C. proc. pen., art. 363
Dacă partea a fost prezentă la dezbaterea cauzei în primă instanţă, termenul de apel în cazul acestuia curge de la pronunţare şi nu de la comunicarea hotărârii, în conformitate cu dispoziţiile art. 363 alin.3 Cod procedură penală.
Faptul că judecătorul fondului a scris în hotărâre că termenul de apel curge de la comunicare nu are nicio relevanţă întrucât calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia sunt fixate de către lege şi nu de către judecător.
Prin sentinţa penală nr.693 din 21 septembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc, în baza art.11 pct.2 lit. b raportat la art.10 lit. h Cod procedură penală s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B.R. pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe prev. de art.180 alin.2 Cod penal, ca urmare a retragerii plângerii prealabile de către partea vătămată J.A.
În baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului B.R. pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prev. de art.192 alin.2 Cod penal.
În baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului B.R. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prev.de art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit.i Cod penal.
S-a constatat că partea vătămată J.A. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art.192 alin.1 pct.2 lit.c Cod procedură penală partea vătămată a fost obligată să plătească 370 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 30.03.2009 partea vătămată J.A. a depus o plângere penala la Postul de Poliţie Sânmartin prin care a solicitat efectuarea de cercetări şi tragerea la răspundere penală a inculpatului B.R. pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat, violare de domiciliu şi lovire sau alte violente.
Astfel cum s-a reţinut în actul de sesizare şi după cum a afirmat şi partea vătămată în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, aceasta a susţinut că a aflat de la numita P.J. că inculpatul ar fi sustras din casa proprietatea sa o masă din fag în cursul lunii martie 2009.
La data de 27.03.2009 partea vătămată a intrat în casa inculpatului solicitându-i să-i restituie masa, după care, conform celor declarate la urmărire penală, a părăsit curtea acestuia intrând în curtea sa care se învecinează cu casa inculpatului. La un moment dat, în timp ce partea vătămată împreuna cu martorul D.Z. reparau gardul împrejmuitor al casei, inculpatul a intrat în curtea părţii vătămate printr-o gaură din gard, având o furcă în mană cu care l-a atacat pe partea vătămată lovindu-l. Partea vătămata a trebuit să fugă de la faţa locului pentru a nu mai fi lovit. La dosar partea vătămată a depus un certificat medico-legal din care a rezultat că a suferit leziuni traumatice care au necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Partea vătămată şi-a recuperat masa, motiv pentru care nu s-a mai constituit parte civilă.
Cu privire la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, la termenul din data de 11.05.2010 partea vătămată a declarat că îşi retrage plângerea faţă de inculpat astfel că, luând act de manifestarea de voinţă a acestuia, în baza art.11 pct.2 lit.b Cod procedură penală, raportat la art.10 lit.h Cod procedură penală, s-a încetat procesul penal împotriva inculpatului pentru comiterea acestei infracţiuni.
Referitor la infracţiunea de violare de domiciliu, s-a constatat că prin declaraţia dată în faţa instanţei de judecată partea vătămată a afirmat că are domiciliul în mun. Miercurea Ciuc.
Conform art.192 Cod penal latura obiectivă a infracţiunii de violare de domiciliu constă în “Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia”. În consecinţă, trebuia să fie vorba de o clădire sau încăpere care are calitatea de locuinţă, fiind folosită cu acest scop de partea vătămată, indiferent dacă este sau proprietar al imobilului.
În speţă, casa în care a intrat inculpatul era proprietatea părţii vătămate dar aceasta nu constituie locuinţa sa, care este în mun. Miercurea Ciuc şi nu în com. Sânsimion. Casa în care a intrat inculpatul este de fapt o casă “bătrânească” care, conform declaraţiei date în faza de urmărire penală, nu este locuită.
Din cele de mai sus a rezultat că imobilul în cauză nu are calitatea de “locuinţă” în sensul art.192 Cod penal, nefiind astfel întrunită latura obiectivă a infracţiunii de violare de domiciliu.
Cu privire la infracţiunea de furt calificat, s-a constatat că inculpatul a susţinut constant că masa despre care partea vătămată a afirmat că ar fi sustras-o din casa bătrânească, a cumpărat-o. În declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, inculpatul a afirmat că vânzătorul se numeşte C.A., care a locuit mai demult în vecinătate dar s-a mutat în localitatea Plăieşi, fără însă a putea furniza date pentru identificarea acestuia.
