriei Arad a fost admisă în parte acţiunea lor în despăgubire, intimata fiind obligată să le plătească suma de 50.000 lei. Cu toate acestea, în mod fraudulos şi urmărind înşelarea intereselor lor, societatea a solicitat radierea din în baza dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 (motivând inexistenţa unui pasiv neacoperit), iar nu pe Legea nr. 85/2006, aşa cum era normal. Atât societatea debitoare, cât şi lichidatorul judiciar, citaţi în cauză, aveau cunoştinţă de existenţa litigiului patrimonial, însă au trecut sub tăcere respectivul aspect, atestând în fals faptul că persoana juridică nu are debite. Or, în baza principiului fraus omnia corrumpit toate actele având la baza informaţii nereale sunt anulabile în cazul în care partea interesată invocă încălcarea unui interes legitim.
Prin decizia civilă nr. 2175 din 22 noiembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul reclamanţilor, menţinând hotărârea primei instanţe.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”. Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
În primul rând, trebuie menţionat faptul că recurenţii nu au formulat critici concrete împotriva sentinţei tribunalului, după cum în mod corect a arătat prin întâmpinare şi lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C.E. din Cluj-Napoca, ci s-au mulţumit să reitereze argumentele prezentate în susţinerea plângerii depuse împotriva rezoluţiei Directorului Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad nr. 3623 din 23 martie 2011 prin care a fost dispusă radierea societăţii intimate din registrul comerţului, cererea de recurs fiind identică cu plângerea adresată tribunalului, având schimbată doar titulatura.
Cu toate acestea, analizând respectivele critici, Curtea constată că ele sunt neîntemeiate, prima instanţă judicios apreciind că plângerea recurenţilor nu poate fi primită câtă vreme, pe de o parte, hotărârea Judecătoriei Arad (sentinţa civilă nr. 3063 din 25 martie 2011) prin care S.C. C S.A. Arad a fost obligată să le plătească suma de 50.000 lei cu titlu de despăgubire a fost pronunţată la două zile după data radierii societăţii din registrul comerţului (schimbarea acestei soluţii în calea de atac a apelului nemaiprezentând nicio relevanţă juridică, acesta fiind şi motivul pentru care Curtea a respins cererea de suspendare a judecăţii întemeiată pe art. 244 pct. 1 din Codul de procedură civilă), iar pe de altă parte, întrucât împotriva dizolvării şi lichidării unei societăţi comerciale există în favoarea nu doar a creditorilor, ci şi a oricărei persoane interesate posibilitatea exercitării opoziţiei reglementată de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, toate formele de publicitate pentru desfăşurarea lichidării voluntare a S.C. C S.A. Arad fiind realizate conform legii, prin publicarea situaţiei societăţii la registrul comerţului, în ziar şi în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Într-adevăr, plângerea împotriva rezoluţiei directorului oficiului teritorial al registrului comerţului are ca obiect verificarea legalităţii acesteia, iar motivaţia existenţei unei fraude nu poate fi reţinută în contextul în care la data pronunţării radierii societatea intimată nu avea nicio datorie certă, neexistând vreun text de lege care să împiedice radierea unei societăţi comerciale de existenţa unui proces pe rol.
Faţă de actele anexate cererii de radiere, în special bilanţul final de lichidare din 31 ianuarie 2011 şi hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor nr. 3/I/17.09.2010, precum şi dovezile de publicitate a acestor acte, coroborat cu prevederile art. 227 şi urm. din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, în mod corect Directorul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad a dispus admiterea cererii lichidatorului judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C.E. din Cluj-Napoca, dispunând înregistrarea în registrul comerţului a menţiunii de radiere a intimatei S.C. C S.A. Arad ca urmare a îndeplinirii cerinţelor legale, în speţă neînregistrarea niciunei opoziţii la hotărârea asociaţilor de dizolvare a societăţii şi finalizarea operaţiunilor de lichidare.
