Legea nr. 10/2001, republicată, art. 21 alin. (5)
Legea nr. 554/2004, art. 1
Analiza legalităţii şi oportunităţii emiterii autorizaţiei de construire se face numai în măsura în care aceasta lezează drepturile izvorâte din calitatea de persoane notificatoare a reclamanţilor în baza Legii nr. 10/2001, nu şi din aceea de titulari ai unui drept real asupra bunului în litigiu.
Emiterea autorizaţiei de construire nu este de natură să lezeze
drepturile izvorâte din calitatea de persoane notificatoare a reclamanţilor, nemaiavând relevantă în ce măsură emiterea autorizaţiei
s-a făcut cu respectarea celorlalte condiţii invocate de reclamanţi, respectiv emiterea de către un organ competent, existenţa avizului Ministerului Culturii şi , respectarea interdicţiei de construire în zona de producţie a unui monument istoric.
C.A. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. şi fisc., decizia nr. 597 din 1 martie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1722 din 6 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, a lipsei interesului, a inadmisibilităţii şi a prescripţiei şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii B.G.M.M., B.I.J.M.L.D.L., B.N., C.A.Ş.A.G.,
D.H., D.S.A.M., F.S.Y. şi R.I.M.A. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Sectorului 5 Bucureşti, SC R.H.A.M. SA şi SC H.A.G. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că pârâtele SC R.H.A.M. SA şi SC H.A.G. SA sunt proprietarele ansamblului arhitectural Fabrica de Bere B., situată în Bucureşti, (…) Sector 5, compusă din teren în suprafaţă de 42.639 mp şi clădiri, conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, acest imobil fiind înscris pe lista monumentelor istorice a Municipiului Bucureşti la nr. 1815.
A mai reţinut instanţa că prin autorizaţia de construire nr. 206-R din 14 martie 2008 emisă de pârâtul Primarul Sectorului 5 Bucureşti
s-a încuviinţat edificarea de către pârâtele SC R.H.A.M. SA şi SC
H.A.G. SA a unui depozit subteran amplasat sub partea carosabilă din curtea imobilului, conform proiectului nr. 182/2007, elaborat de SC T. SA. Pentru acest imobil, reclamanţii au formulat notificări succesive cătrc SC B.R. SA (24 noiembrie 1997 şi 14 noiembrie 2001) şi lichidatorul acesteia SC V. SA Bucureşti (23 mai 2006), cătrc Ministerul Reformei şi Fondul Proprietăţii de Stat (10 ianuarie 1997) şi către pârâta SC R.H.A.M. SA (4 octombrie 2006), prin care au solicitat restituirea în natură, afirmând că sunt moştenitorii foştilor proprietari.
Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.
Astfel, instanţa de fond a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1261 din 4 iulie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R.H.A.M. SA, constatând că, deşi aceasta din urmă deţine în patrimoniu imobilul în cauză, nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 (nefiind deci obligată să răspundă la notificări), deoarece bunul a fost dobândit în urma unui contract de privatizare prin care Fondul Proprietăţii de Stat a înstrăinat întreg pachetul de acţiuni deţinut la SC
B.R. SA. De asemenea, s-a mai reţinut că reclamanţii nu au dreptul la restituirea în natură a bunului imobil, ci numai la despăgubiri prin echivalent. Sentinţa sus-menţionată a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de reclamanţi, astfel încât aceasta beneficiază de autoritate de lucru judecat.
Constatând că reclamanţii nu au dreptul la restituirea în natură a bunului imobil, prima instanţă a constatat că în speţă nu mai operează nici interdicţiile prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acestea nemaiavându-şi raţiunea urmărită de legiuitor, aceea de indis-ponibilizare provizorie a bunului.
In aceste condiţii, rezultă că reclamanţii nu mai pot fi vătămaţi prin eventualele actc juridice nelegale ce ar putea fi realizate asupra imobilului în speţă, deci nici prin emiterea autorizaţiei de construire, act care, prin esenţa lui, ar fi de natură să aducă atingere numai dreptului real de proprietate al reclamanţilor (drept real care, dacă ar fi dovedit,
ar fi „convertit” de legiuitor şi de sentinţa civilă sus-menţionată, într-un drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani acordată cu titlu de despăgubire, ce nu ar mai fi susceptibilă de lezare prin emiterea autorizaţiei).