Fiind audiată în şedinţa de judecată din data de 14.09.2010, martora P.J. a declarat instanţei că în urmă cu 2 ani a văzut în curtea părţii vătămate o persoană care a pus pe cap o masă şi a dat-o peste gard altor persoane din curtea alăturată. Deşi îl cunoştea după nume pe inculpat, martora a declarat că nu ar putea recunoaşte persoana care a sustras masa deoarece nu l-a văzut bine, având masa pe cap şi nu l-a văzut niciodată pe inculpat nici după începerea procesului.
Singurul care a afirmat că inculpatul este cel care a sustras masa este partea vătămată, dar şi acesta a declarat că are cunoştinţă despre identitatea făptuitorului de la martorii audiaţi de instanţă, care însă nu au confirmat că ar cunoaşte identitatea acestuia.
S-a constatat astfel, că nu s-a dovedit faptul că inculpatul este cel care a sustras masa părţii vătămate săvârşind infracţiunea de furt calificat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc şi partea vătămată J.A..
Prin apelul declarat, Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.
În motivarea apelului s-a arătat că inculpatul s-a făcut vinovat de săvârşirea infracţiunii de furt calificat reţinută în sarcina sa, respectiv fapta prev. de art.208, art.209 alin.1 lit.i Cod penal, avându-se în vedere că acesta nu a putut prezenta o justificare plauzibilă cu privire la modul în care a intrat în posesia mesei sustrase.
În ceea ce priveşte infracţiunea de violare de domiciliu, faptă prev. de art.192 alin.2 Cod penal s-a considerat că în cauză imobilul în care s-a produs această infracţiune ţinea de uzul domestic deoarece, aşa cum a arătat partea vătămată obişnuia din când în când să mai treacă pe la acesta, astfel că în cauză s-a apreciat sunt întrunite şi elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Prin apelul declarat, partea vătămată J.A. a criticat sentinţa sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor judiciare.
Prin decizia penală nr.30/22.02.2011 pronunţată de Tribunalul Harghita, în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc şi de partea vătămată J.A., s-a desfiinţat, în parte, sentinţa atacată şi rejudecând cauza limitativ în baza art.192 alin.2 cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal a fost condamnat inculpatul B.R., la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.
În baza art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit.i cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal a fost condamnat inculpat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.
În baza art.33 lit.a, art.34 lit.b Cod penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.
În baza art.71 Cod penal i s-au interzis exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b Cod penal.
A fost eliminată dispoziţia privind obligarea părţii vătămate J.A. la plata cheltuielilor judiciare statului.
Au fost menţinute celelalte dispoziţiile din sentinţa atacată.
În baza art. 191 Cod procedură penală obligă pe inculpatul B.R. să plătească statului cheltuieli judiciare în primă instanţă, iar în baza art. 193 Cod procedură penală cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.
Analizând actele şi lucrările dosarului Tribunalul Harghita a avut în vedere următoarele:
Din probatoriul administrat în cauză s-a putut constata fără dubii, că inculpatul intimat, a intrat prin gaura aflată în gard în curtea părţii vătămate, având asupra sa o furcă.
Aprecierea primei instanţe că imobilul nu putea fi considerată „locuinţă” în sensul prevederilor art.192 Cod penal, Tribunalul Harghita, a considerat că este greşită. Prin locuinţă, în sensul legii penale, se înţelege locul ales în mod liber, unde persoana îşi desfăşoară viaţa. Nu interesează dacă aceasta este permanentă sau temporară. Partea vătămată nu folosea permanent imobilul, dar obişnuia să treacă din când în când pe la aceasta.
Nu a putut fi înlăturat nici faptul că inculpatul a intrat cu furca în mână chiar când partea vătămată repara gardul împreună cu martorul D.Z.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că fapta inculpatului B.R. de a intra fără drept, înarmat cu o furcă în curtea părţii vătămate întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, în forma prevăzută de art.192 alin.2 Cod penal.