În al doilea rând, este de reţinut că dizolvarea şi lichidarea reprezintă cele două faze obligatorii ale procesului de încetare a personalităţii juridice a unei societăţi comerciale, în principiu separate de momentul desemnării lichidatorilor, doar în mod excepţional legea reglementând cazuri în care personalitatea juridică a societăţii încetează fără ca ele să fie parcurse (spre exemplu, în situaţia fuziunii prin absorbţie) sau fără a exista lichidare (de exemplu, în cazul prevăzut la art. 235 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, aplicabil în societatea în nume colectiv, în comandită simplă şi în societatea cu răspundere limitată, când cele două faze ale procesului de încetare a personalităţii juridice a societăţii comerciale pot fi cumulate dacă asociaţii, probând că societatea şi-a achitat toţi creditorii sau că a reglementat în alt fel datoriile sale, decid, prin hotărâre a adunării generale, să dizolve societatea şi să renunţe la formalităţile lichidării, urmând a împărţi între ei bunurile care ar rămâne după regularizarea datoriilor).
Articolul 227 reglementează cazurile generale de dizolvare a societăţii, expresia „societatea se dizolvă prin” având menirea a deosebi aceste situaţii atât de cazurile speciale de dizolvare ale unor anumite forme de societăţi, cât şi de cazurile de dizolvare-sancţiune, reglementate în art. 237. Deşi nu duce în toate cazurile la lichidare (asociaţii care au decis voluntar dizolvarea putând reveni, în anumite condiţii, asupra hotărârii lor), dizolvarea are ca efect, în principiu, deschiderea procedurii lichidării (art. 233). De altfel, dizolvarea este o fază pregătitoare a lichidării, în decursul căreia, chiar dacă nu-şi pierde personalitatea juridică, societatea suferă restrângeri ale obiectului de activitate, administratorii nemaiputând întreprinde operaţiuni noi. Însă, alin. ultim al acestui text statuează fără echivoc că societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.
Printre cazurile generale de dizolvare se regăseşte şi dizolvarea voluntară, adică prin hotărârea adunării generale a asociaţilor [art. 227 alin. 1 lit. d)]. Societatea comercială, chiar dacă este o persoană juridică, are un fundament contractual, întrucât constituirea sa şi modificările pe care le suferă în timpul existenţei au la bază voinţa asociaţilor. Este de lesne de înţeles, aşadar, de ce asociaţii au dreptul să decidă şi dizolvarea societăţii, adică începerea procesului de dispariţie a acesteia, indiferent care ar fi motivele lor. Dizolvarea societăţii prin hotărâre a adunării generale reprezintă un caz de modificare a actului constitutiv, astfel că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 204 din legea-cadru referitoare la condiţiile generale de valabilitate şi la formalităţile aferente modificării actului constitutiv. De aceea, hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară, actul adiţional urmând să fie depus la registrul comerţului pentru a fi menţionat în registru, precum şi pentru a fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a (art. 232 alin. 2).
În cazul în care dizolvarea voluntară intervine înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societăţii, dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial (art. 234 din lege). În schimb, dacă societatea dizolvată a fost constituită pe durată nelimitată, trecerea acestui termen nu mai este necesară pentru opozabilitatea faţă de terţi a hotărârii de dizolvare, astfel că momentul în care devine efectivă şi opozabilă dizolvarea este acela al înregistrării menţiunii, după cum rezultă din art. 204 alin. (1) şi art. 232 alin. (2), asociaţii putând reveni asupra hotărârii de dizolvare, în condiţiile cerute de lege pentru modificarea actului constitutiv, dacă nu a fost făcută nicio repartiţie din activ (art. 231).
Dispoziţiile art. 232 dau expresie principiului general reglementat de art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, conform căruia, pentru a fi opozabile terţilor, actele sau faptele juridice referitoare la comercianţi trebuie aduse public la cunoştinţa terţilor în conformitate cu legea, respectiv, prin înregistrarea lor în registrul comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial.
