CONTESTAŢIE ÎN ANULARE INTRODUSĂ ÎMPOTRIVA UNEI HOTĂRÂRI PRONUNŢATE LA JUDECAREA FONDULUI DUPĂ CASAREA CU REŢINERE. INADMISIBILITATE
– Art. 318 din Codul de procedură civilă
Contestaţia în anulare specială întemeiată pe prevederile art. 318 din Codul de procedură civilă, poate fi exercitată împotriva deciziilor date asupra recursului, nu şi împotriva celor pronunţate la judecata fondului după casarea cu reţinere.
În speţă, este atacată tocmai o atare hotărâre, pronunţată într-adevăr de instanţa de recurs, însă după casarea cu reţinere pentru rejudecarea pricinii în fond, perspectivă din care contestaţia în anulare apare ca fiind inadmisibilă.
Curtea de Apel Oradea, Secţia I-a civilă
DECIZIA CIVILĂ NR.195/2015 din 21 mai 2015 (Dosar nr.14101/83/2010***)
Prin sentinţa civilă nr. 133 din 28 martie 2014 Tribunalul S. M. a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă înaintată de reclamantul N. Z., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale în temeiul Legii nr.221/2009.
A respins ca inadmisibilă acţiunea civilă din dosar conexat nr. 3585/83/2013 al Tribunalului S. M., formulată de reclamantul N. Z., cu acelaşi domiciliu procedural, împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de antecesorul reclamantului, defunctul N. J., precum şi acordarea de daune morale, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, fără cheltuieli de judecată pentru pârât, nefiind solicitate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Tatăl reclamantului N. Z., în speţă defunctul N. J., decedat la 13.05.1958 (filele nr.83-84 din dosar nr.14101/83/2010 al Tribunalului S. M. – ataşat la dosarul cauzei) a fost deţinut la Colonia F., iniţial pentru o perioadă de 24 de luni, din 10.06.1950 până în 10.06.1952, interval de timp prelungit ulterior până la data de 10.06.1954, după cum rezultă din Foaia matricolă nr.1713/1952 (filele nr.3-4 idem), în temeiul deciziei nr.588/1952 (fila nr.69 idem).
Raportat la această stare de fapt şi coroborat cu înscrisurile depuse în probaţiune, în copie, prin adresa nr. P7607/19.10.2011 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (fila nr.16 idem), înscrisuri constând în dosarul întocmit pe seama tatălui reclamantului şi evidenţiat în arhiva fostului Minister al Securităţii Statului al Republicii Populare Române, Serviciul „C”- Regionala, dosar nr.2191/ 18.10.1953 (filele nr.17-73 idem), s-ar părea, la o primă examinare, că măsura administrativă adoptată faţă de tatăl reclamantului, aceea a internării acestuia într-o unitate militară pentru o perioadă de 2 ani, prelungită apoi cu încă 2 ani la Colonia F. prezintă un caracter politic în înţelesul disp. art.1 alin.2 şi 3 din Legea nr.221/2009 cu modificările ulterioare.
Totuşi faţă de conţinutul înscrisurilor din cadrul dosarului nr. 2191/ 18.10.1952, instanţa a reţinut că motivele pentru care a fost luată măsura de mai sus au constat, printre altele, în aceea că „este un mare şovinist, urăşte din suflet naţionalităţile conlocuitoare şi mereu spune chiar că el este contra jidanilor” (fila nr.31 din dosar nr.14101/83/2010 al Tribunalului Satu Mare).
S-a mai reţinut că potrivit adresei nr. 56326-S/ 18.01.1943 a Ministerului Afacerilor Interne din România (fila nr.43 idem) tatăl reclamantului a fost suspectat că face parte din serviciul de spionaj maghiar, fiind astfel deţinut în temeiul mandatului de deţinere emis în dosarul judiciar nr.8196 (fila nr.44), reţinându-se totodată că în mai multe rânduri acesta a făcut „propagandă antidemocratică, antisovietică şi şovinistă” (fila nr. 45).