În ceea ce priveşte infracţiunea de furt calificat, tribunalul a reţinut că masa sustrasă se afla în locuinţa inculpatului, acesta declarând că a cumpărat masa de la C.A., fără a proba această susţinere. Mai mult, concubina acestuia, O.I. în declaraţia dată în faza de urmărire penală nu a amintit de cumpărarea mesei, arătând că inculpatul a predat masa părţii vătămate „pentru a nu avea probleme” cu partea vătămată. Martora audiată de instanţă a arătat că nu a văzut persoana care a dus masa, însă a văzut cum masa a fost dată peste gard altor persoane. Nu ştia precis, dar a bănuit că persoana respectivă locuia în curtea unde s-a dat masa peste gard.
Lipsa martorilor sau ezitarea celor ascultaţi se putea datora şi fricii, inculpatul fiind cunoscut ca o persoană neintegrată în comunitate.
Lipsa de suport probator a afirmaţiei că a cumpărat masa, a format convingerea instanţei că inculpatul a săvârşit infracţiunea de furt calificat pentru care a fost trimis în judecată.
La individualizare pedepsei, tribunalul a reţinut circumstanţele concrete ale comiterii celor două infracţiuni precum şi persoana inculpatului, atitudinea nesinceră şi comportamentul antisocial al acestuia.
Inculpatul se afla în stare de recidivă postexecutorie, după cum a rezultat din referatul de evaluare, nici după executarea pedepsei în regim de detenţie ( aplicată pentru infracţiuni de tâlhărie ), nu şi-a schimbat stilul de viaţă, nu avea o ocupaţie permanentă.
În consecinţă, Tribunalul Harghita a procedat în modul arătat în dispozitivul deciziei penale descris mai sus.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal prev. de art. 363 alin.1 Cod procedură penală, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, care solicită, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi în rejudecare obligarea părţii vătămate la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat pentru cercetarea infracţiunii de lovire şi alte violenţe.
În motivarea scrisă a recursului, parchetul arată că partea vătămată J.A. şi-a retras plângerea formulată împotriva inculpatul B.R. pentru comiterea infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prev. de art.180 alin.2 Cod penal, dispunându-se încetarea procesului penal, însă în mod nelegal s-a dispus de către instanţa de apel eliminarea dispoziţiei prin care partea vătămată a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Procurorul a formulat şi un motiv suplimentar de recurs, întemeiat pe disp. art.3859 pct.18 Cod procedură penală şi anume că apelul părţii vătămate a fost admis în mod greşit cu toate că acesta era tardiv formulat.
De asemenea şi inculpatul a formulat recurs, în termen, arătând că nu este vinovat de faptele reţinute în sarcina sa.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de recurs şi din oficiu, în conformitate cu disp. art.3859 alin.3 Cod procedură penală, Curtea apreciază că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul parchetului, instanţa de control judiciar reţine:
Potrivit art.192 alin.1 pct.2 lit.a Cod procedură penală, în cazul de încetare a procesului penal, cheltuielile judiciare avansate de stat se suportă de partea vătămată, în caz de retragere a plângerii, iar potrivit alin.4 din acelaşi text de lege, în cazul în care mai multe părţi sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuieli judiciare datorate de fiecare.
În speţă, inculpatul B.R. a fost trimis în judecată pentru comiterea a trei infracţiuni, respectiv furt calificat, violare de domiciliu şi lovire sau alte violenţe.
Pentru infracţiunea de furt calificat şi violare de domiciliu inculpatul a fost condamnat de către instanţa de apel, iar pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe s-a menţinut soluţia de încetare a procesului penal, dispusă de instanţa de fond, ca urmare a retragerii plângerii părţii vătămate J.A.
La prima instanţă, partea vătămată a fost obligată să plătească toate cheltuielile judiciare avansate de stat, iar în apel această dispoziţie a fost eliminată.
Prin urmare, în mod greşit, instanţa de apel a dispus eliminarea dispoziţiilor prin care partea vătămată era obligată la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, întrucât aceasta trebuia obligată la plata cheltuielilor judiciare parţiale, în conformitate cu disp. art.192 alin.1 pct.2 lit.c şi alin.4 Cod procedură penală, întrucât şi-a retras plângerea formulată împotriva inculpatului pentru comiterea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, iar inculpatul trebuia obligat tot la plata cheltuielilor judiciare parţiale, în conformitate cu disp. art.191 alin.1 Cod procedură penală rap.la disp. art.192 alin.4 Cod procedură penală, deoarece a fost condamnat de către instanţa de apel pentru comiterea infracţiunii de furt calificat şi violare de domiciliu.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs invocat de parchet, Curtea apreciază că şi acesta este fondat.