Lichidarea societăţilor comerciale, a doua fază a procesului de dispariţie a personalităţii juridice a societăţii comerciale, reprezintă ansamblul de operaţiuni necesare încheierii afacerilor societăţii aflate în curs în momentul în care survine dizolvarea societăţii, operaţiuni necesare pentru stabilirea, identificarea şi cuantificarea activelor şi transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali şi împărţirea rezultatelor lichidării între asociaţi. Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării provoacă unele consecinţe asupra acesteia, precum: activitatea va fi subordonată exigenţelor lichidării, scopul societăţii şi obiectul său de activitate modificându-se în acest sens (scopul societăţii nu mai constă în realizarea de beneficii, ci realizarea finalităţilor lichidării, iar obiectul societăţii se limitează la realizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la momentul dizolvării, toate actele care emană de la societate arătând că aceasta se află în lichidare); administratorii statutari sunt înlocuiţi cu lichidatorii (înlocuirea administratorilor cu lichidatorii reclamă îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi predarea gestiunii societăţii către lichidatori); adunarea generală a asociaţilor îşi încetează existenţa.
Lichidarea voluntară se deosebeşte de falimentul societăţii (care este o lichidare judiciară a acesteia), prin aceea că în timp ce falimentul este dispus de judecătorul-sindic, lichidarea voluntară este decisă de asociaţi, ea intervenind ca urmare a dizolvării; falimentul intervine în situaţia în care societatea este în insolvenţă, în timp ce lichidarea voluntară poate interveni şi în cazul activităţii normale a societăţii; lichidarea voluntară se desfăşoară, în principiu, în interesul asociaţilor, în timp ce falimentul se desfăşoară în interesul comun al creditorilor.
Chiar dacă este adevărat că procedurii de lichidare voluntară îi lipsesc avantajele procedurii de executare colectivă (controlul judiciar exercitat de judecătorul-sindic, în procedura de lichidare voluntară intervenţia tribunalului fiind limitată la soluţionarea eventualelor opoziţii ale creditorilor sau ale asociaţilor la actele lichidatorului judiciar; suspendarea de drept a tuturor urmăririlor silite individuale contra debitorului; anularea actelor şi transferurilor frauduloase efectuate în cursul perioadei suspecte de către debitorul aflat în insolvenţă, prin care acesta îşi externalizează activele în dauna creditorilor; acţiunea în răspundere patrimonială contra membrilor organelor de conducere şi/sau de supraveghere ale debitorului ori a altor persoane care au contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă prin anumite fapte sau acte descrise de lege), nu înseamnă că poate fi primită critica recurenţilor privitoare la faptul că în mod nelegal societatea intimată a solicitat radierea din registrul comerţului în baza Legii nr. 31/1990, iar nu în conformitate cu Lege nr. 85/2006, cum ar fi fost normal. Aceasta, întrucât lichidarea reprezintă procedura obişnuită de „deces” al persoanei juridice, în timp ce procedura insolvenţei, în cadrul căreia falimentul este doar una dintre modalităţile de realizare a procedurii concursuale, are în vedere o modalitate specifică de dispariţie a persoanei juridice, adică lichidarea bunurilor debitorului pentru cauză de insolvenţă. Legea societăţilor comerciale este, din acest punct de vedere, lege generală faţă de Legea insolvenţei, fiind înlăturată de la aplicare în cazul în care societatea, chiar aflată în curs de lichidare, este în stare insolvenţă, primul act normativ dispunând expres, în art. 260 alin. 2, că lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii.
Articolul 252 din Legea nr. 31/1990, republicată, instituie unele reguli obligatorii referitoare la lichidare, reguli care se impun chiar dacă în actul constitutiv asociaţii ar fi dispus altfel: societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru nevoile lichidării; lichidarea se desfăşoară, în principiu, în interesul asociaţilor, lichidarea este obligatorie, odată ce societatea s-a dizolvat.
