Prin sentinţa comercială nr. 150 din 23 februarie 2007, judecătorul sindic desemnat în dosarul tribunalului Comercial Mureş nr. 2442/2002 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active ridicate din oficiu şi astfel a respins cererea de angajare a răspunderii administratorilor societăţii debitoare S.C. „C. CCP 99” SA formulată de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.
Judecătorul sindic a avut în vedere faptul că a fost investit cu cererea de angajare a răspunderii la data de 21 iulie 2006, dată la care era în vigoare Legea nr. 85/2006, iar textul art. 138 limitează sfera persoanelor care au dreptul să promoveze o asemenea acţiune, legiuitorul înţelegând să nu mai acorde legitimitate procesuală activă fiecărui creditor în parte.
Hotărârea a fost atacată cu recurs de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, care a solicitat modificarea în sensul admiterii cererii promovate, deoarece judecătorul sindic a omis să analizeze excepţia sub aspectul promovării unei cereri în cadrul unei proceduri de sine demarate în baza unor dispoziţii perfect legale la data demarării ei, fiind necesar să deosebească dreptul subiectiv constituit potrivit legii anterioare de cel constituit potrivit legii posterioare şi astfel să se ajungă la concluzia că legea posterioară nu poate aduce atingere dreptului născut sub imperiul legii anterioare. În continuare recurenta a dezvoltat neretroactivitatea legii noi şi a precizat că în definitiv legea conferă această calitate procesuală activă comitetului creditorilor din care, în mare majoritate şi recurenta creditoare sau numai ea, face parte.
Recurenta a mai criticat hotărârea judecătorului sindic şi prin prisma dispoziţiilor art. 2 din ambele legi, precizându-se că dispoziţiile art. 138 alin. 1 şi 3 vin în contradicţie şi cu prevederile art. 3 pct. 8 din şi învederându-se că în nici un stat de drept legiuitorul nu poate şi nu doreşte restrângerea drepturilor persoanelor, considerând chiar că ar fi neconstituţionale dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 în raport cu art. 21 din Constituţie.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursul creditoarei este nefondat.
În raport cu data formulării cererii de angajare a răspunderii personale patrimoniale întemeiată pe prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este evident că, prin incidenţa noilor reglementări în materie, recurenta creditoare n u are legitimitate procesuală activă, judecătorul sindic făcând o corectă aplicare a legii.
Cererea de angajare a răspunderii este un act procesual care nu este cuprins în etapele procedurale obligatorii ale insolvenţei, ci, în funcţie de datele concrete legate de cauzele şi împrejurările care au determinat starea de încetare de plăţi a debitoarei, persoanele cărora li se conferă legitimitate procesuală, pot solicita a se da eficienţă textului art. 138 din lege. Prin urmare, nu are relevanţă în sensul prezentat de recurentă faptul că procedura insolvenţei a fost demarată sub imperiul legii vechi şi nici nu este vorba de un drept subiectiv câştigat. Promovarea cererii se face în cadrul procesual şi procedural instituit de lege, iar persoana care are legitimitate procesuală poate să uziteze de acest drept procesual dar în condiţiile stabilite de lege. Fiind vorba de norme procedurale de aplicabilitate imediată, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii, raţionamentul judecătorului sindic este corect. De asemenea, nu este vorba de o restrângere a drepturilor persoanelor aşa după cum susţine recurenta, deoarece alin. 3 din art. 138 din Legea nr. 85/2006, conferă legitimitate procesuală activă şi comitetului creditorilor în urma autorizării de introducere a cererii de către judecătorul sindic în condiţiile prevăzute de textul legal indicat. Împrejurarea că în majoritatea dosarelor Direcţia Generală a Finanţelor Publice are calitate de creditor sau uneori este singurul creditor, nu are relevanţă câtă vreme legiuitorul nu a înţeles să prevadă în mod expres o poziţie privilegiată din acest punct de vedere creditorului bugetar.
Pentru considerentele arătate, văzând şi prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.