Parte vătămată J.A. a fost prezentă la dezbaterea cauzei în primă instanţă la data de 14.09.2010, când a şi pus concluzii, astfel că termenul de apel în cazul acestuia curge de la pronunţare şi nu de la comunicarea hotărârii, în conformitate cu disp.art.363 alin.3 Cod procedură penală.
Faptul că judecătorul fondului a scris în hotărâre că termenul de apel curge de la comunicare, nu are nicio relevanţă întrucât calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia sunt fixate de către lege şi nu de către judecător.
Prin urmare, având în vedere că hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 21.09.2010, iar apelul părţii vătămate a fost declarat la data de 05.10.2010, instanţa de apel trebuia să constate că acesta este tardiv, fiind declarat în afara termenului de 10 zile prev. de art.363 alin.1 Cod procedură penală, acesta împlinindu-se la data de 04.10.2010.
Procedând în alt mod, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre supusă casării.
Cu privire la recursul inculpatului, Curtea apreciază că acesta este fondat, însă pentru alte considerente decât cele expuse de inculpat.
În motivarea recursului, inculpatul arată că el nu se face vinovat de comiterea faptelor reţinute în sarcina sa.
Curtea nu poate reţine aceste susţineri. Din probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, rezultă fără nici un dubiu că la data de 27.03.2009, în jurul orelor 10,00, inculpatul, printr-o spărtură a gardului a intrat în curtea părţii vătămate, având în mână o furcă, după care a atacat partea vătămată cu furca, aceasta fiind obligată să fugă de la faţa locului pentru a nu mai fi lovită de inculpat.
Acest lucru este confirmat de către declaraţiile părţii vătămate şi de martorul D.Z., care a fost prezent la faţa locului, şi a văzut cum s-a produs incidentul dintre părţi. Chiar inculpatul în declaraţiile date în cursul urmăririi penale recunoaşte că a intrat în grădina părţii vătămate având în mână o furcă, însă susţine că nu a lovit-o pe aceasta.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, prev. de art.192 alin.2 Cod penal.
De asemenea, şi în privinţa condamnării inculpatului pentru comiterea infracţiunii de furt calificat soluţia instanţei de apel este corectă, masa pe care partea vătămată a reclamant-o ca fiind sustrasă a fost găsită în casa inculpatului, martora P.J. văzând momentul în care o persoană a sustras masa din casa părţii vătămate, iar explicaţia inculpatului că a cumpărat această masă de la C.A., nu poate fi reţinută, fiind doar simple afirmaţii, inculpatul restituind masa părţii vătămate.
Dacă masa era într-adevăr cumpărată de la acest martor solicita audierea acestuia şi nu restituia de bunăvoie masa părţii vătămate.
Recursul inculpatului este fondat pentru alte considerente.
Instanţa de apel a obligat inculpatul la plata sumei de 370 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului, cu toate că partea vătămată şi-a retras plângerea pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, astfel şi aceasta trebuia obligată la plata cheltuielilor judiciare parţiale către stat.
Prin urmare, sub acest aspect recursul inculpatului este fondat, acesta urmând a fi obligat la plata sumei de 270 lei în loc de 370 lei cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale în favoarea statului, restul cheltuielilor judiciare către stat trebuind a fi suportate de către partea vătămată.
Faţă de considerentele expuse, Curtea, în baza art.38515 pct.2 lit.d Cod procedură penală urmează să admită recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi inculpatul B.R., să caseze parţial decizia atacată şi rejudecând cauza, urmează să respingă ca tardiv apelul declarat de partea vătămată J.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi să oblige partea vătămată, în baza art.192 alin.2 Cod procedură penală la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale în primă instanţă şi 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în apel, în favoarea statului.
În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală, urmează să oblige inculpatul la plata sumei de 270 lei în loc de 370 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
De asemenea, Curtea urmează să menţină restul dispoziţiilor din decizia atacată şi care nu contravin prezentei hotărâri.