Din cuprinsul procesului verbal încheiat la data de 22.09.1945 şi al declaraţiilor date de numiţii I. C., avocat în D. şi I. C., comerciant în D. (filele nr.54-56 idem) se mai reţine că în perioada Diktatului de la Viena, numitul N. J. era informator al statului maghiar făcând parte din comisia constituită în acest scop la nivelul oraşului D. şi al localităţilor înconjurătoare prin care se dispuneau epurările cu caracter etnic din unităţile de învăţământ superior (fila nr.56), precum şi cele cu caracter etnic, vizând expulzări ale cetăţenilor evrei şi români din Ardeal (fila nr. 58).
În sfârşit, din cuprinsul înscrisurilor depuse în copie certificată în acelaşi dosar, mai rezultă că în perioada 1940 – 1944 tatăl reclamantului a făcut parte dintr-o organizaţie politică cu caracter fascist care activa în localitatea D.
În aceste circumstanţe instanţa a apreciat că în cauză sunt incidente disp. art. 7 din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora prevederile legii în discuţie nu se aplică persoanelor condamnate sau faţă de care s-a luat măsura administrativă pentru că au săvârşit infracţiuni contra umanităţii, respectiv pentru că au desfăşurat o activitate de promovare a ideilor, concepţiilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, precum ura şi violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie.
Prin prisma acestor considerente tribunalul a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului, apreciind ca fiind pe deplin incidente în cauză disp. art.7 din Legea nr.221/2009 anterior evocate.
În subsidiar, instanţa a mai reţinut, în argumentarea inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, în ce priveşte capătul de cerere acordarea despăgubirilor morale solicitate de acesta, că în urma adoptării deciziei nr. 12/ 19.09.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat, pe calea unui recurs în interesul legii, obligatoriu potrivit art. 330 indice 7 alin. 4 Cod de procedură civilă (1865), că urmare a deciziilor Curţilor Constituţionale nr. 1358/ 2010 şi nr.1360/ 2010, dispoziţiile art.5 alin.1 lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanţelor de contencios constituţional (Mon. Of. nr. 789/ 07.11.2011, Partea I).
Totodată, în privinţa despăgubirilor materiale solicitate de reclamant instanţa de rejudecare a mai reţinut, consecvent îndrumarului stabilit prin decizia civilă nr.5712/2013 a Curţii de Apel Oradea pronunţată în dosar nr. 14101/83/2010*, că aceste despăgubiri sunt susceptibile în principiu de a face obiectul reparaţiei instituite prin art.5 alin.1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, dar că, din perspectiva incidenţei în cauză a deciziei nr. 6/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un alt recurs în interesul legii în această materie (Monitorul Oficial nr. 245/29.04.2013, Partea I) coroborat cu argumentele şi raţionamentul juridic expuse în doctrina şi jurisprudenţa în această privinţă, în ipoteza unei reparaţii insuficiente sau incomplete faţă de titularul dreptului subiectiv alegat, în condiţiile Legii nr.247/2005, respectiv ale Legii nr.10/2001, cu modificările şi completările ulterioare ale acestor acte normative, acesta din urmă are deschisă calea reglementată prin prevederile art.5 alin.1 lit. b) din Legea nr.221/2009 numai în ipoteza în care dovedeşte că, odată ce a uzat de calea procedurală a legilor de mai sus, a epuizat întreaga procedură reglementată prin acestea şi că demersurile sale au rămas fără rezultat din motive care exclud propria culpă, nefiind lăsată la latitudinea sa abandonarea procedurilor astfel iniţiate şi opţiunea pentru o nouă procedură alternativă, consecvent principiului „electa una via, excluditur alteram” (raţionament expus de exemplu şi în cuprinsul sentinţei civile nr. 3095/D/ 04.10.2013 pronunţată de Tribunalul S. M. în dosar nr. 3198/83/2012, confirmat prin decizia civilă nr. 394/20.02.2014 – R pronunţată de Curtea de Apel Oradea în acelaşi dosar).