Sumele obţinute din vânzarea bunurilor societăţii supuse lichidării, ca şi cele rezultate din valorificarea creanţelor acesteia, sunt destinate, mai întâi, acoperirii pasivului (satisfacerii creditorilor sociali), iar restul, satisfacerii drepturilor reziduale ale asociaţilor, neputându-se face nicio repartizare în contul acţiunilor sau părţilor sociale înaintea achitării tuturor creditorilor sociali. Articolul 256 reglementează o ordine de preferinţă, obligatorie între creditorii sociali şi asociaţi, care se impune lichidatorului. Drepturile cuvenite asociaţilor nu se pot plăti mai înainte de achitarea tuturor datoriilor sociale, fapt pentru care este posibil ca asociaţii să nu mai încaseze nimic după achitarea acestor debite. În concepţia Legii societăţilor comerciale, activele societăţii sunt prefăcute în bani, sumele rezultate servind, în primul rând, acoperirii pasivului social, după care sumele rămase sunt împărţite între asociaţi, în proporţie cu participarea acestora la capitalul social (sau în conformitate cu cele dispuse în actul constitutiv, asociaţii având dreptul să deroge de la criteriul obişnuit al participării la capitalul social cu aporturi), lichidatorii care fac plăţi asociaţilor cu încălcarea acestui principiu putând fi traşi la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii reglementate de art. 278 din lege.
După lichidarea societăţii şi radierea ei din registrul comerţului, creditorii sociali îi pot urmări doar pe asociaţii care au o răspundere nelimitată. Totuşi, trebuie observat că, după încetarea societăţii prin radiere, încetează şi calitatea de asociat. Urmărirea asociatului cu răspundere nelimitată după lichidarea societăţii este posibilă numai dacă a fost declanşată în timpul existenţei societăţii (lucru posibil, întrucât, conform art. 85 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, hotărârea judecătorească obţinută împotriva societăţii este opozabilă oricărui asociat), iar declanşarea procedurii colective se poate cere numai până la terminarea lichidării. Societatea nemaiexistând, riscul imposibilităţii fortuite de executare este în sarcina creditorului care, prezumându-se că a luat cunoştinţă de faza în care se află societatea comercială (formalităţile care însoţesc dizolvarea şi lichidarea au, în principal, un scop de informare a terţilor), nu a fost suficient de diligent în recuperarea creanţei sale. Societatea, odată radiată din registrul comerţului, nu mai beneficiază de subiectivitate proprie şi nu mai are o răspundere juridică proprie. Asociaţii cu răspundere limitată nu răspund de datoriile societăţii dincolo de aportul lor la capitalul social. Ca atare, creanţa respectivă nu va mai putea fi recuperată, cu excepţia cazului în care ar fi îndeplinite, în persoana vreunuia dintre foştii asociaţi în societatea radiată, condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză (actio de in rem verso).
Împotriva hotărârii de dizolvare, creditorul ce afirmă un prejudiciu are deschisă calea opoziţiei, reglementată de art. 62 din Legea nr. 31/1990, republicată, precum şi posibilitatea de a obţine suspendarea, conform alin. (2). Această opoziţie se soluţionează de către tribunal, fiind supusă recursului. În ipoteza neînregistrării niciunei opoziţii în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii asociaţilor privind dizolvarea societăţii, nu există niciun impediment pentru radierea societăţii comerciale, ulterior terminării operaţiunilor de lichidare, astfel cum în mod corect a constatat tribunalul. Recursul declarat împotriva rezoluţiei directorului oficiului teritorial al registrului comerţului prin care s-a admis cererea de radiere, cu consecinţa încetării existenţei persoanei juridice, se impune a se limita la motive ce nu puteau fi invocate pe calea opoziţiei, soluţia contrară încălcând principiul legalităţii căilor de atac. Or, în speţă, recurenţii au invocat „falsul” situaţiilor financiare de lichidare întrucât, deşi aveau cunoştinţă de derularea litigiului ce forma obiectul dosarului nr. 3597/108/2007 al Judecătoriei Arad, atât lichidatorul judiciar, cât şi societatea intimată au trecut sub tăcere acest aspect, atestând în fals că persoana juridică nu ar avea debite. Acest prejudiciu afirmat de către recurenţii se impunea a fi analizat în procedura opoziţiei, în condiţiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, doar în consecinţa admiterii opoziţiei putându-se reţine obligaţia asociaţilor de reparare a prejudiciului reclamat de oponenţi. Oricum, nu se pune problema fraudării intereselor reclamanţilor atâta timp cât la data radierii nu exista nicio hotărâre judecătorească care să oblige societatea la plata unor despăgubiri către aceştia.