Analiza legalităţii şi oportunităţii emiterii autorizaţiei de construire se face numai în măsura în care ea lezează drepturile izvorâte din calitatea de persoane notificatoare a reclamanţilor, nu şi din aceea de titulari ai unui drept real asupra bunului în litigiu.
Astfel, s-a reţinut, în esenţă, că emiterea autorizaţiei nu este de natură să lezeze drepturile izvorâte din calitatea de persoane notificatoare a reclamanţilor, nemaiavând relevanţă în ce măsură emiterea autorizaţiei s-a făcut cu respectarea celorlalte condiţii invocate de reclamanţi, respectiv emiterea de către un organ competent, existenţa avizului Ministerului Culturii şi Cultelor, respectarea interdicţiei de construire în zona de producţie a unui monument istoric.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât instanţa a refuzat să analizeze susţinerile din cererea de chemare în judecată şi a pronunţat o hotărâre vădit nelegală.
In mod eronat prima instanţă a folosit ideea unei aşa-zise autorităţi de lucru judecat, desprinsă dintr-o hotărâre pronunţată într-un litigiu având ca obiect contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, litigiu în care recurenţii au calitatea de con testatori, iar intimata aceeaşi calitate ca în prezentul litigiu. Instanţa civilă a constatat doar că, potrivit legii speciale de reparare, intimata nu are calitate de unitate deţinătoare, nu şi faptul că recurenta nu ar avea dreptul la restituirea în natură a bunurilor imobile. Trimiterea la dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este nelegală, pe de o parte, întrucât scopul urmărit de legiuitor nu a fost acel invocat de Tribunal, iar pe de altă parte, acest text de lege nu are relevanţă într-o cauză de contencios administrativ. Analiza primei instanţe asupra posibilităţii de restituire în natură sau prin echivalent a bunurilor imobile ce au aparţinut autorilor recurenţilor este nelegală, doar o instanţă civilă învestită cu acţiunea în revendicare putând aprecia asupra restituirii în natură a bunurilor imobile.
In drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, art. 299-316 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, în raport de temeiurile de drept incidente în cauză şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, precum printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
Curtea reţine că recurenţii au formulat notificări succesive către intimaţi, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului pe care s-a încuviinţat, prin autorizaţia de construire contestată, edificarea anumitor lucrări, iar prin sentinţa civilă nr. 1261 din 4 iulie 2008, rămasă definitivă prin respingerea apelului declarat în cauză, Tribunalul Bucureşti a constatat că reclamanţii, respectiv recurenţii din prezenta cauză, nu au dreptul la restituirea în natură a acestui imobil, ci doar la despăgubiri prin echivalent.
In aceste condiţii reiese că, întrucât recurenţii urmează să beneficieze de procedura specială de acordare a despăgubirilor în numerar prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, modificată şi republicată, nu pot justifica vreun interes sau vreo vătămare ce li s-ar produce prin emiterea unei autorizaţii de construire pretins nelegală pentru terenul în privinţa căruia s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că nu li se va restitui în natură.
In raport de cele reţinute, Curtea apreciază că în mod legal a apreciat prima instanţă că analiza legalităţii şi oportunităţii emiterii autorizaţiei de construire se poate face doar în măsura în care aceasta lezează drepturile izvorâte din calitatea de persoane notificatoare a recurenţilor, nu şi din acea de titular al unui drept real asupra bunului, pe care de altfel nu l-au dovedit.
Curtea a înlăturat şi motivul de recurs referitor la faptul că era necesară analiza legalităţii emiterii autorizaţiei de construire, întrucât susţinerile şi argumentele recurenţilor privesc ordinea publică şi nulităţile absolute, iar interesul legitim în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 poate fi atât privat, cât şi public, având în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (I2) din Legea nr. 554/2004.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.