Faţă de cele de mai sus instanţa a respins acţiunea reclamantului, atât cea formulată în prezentul dosar, cât şi cea din dosar conexat nr. 3585/83/2013, fără cheltuieli de judecată pentru pârât nefiind solicitat, conform dispozitivului prezentei sentinţe.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul N. Z. solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate cu trimitere spre rejudecare în baza dispoziţiilor art. 312 pct. 5 din Codul de procedură civilă, cu indicarea pentru Tribunalul S. M. să procedeze cu ocazia rejudecării şi la judecarea în fond a cererii, să administreze probatoriul deja ordonat şi neefectuat datorită declarării ca inadmisibilă a cererii şi să se pronunţe asupra solicitării recurentului reclamant referitor atât la constatarea caracterului politic al reţinerii cât şi asupra daunelor morale din perspectiva reglementării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi conform dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr.761/R din 24 iunie 2014, instanţa de recurs a admis recursul civil declarat de recurentul pârât N. Z., domiciliat în C., B. I., judeţul S. M., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – cu sediul în B., str. A., împotriva sentinţei civile nr. 133 din 28 martie 2014, pronunţată de Tribunalul S. M. şi în consecinţă:
A fost casată în întregime sentinţa civilă nr. 133 din 28 martie 2014, pronunţată de Tribunalul S. M. şi s-a fixat termen pentru evocarea fondului la data de 9 septembrie 2014, cam. 39, ora 9.
Pentru a pronunţa în acest mod, instanţa de recurs (în rejudecare după casarea cu trimitere), a reţinut următoarele:
Criticile aduse de recurent au fost întemeiate, greşit fiind soluţionată de instanţa de fond pe excepţia de inadmisibilitate acţiunea formulată de reclamantul N. Z., întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, soluţia fiind bazată pe o analiză superficială, sumară a probelor administrate şi ignorarea dispoziţiilor instanţei de control conform deciziei de casare.
Instanţa de recurs a apreciat că pentru soluţionarea cauzei se impune suplimentarea probaţiunii atât în ce priveşte cererea privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate asupra antecesorului reclamantului cât şi cu privire la despăgubirile materiale pretinse de către acesta, probe ce nu se pot administra în faza de recurs impunându-se casarea sentinţei atacate cu reţinerea cauzei spre rejudecare.
Faţă de cele ce preced, instanţa în baza art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă, a admis recursul dispunând casarea sentinţei cu reţinerea cauzei spre rejudecare, sens în care a fixat termen de judecată la data de 9 septembrie 2014.
După casarea cu reţinere, Curtea prin decizia civilă nr.955/4 noiembrie 2014, evocând fondul după casare, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N. Z. domiciliat în C., B-dul. I., judeţul S M, în dosarele conexate nr. 14101/83/2010** şi nr. 3585/83/2013 ale Tribunalului S. M., împotriva pârâtului STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE – cu sediul în B., str. A. şi în consecinţă: constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva antecesorului său N. Z., a respins capetele de cerere privind acordarea daunelor morale şi materiale.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin acţiunea formulată, reclamantul N. Z. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la despăgubiri pentru persecuţiile la care a fost supus tatăl său, în speţă defunctul N. J., decedat la 13.05.1958 (filele nr. 83-84 din dosar nr. 14101/83/2010** al Tribunalului S. M. – ataşat la dosarul cauzei) care a fost deţinut la Colonia F., iniţial pentru o perioadă de 24 de luni, din 10.06.1950 până în 10.06.1952, interval de timp prelungit ulterior până la data de 10.06.1954, după cum rezultă din Foaia matricolă nr. 1713/1952 (filele nr. 3-4 idem), în temeiul deciziei nr. 588/1952 (fila nr.69 idem).
Pârâtul Statul Român a solicitat respingerea cererii atât în ceea ce priveşte caracterul politic cât şi cererea privind despăgubirile solicitate.
Acţiunea reclamantului din cele două dosare conexate nr. 3585/83/2013 şi nr. 14101/83/2010 a Tribunalului S. M. este întemeiată în ceea ce priveşte caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva antecesorului său.