Chiar dacă legea nu reglementează expres posibilitatea creditorilor sociali de a formula opoziţie în cazul unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor prin care se decide dizolvarea voluntară – spre deosebire de ipotezele cuprinse în art. 206, 208, 231 şi 243 din Legea societăţilor comerciale, aceasta nu înseamnă că posibilitatea creditorilor sociali de a împiedica dizolvarea unei societăţi debitoare se rezumă la recursul declarat împotriva încheierii de radiere din registrul comerţului. Situaţia în speţa de faţă este similară oricărei alte hotărâri a adunării generale a asociaţilor înscrisă în registrul comerţului, lipsa unei reglementări speciale pentru contestarea hotărârii adoptate în condiţiile art. 227 alin. (1) lit. d) determinând aplicarea normei generale.
Efectele unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor pot prejudicia asociaţii – ce au deschisă acţiunea în anularea hotărârii, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 31/1990, ori terţii – ce au deschisă calea opoziţiei, prevăzută de art. 61 din lege; de asemenea, asociaţii înşişi vor exercita opoziţie în condiţiile art. 61, în cazurile expres prevăzute de lege – art. 263 şi art. 266. În consecinţa admiterii opoziţiei, asociaţii sunt obligaţi la „repararea prejudiciului”; această „reparaţie” înseamnă modificarea hotărârii ori a proiectului de repartizare a activului sau refacerea bilanţului final de lichidare – cum este cazul în situaţia prevăzută de art. 266, întocmai ca în cazul opoziţiei reglementate derogativ prin art. 206, 208, 231 şi 243 din acelaşi act normativ. Astfel, art. 206 alin. (2) prevede că, asociaţii vor trebui să decidă în termen de o lună de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a opoziţiei unui creditor particular (şi nu social), dacă renunţă la prelungirea duratei societăţii peste durata fixată prin actul constitutiv ori dacă îl exclud pe asociatul debitor; art. 208 alin. (4) împiedică producerea efectelor unei hotărâri de reducere a capitalului social, până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acest text, printre care şi oferirea de garanţii adecvate creditorilor sociali; art. 231 reglementează opoziţia exercitată împotriva hotărârii asociaţilor prin care revin asupra unei hotărâri de dizolvare, fără însă a preciza efecte speciale ale admiterii opoziţiei; art. 243 prevede că, exercitarea opoziţiei creditorului uneia dintre societăţile care ia parte la fuziune sau la divizare determină suspendarea executării fuziunii sau divizării, până la pronunţarea hotărârii irevocabile, de asemenea fără a preciza efecte speciale ale admiterii opoziţiei.
În toate aceste situaţii expres reglementate, opoziţia exercitată de creditori are scopul împiedicării efectelor unei hotărâri a asociaţilor, luate în detrimentul intereselor lor; prin urmare, la data introducerii opoziţiei, prejudiciul, deşi iminent – acesta fiind şi sensul suspendării executării hotărârii contestate, nu există. Aşadar, efectul admiterii opoziţiei constă în obligarea societăţii sau a asociaţilor la repararea prejudiciului cauzat prin hotărârea de modificare a actului constitutiv. Astfel cum este reglementată în prezent opoziţia, aceasta este o veritabilă acţiune în răspundere civilă delictuală, menită a permite repararea prejudiciului cauzat printr-o hotărâre a asociaţilor sau o decizie a lichidatorilor, după caz. În consecinţă, pentru a-i putea fi considerată admisibilă opoziţia, petentul (opozant) trebuie să facă dovada prejudiciului, a faptei ilicite (în acest caz specific, hotărârea asociaţilor sau decizia lichidatorului atacată) şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Din analiza alin. (1) al art. 61 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, care face trimitere la textul art. 57, rezultă fără putinţă de tăgadă concluzia că modificarea actului constitutiv rămâne valabilă, scopul opoziţiei nefiind nulitatea modificării, ci exclusiv repararea prejudiciului.
