O.U.G. nr. 27/2003, art. 3 lit. a), art. 9 alin. (2),
art. 11 alin. (2) Legea nr. 50/1991, republicată, art. 7 Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. h) şi alin. (2)
Autorizatia de construire a cărei emitere o solicită reclamanta
nu se circumscrie sferei de acte enumerate limitativ de art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, în condiţiile în care procedura aprobării autorizaţiei de construire este reglementată de Legea nr. 50/1991, iar refuzul autorităţii de a răspunde unei cereri adresate de o persoană interesată este reglementat de Legea nr. 554/2004.
C.A. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm. şi fisc., decizia nr. 1731 din 25 iunie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 27 din 6 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a de administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta M.P.N. în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Primăria Sectorului 5 Bucureşti şi Primarul Sectorului 5 Bucureşti.
In motivarea soluţiei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că autorizaţia a cărei emitere o solicită reclamanta nu se circumscrie sferei de acte enumerate limitativ de art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, procedura aprobării autorizaţiei de construire fiind reglementată de Legea nr. 50/1991, iar refuzul autorităţii de a răspunde unei cereri adresate de o persoană interesată este reglementat de Legea nr. 554/2004.
împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta M.P.N., solicitând desfiinţarea sentinţei şi, pe fond, admiterea cererii sale întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2003, susţinând în esenţă că, prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2006 la Primăria Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 39977, a solicitat eliberarea unei autorizaţii de construire, documentaţia ce a însoţit cererea fiind completă, iar pârâta nu a emis niciun răspuns, deşi a insistat şi a notificat-o în scris.
Apreciază că, faţă de intervalul deosebit de mare de la depunerea cererii, se impune admiterea cererii sale de constatare a aprobării tacite privind emiterea autorizaţiei de construire şi de obligare a pârâtelor la eliberarea documentului oficial prin care să se permită desfăşurarea activităţii de construire. Rccursul a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 312, art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., O.U.G. nr. 27/2003 şi art. 274 C. proc. civ.
Faţă de calea procesuală aleasă, Curtea a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, astfel cum a fost modificată şi completată.
Analizând, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., Curtea apreciază că aceasta este întemeiată, în condiţiile în care procedura pentru care a optat reclamanta-recurentă este cea reglementată de dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, astfel cum a fost modificată şi completată, aspect necontestat în cauză.
In conformitate cu prevederile art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, astfel cum a fost modificată şi completată: „(3) Hotărârile se redactează în termen de 10 zile de la pronunţare şi sunt irevocabile”. Astfel, fară a se face nicio distincţie, opţiunea legiuitorului este exprimată în mod neechivoc în sensul conferirii unui singur grad de jurisdicţie cererilor întemeiate pe dispo-
ziţiile acestui act normativ. In situaţia în care temeiul juridic al cererii reclamantei nu este contestat, iar dispoziţia legală care prevede caracterul irevocabil al hotărârilor pronunţate de către instanţa de fond a fost apreciată ca fiind constituţională prin Deciziile nr. 251/2005, nr. 480/2005, nr. 84/2007, nr. 699/2007, nr. 907/2008 şi nr. 872/2009, pronunţate de către Curtea Constituţională, distincţia pe care reclamanta o face în funcţie de soluţiile pronunţate de către instanţa de fond (pe fondul cererii sau pe excepţie) apare ca nejustificată, întrucât esenţial este să se fi urmat procedura specială reglementată de actul normativ pe dispoziţiile căruia reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile. Or, soluţia pronunţată de către instanţa de fond se bazează pe însuşi obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, astfel cum a fost modificată şi completată.
Din analiza acestor norme legale rezultă că obiectul recursului, cale extraordinară de atac, este reglementat în mod expres, fie în legea de procedură civilă, fie în legi speciale, indiferent dacă este vorba des-
pre sentinţe, decizii sau încheieri. In acest context, exercitarea căilor
de atac este guvernată de principiul legalităţii, potrivit căruia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, legalitatea căilor de atac fiind, totodată, şi o regulă cu valoare de principiu constituţional, consacrat în art. 129 din legea fundamentală,
conform căruia: „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Prin urmare, proclamând dreptul părţilor interesate şi al Ministerul Public de a ataca hotărârile judecătoreşti, textul constituţional arată însă că aceasta se poate face numai „în condiţiile legii”, evocând astfel nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac al hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că însăşi exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.
Astfel, O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite, astfel cum a fost modificată şi completată, având un caracter special faţă de legea organică a contenciosului administrativ şi de Codul de procedură civilă, care constituie legea generală în materia căilor de atac, urmează a se aplica dispoziţiile acesteia pentru identificarea căii de atac prevăzute de lege.
In conformitate cu procedura aprobării tacite prevăzute de O.U.G. nr. 27/2002, cererea de chemare în judecată a autorităţii administraţiei publice având ca obiect constatarea aprobării tacite se introduce la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă [art. 9 alin. (2)]. Potrivit art. 11 alin. (2) al ordonanţei, în cazul în care instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de această ordonanţă de urgenţă, pronunţă o hotărâre prin care obligă autoritatea administraţiei publice să elibereze documentul oficial prin care se permite solicitantului să desfaşoare o anumită activitate, să presteze un serviciu sau să exercite o profesie.
Curtea reţine că, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa C.E.D.O., art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se referă la posibilitatea efectivă de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie (cauza Kucllci împotriva Poloniei, 2000) şi, în consecinţă, „nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac” (Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003, M. Of. nr. 560 din 5 august 2003). Totodată, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (3) şi ale art. 129 din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003, că „accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele proce
durale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate
căile de atac”. In acest sens este şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994.
In consecinţă, Curtea a constatat că, în cazul procedurii aprobării tacite, persoana care se consideră vătămată de o autoritate a administraţiei publice, prin neemiterea unei autorizaţii prevăzute de art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 27/2003, se poate adresa unei instanţe judecătoreşti pentru soluţionarea plângerii sale, fiind astfel îndeplinite fară echivoc cerinţele impuse de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ceea ce nu presupune şi recunoaşterea accesului la o cale de atac suplimentară.
Deşi dispoziţiile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră, într-adevăr, dreptul la dublul grad de jurisdicţie, acest drept este recunoscut însă doar în materie penală. Având în vedere că obiectul cauzei care se judecă de către instanţă, în cazul de faţă, nu este de natură penală, Curtea a constatat că prevederile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 nu au incidenţă în cauză.