În ceea ce priveşte caracterul politic al măsurilor administrative şi a arestării, raportat la această stare de fapt şi coroborat cu înscrisurile depuse în probaţiune, în copie, prin adresa nr. P7607/19.10.2011 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (fila nr.16 idem), înscrisuri constând în dosarul întocmit pe seama tatălui reclamantului şi evidenţiat în arhiva fostului Minister al Securităţii Statului al Republicii Populare Române, Serviciul „C”- Regionala, dosar nr. 2191/ 18.10.1953 (filele nr.17-73 idem), reiese că măsura administrativă adoptată faţă de tatăl reclamantului, aceea a internării acestuia într-o unitate militară pentru o perioadă de 2 ani, prelungită apoi cu încă 2 ani la Colonia F. prezintă un caracter politic în înţelesul disp. art. 1 alin. 2 şi 3 din Legea nr.221/2009 cu modificările ulterioare.
S-a apreciat că nu pot fi reţinute criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Statul Român câtă vreme art. 7 din Legea nr. 221/2009 face vorbire de persoane condamnate pentru astfel de infracţiuni, ori nu s-a făcut dovada condamnării.
Totodată, s-a reţinut că măsurile administrative, arestările dispuse faţă de antecesorul reclamantului sunt din perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009 (06.03.1945 – 22.12.1989) astfel că, faţă de cele mai sus expuse şi înscrisurile aflate la dosar sunt întrunite prevederile art. 2 pct. 3, 4 din Legea nr. 221/2009, pentru constatarea caracterului politic criticile pârâtului sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate privind daunele morale şi materiale, acestea au fost respinse pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte daunele morale, acestea nu sunt întemeiate, ţinând cont de următoarele aspecte.
Astfel, prin Decizia nr.12/19.09.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se reţine că s-a stabilit – cu forţă obligatorie pentru instanţe conform art.330/7 alin.4 Cod procedură civilă (dezlegările date problemelor de drept judecat, sunt obligatorii pentru instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial) că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art.5 alin.1 lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerente, obligatoriu pentru instanţe, că, efectele deciziilor de neconstituţionalitate se produc pentru viitor şi nu aduc atingere drepturilor câştigate; faptul că acţiunea întemeiată pe art.5 alin.1 lit. a) din Legea nr.221/2009 s-a promovat când era în vigoare, nu înseamnă că efectele acesteia se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, nefiind un act juridic convenţional şi nefiind raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite pentru a opera legea incidentă la momentul în care raporturile au luat naştere.
S-a apreciat că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă juridic urmare a declarării neconstituţionalităţii ei iar dreptul pretins, s-a considerat că nu mai are nici un fundament în legislaţia internă şi nici nu este incidentă noţiunea de bun pentru a fi aplicabile dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare, deşi până la publicarea acestei decizii Curtea de Apel Oradea a admis acţiunile având ca obiect daune morale, introduse anterior publicării deciziilor de neconstituţionalitate, reţinând în acest sens existenţa unei speranţe legitime pentru realizarea dreptului pretins precum şi faptul că în cauză nu pot fi discriminaţi reclamanţii ale căror acţiuni nu au fost soluţionate până la data publicării deciziilor de neconstituţionalitate, urmare a publicării deciziei nr. 12/2011 în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat expres că dreptul pretins nu mai are nici un fundament în legislaţia internă, instanţa a respins aceste pretenţii.
A proceda altfel decât a conchis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar însemna, o încălcare a dispoziţiilor art. 330/7 alin. 4 Cod procedură civilă, dispoziţii ce sunt imperative, iar referitor la aceste prevederi legale prin Decizia nr. 54/5.02.2014 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă invocată de reclamant, iar referitor la aceste prevederi legale, prin Decizia nr. 54/ 05.02.2014 a Curţii Constituţionale s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, invocată de reclamant.
Au fost respinse şi pretenţiile reclamantului privind acordarea despăgubirilor materiale întrucât nu s-a făcut dovada acestora.