Într-adevăr, creditorii sociali – ca şi asociaţii înşişi – au deschisă şi posibilitatea recursului împotriva rezoluţiei prin care se dispune înscrierea menţiunilor conform hotărârii adunării generale a asociaţilor, însă motivele de nelegalitate ale hotărârii nu se pun în discuţie în această cale de atac. Reglementarea obligaţiei de publicitate prin registrul comerţului este determinată de protecţia intereselor terţilor, aceştia trebuind să cunoască actele esenţiale ale societăţii comerciale cu care se află ori intenţionează a se afla în angajamente comerciale sau de altă natură, dar, totodată, se impune asigurarea certitudinii juridice în raporturile dintre societate şi terţi, precum şi în raporturile dintre asociaţi. Îndeplinirea formalităţilor de publicitate poate determina momentul de la care începe să curgă termenul de exercitare a căii de atac, însă calea de atac împotriva rezoluţiei prin care se asigură se rezumă la verificarea respectării formalităţilor de înscriere a menţiunii. Acceptarea obiecţiilor recurenţilor la un interval de un an de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de dizolvare, ar putea aduce atingere acestui principiu al certitudinii juridice, recunoscut comunitar prin Prima Directivă a Consiliului din 9 martie 1968 de coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor în statele membre, în înţelesul articolului 58 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaţilor sau terţilor (68/151/CEE), în prezent Directiva 2009/101/CE a Parlamentului European ?i a Consiliului din 16 septembrie 2009.
Precedentul judiciar invocat de reclamanţi nu poate determina o altă concluzie, pe lângă faptul că jurisprudenţa nu este, de lege lata, în dreptul român izvor de drept, motivat de împrejurarea că nu ne aflăm în prezenţa a două situaţii identice (nici măcar similare), în respectivul proces fiind vorba de o lichidare voluntară a unei societăţi de persoane realizată în condiţiile art. 235 din Legea societăţilor comerciale, potrivit cu care asociaţii pot hotărî, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de lege pentru modificarea actelor constitutive, şi modul de lichidare a societăţii, dacă sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea în alt mod a acestuia, în acord cu creditorii, prin vot unanim ei putându-se înţelege şi asupra felului în care îşi vor împărţi activele rămase după plata creditorilor, în lipsa acordului asociaţilor relativ la împărţeala surplusului urmându-se procedura obişnuită a lichidării. Proprietatea asupra bunurilor care constituie surplusul lichidării se transmite la asociaţi la data radierii societăţii, în baza unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra bunurilor rezultate din lichidare, fiecare fost asociat putându-şi întabula dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile rezultate din această operaţiune juridică. Aşadar, dacă asociaţii se înţeleg între ei asupra modului de împărţire a bunurilor – surplus al lichidării – şi numai dacă pasivul societăţii este regularizat în prealabil, dizolvarea nu mai este urmată de lichidare, societatea dispărând ca subiect de drept ca urmare directă a înregistrării la registrul comerţului a menţiunii corespunzătoare. În schimb, lichidarea şi numirea unui lichidator intervin în situaţia în care lipseşte acordul de partaj ori pasivul societăţii nu este regularizat înainte de efectul extinctiv de personalitate juridică sau în cazul în care, prin hotărârea de dizolvare, asociaţii au decis să se urmeze procedura de lichidare judiciară.
În speţa respectivă s-a reţinut că asociaţii în mod fraudulos au urmat procedura excepţională, inducând în eroare judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, atestând în mod nereal că societatea comercială nu ar înregistra datorii faţă de alte persoane, împrejurare care nu mai poate justifica neparcurgerea procedurii de lichidare voluntară a patrimoniului social, situaţie în care trebuie urmată procedura prevăzută de art. 252 şi urm. din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare. Or, intimata S.C. C S.A. Arad a fost lichidată tocmai în urma parcurgerii procedurii reglementate de art. 252 şi urm. din lege.