Instanţa de recurs a casat sentinţa cu reţinere tocmai în ideea de a da posibilitatea părţii să administreze probe în acest sens, sarcina probei incumbând reclamantului conform art. 1169 Cod civil.
Întrucât despăgubirile materiale vizează imobilele terenuri în suprafaţă de 32 ha, şi 23 ha pădure, conform precizării din 21.03.2014 – fila 23 dosarul Tribunalului S. M., instanţa de recurs a pus în vedere reclamantului în şedinţa publică din 09.09.2014, să depună extrasele de carte funciară pentru imobilele solicitate, ceea ce reclamantul nu a făcut.
Nu s-a făcut aşadar în cauză nici dovada proprietăţii tuturor acestor suprafeţe de teren şi nici dovada datei confiscării sau dacă confiscarea s-a dispus ca urmare a luării împotriva antecesorului reclamantului a unor măsuri cu caracter politic în sensul celor prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Nici probele administrate în cauză, înscrisuri – adresa nr. 3152/2014 de la Comisia C.-C., fişa personală din dosarul C.N.S.A.S. nu fac dovada deplină în acest sens – prezintă stări materiale diferite cu privire la persoana numitului N. I. la aceeaşi dată – anul 1950 şi nici nu rezultă că exproprierea a cuprins perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009.
Mai mult, din copia anexată la adresa nr. 3152/2014 – fila 39 dosar recurs – la poziţia 27 figurează E. M. peste care a fost trecut defunctul N. I. fără nici o motivare, fără a fi certificată de autorităţi modificarea, iar suprafaţa nu coincide cu cea din adresă, iar cât priveşte anii 1948, 1949 nu este înserată nici o suprafaţă de teren. Cât priveşte declaraţia martorului audiat la instanţa de fond N. S. R., nici aceasta nu este edificatoare, în primul rând din declaraţie reiese că este rudă cu reclamantul „familia unchiului meu N. I.”, iar în al doilea rând suprafeţele declarate nu coincid cu probele de la dosar şi nici cu susţinerile reclamantului.
Aşadar s-a opinat că era sarcina reclamantului, astfel cum s-a arătat, să suplinească probatoriul în vederea soluţionării legale a pretenţiilor formulate, întrucât probele administrate nu sunt suficiente nici pentru identificarea acestor imobile, refuzând să depună situaţia de carte funciară care ar face dovada proprietăţii inclusiv a identificării în teren a imobilelor pentru a constitui temei la încuviinţarea unei expertize de evaluare pentru stabilirea despăgubirilor solicitate, nefiind elemente în acest sens.
Reclamantul nu a uzat de procedura la legile speciale de reparaţie Legea nr. 18/1991, Legea nr. 167/1998, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005, dar acest lucru nu conduce la ideea că în temeiul Legii nr. 221/2009 nu trebuie să facă dovada pretenţiilor invocate, exact ca în cazul acestor acte normative, această lege făcând referire expresă la Legea nr. 10/2001 şi la Legea nr. 247/2005.
Faţă de cele mai sus expuse, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului în ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva antecesorului său şi respinse ca nefondate cererile privind acordarea despăgubirilor morale şi materiale.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare contestatorul N. Z., solicitând admiterea acesteia şi pe cale de consecinţă anularea deciziei civile nr. 955/2014-R a Curţii de Apel Oradea şi dispunerea rejudecării recursului.
Prin motivele contestaţiei în anulare, contestatorul a formulat următoarele critici:
– rejudecarea cauzei în urma casării Deciziei civile nr.761/2014-R a avut loc fără examinarea criticilor formulate în recurs, referitor la evaluarea despăgubirilor, având loc cu încălcarea dispoziţiilor obligatorii a deciziei de casare;
– cu toate că, în sensul solicitării recurentului, decizia a fost casată, cu îndrumarea ca în rejudecare să se administreze probe referitoare la despăgubirile materiale pretinse, în rejudecare după casare, instanţa de recurs nu a răspuns şi nu a soluţionat motivul de recurs privind evaluarea terenurilor, nici nu s-a conformat deciziei de casare care indica suplimentarea probaţiunii referitor la stabilirea despăgubirilor;
– după casare şi în rejudecare, instanţa nu a administrat probatoriul solicitat pentru evaluarea despăgubirilor, lăsând nesoluţionat atât motivul de recurs invocat de parte, cât şi îndrumarea obligatorie a deciziei de casare, în schimb a deplasat cerinţa probatoriului şi astfel a găsit motive de respingere a cererii în despăgubiri, practica instanţei nefiind admisibilă din moment ce dosarul cauzei cuprindea deja dovezi legate de proprietatea antecesorului reclamantului, ocolind solicitarea motivului de recurs referitor la stabilirea câtimii despăgubirilor şi orientând judecarea şi administrarea probatoriului spre aspecte care nu au fost solicitate nici prin decizia de casare.
În drept, s-a invocat art. 318 pct. 1 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în principal a solicitat respingerea contestaţiei ca inadmisibilă şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei civile ce a făcut obiectul dosarului nr.14101/83/2010**, iar în subsidiar, respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiată şi nelegală şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei civile pronunţate în dosar nr.14101/83/2010**, astfel, raportat la excepţia de inadmisibilitate a contestaţiei în anulare, a invocat că motivele expuse în cuprinsul acesteia nu se încadrează în prevederile art.317 din Codul de procedură civilă, iar pe contestaţia în anulare, arată că nu mai există un temei juridic pentru acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale, ca măsuri reparatorii iar faţă de obligativitatea deciziei nr. 1354/ 20.10.2010, a deciziei nr. 1358/ 21.10.2010, a deciziilor nr.1360/ 21.10.2010, pronunţate de Curtea Constituţională şi a deciziei nr. 12/19.09.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciază că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale în temeiul Legii nr.221/2009.
Reprezentanta Ministerului Public, a solicitat admiterea excepţiei de inadmisibilitate a contestaţiei în anulare, având în vedere că în cauză nu există niciunul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare, iar pe fond a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, neexistând nici un motiv de anulare a acesteia, neprobându-se de către contestator dreptul său de proprietate cu un estras de carte funciară, ce se impune a face dovada proprietăţii în regimul reglementat de Legea nr.221/2009.
Examinând contestaţia în anulare, prin prisma excepţiei de inadmisibilitate, a motivelor formulate, instanţa a constatat următoarele:
Motivul pe care partea contestatoare îşi fundamentează contestaţia în anulare dedusă judecăţii rezidă în neadministrarea după casarea cu reţinere a probatoriului solicitat pentru evaluarea despăgubirilor, susţinându-se că a fost lăsat nesoluţionat motivul de recurs invocat de parte şi că nu s-a ţinut cont de îndrumarea obligatorie a deciziei de casare.
În primul rând, trebuie a se reţine că, în speţă, nu-şi găsesc incidenţa prevederile art.318 din Codul de procedură civilă, sub aspectul celor două motive reglementate pentru exercitarea contestaţiei în anulare.
Astfel, contestaţia în anulare specială întemeiată pe textul de lege anterior menţionat poate fi exercitată împotriva deciziilor date asupra recursului, nu şi împotriva celor pronunţate la judecata fondului după casare cu reţinere. Or, în speţă se atacă tocmai o atare hotărâre, pronunţată într-adevăr de instanţa de recurs, însă după casarea cu reţinere pentru rejudecarea pricinii în fond, hotărâre căreia îi sunt aduse critici privind pretinse greşeli de judecată, perspectivă din care apare ca fiind inadmisibilă contestaţia în anulare dedusă judecăţii, această cale de atac neputându-se constitui într-un mijloc de reformare a hotărârii contestate, chiar greşite.
Dat fiind caracterul inadmisibil al contestaţiei în anulare, devine de prisos analizarea motivelor invocate în susţinerea acesteia şi respectiv a celorlalte apărări ale părţii intimate.
Faţă de considerentele ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor art.320 din Codul de procedură civilă, a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare, decizia contestată fiind menţinută în totalitate, constatându-se că partea intimată nu a solicitat cheltuieli de judecată.
