Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1939/18 martie 1985 de Notariatul de Stat Judeţean Prahova, numiţii Z.I.si Z.M., soţi, in calitate de vânzători, au înstrăinat fiicei si fiului acestora, respectiv pârâţilorP.E. si Z.G., construcţia situată în perimetrul construibil al comunei Păuleşti, sat Gageni, jud. Prahova, compusă din: la parter 3 camere, sufragerie, bucătărie, cămară, baie, debara, vestibul, două holuri, terasă şi casa scării, beci, iar la etaj: 2 camere, hol, balcon, casa scării si pod; precum şi un garaj şi o magazie.
Conform menţiunilor din contract, construcţiile respective au fost realizate de către ambii vânzători, in baza autorizaţiei pentru executări de lucrări nr. 32/24.04.1972, constituind astfel bun comun dobândit de soţi in timpul căsătoriei.
Ulterior, cei doi vânzători au decedat, Z.I.la data de 24 iulie 2000, iar Z.M. la data de 17.03.2004, astfel cum rezulta din certificatele de deces depuse la dosar.
Susţinerile reclamantei, fiica lui Z.I.si Z.M., privind nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare, pe motiv ca Z.M., coproprietara a imobilului, nu si-ar fi exprimat consimţământul la încheierea acestui contract au fost considerate ca fiind neîntemeiate.
In cauza, nu s-a făcut dovada ca, la data încheierii actului, numita Z.M. ar fi fost lipsita de discernământ sau ca voinţa sa ar fi fost viciata, singurul argument invocat de către reclamanta pentru nevalabilitatea consimţământului vânzătoarei fiind acela al lipsei semnăturii numitei Z.M. pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1939/18 martie 1985.
La termenul de judecata din data de 27.03.2008, pârâţii Zamfir au depus la dosar copie certificata pentru conformitate de pe exemplarul contractului de vânzare-cumpărare aflat in posesia acestora, precum si planul de situaţie anexa la acesta(filele 39-45).
De asemenea, la termenul de judecata din data de 09.10.2008, pârâţii Z.G. şi Z.A. au prezentat instanţei de fond exemplarul original al contractului şi planul de situaţie anexă la acesta, instanţa constatând că pe contractul de vânzare – cumpărare nu există semnătura vânzătoarei Z.M., dar că pe planul de situaţie există semnătura numitei Z.M., toate semnăturile fiind realizate cu pastă de culoare albastră, de asemenea, atât contractul de vânzare – cumpărare, cât şi planul de situaţie purtând semnătura şi ştampila notarului.
Împrejurarea ca in copia legalizata obţinuta de reclamanta din arhiva notariatului(filele 60-62), nu se regăsesc semnăturile părţilor si ale notarului pe versoul planului de situaţie nu a putut fi avuta in vedere de instanţa, atâta timp cat aceasta a putut constata ca pe exemplarul original prezentat de pârâţi exista aceste semnături, întrucât o copie, chiar legalizata, nu poate avea putere probanta in contra unui exemplar original.
In conţinutul planului de situaţie depus de pârâţi (fila 42) a fost menţionat expres ca acesta face parte integranta din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1939/18 martie 1985, iar acest plan de situaţie este semnat de către toate părţile contractului, inclusiv de Z.M., precum si de către notarul de stat Otilia Botezatu.
De asemenea, in încheierea de autentificare a contractului, acelaşi a menţionat ca in fata sa s-a prezentat Z.M., identificata cu buletinul de identitate seria S nr. 893331/15.01.1970, iar pârâţii au depus la dosar copie de pe acest buletin de identitate, care a aparţinut într-adevăr numitei Z.M..
In plus, Z.I.si Z.M. au dat, la aceeaşi dată la care a fost încheiat contractul, o declaraţie in vederea încheierii contractului, autentificata sub nr. 1938(filele 37-38), declaraţie care este semnata de către Z.M..
In aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că înscrisul autentic face dovada pana la declararea falsului, in ceea ce priveşte constatările personale ale agentului constatator si ţinând seama ca nu s-a făcut dovada ca notarul care a autentificat contractul nr. 1939/18 martie 1985 ar fi săvârşit vreo infracţiune de fals in legătura cu acest contract şi pe cale de consecinţă a apreciat că lipsa semnăturii vânzătoarei Z.M. de pe contractul de vânzare-cumpărare s-a datorat unei erori materiale, din ansamblul probator administrat rezultând in mod indubitabil ca Z.M. si-a exprimat in fata notarului consimţământul pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1939/18 martie 1985.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta-reclamantă M.M. prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei civile pronunţată de prima instanţă, în sensul admiterii acţiunii şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1939/18.03.1985 de fostul Notariat de Stat Judeţean Prahova.
Apelanta-reclamantă a arătat că, în ceea ce o priveşte pe defuncta Z.M., lipsa semnăturii acesteia din contractul de vânzare-cumpărare echivalează cu lipsa consimţământului acesteia la încheierea contractului, motiv pentru care acest contract este nul de drept. A menţionat că instanţa de fond nu avea voie să recurgă la prezumţia că lipsa semnăturii defunctei de pe contractul de vânzare-cumpărare s-a datorat unei erori materiale întrucât semnătura acesteia nu se regăseşte în niciunul din exemplarele întocmite. A indicat că, dacă ar fi fost vorba despre o simplă eroare materială, semnătura defunctei ar fi fost măcar pe un singur exemplar.
Apelanta-reclamantă a menţionat şi că instanţa de fond a reţinut că, din materialul probator administrat în cauză, rezultă că defuncta Z.M. şi-a exprimat consimţământul în faţa notarului pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. A solicitat ca instanţa de apel să aibă în vedere faptul că bunul care se pretinde de către pârâţi că a fost înstrăinat prin acest contract de vânzare-cumpărare este unul imobil, fiind dobândit de către defuncţii soţi Z.I.şi Z.M., în timpul căsătoriei acestora, fiind deci vorba despre un bun aflat în patrimoniul comun al soţilor la momentul vânzării. Astfel, în aceste condiţii nu poate opera prezumţia de mandat tacit din partea celuilalt soţ.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 15287/281/2007, iar intimaţii, legal citaţi, nu au depus întâmpinare, dar s-au prezentat în faţa instanţei la termenele de judecată şi au solicitat respingerea acestei căi de atac, ca fiind nefondată.
La termenul de judecată din data de 29.01.2010 apelanta-reclamantă M.M. a depus o cerere prin care a precizat că imobilul obiect al contractului are o valoare de 100.001 lei, motiv pentru care calea de atac împotriva sentinţei Judecătoriei Ploieşti este apelul, formulând şi o cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii sau reducerii taxei de timbru, cerere însoţită de înscrisurile prevăzute de OUG nr. 51/2008, motiv pentru care la acest termen de judecată s-a amânat cauza în vederea soluţionării acestei cereri.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată în camera de consiliu la data de 25.02.2010, tribunalul a admis cererea de ajutor public judiciar formulată de apelanta-reclamantă în prezenta cauză şi a redus cuantumul taxei de timbru de la 1810 lei la 350 lei şi timbru judiciar de 5 lei, dovada achitării acestei taxe judiciare de timbru fiind depusă la dosar la termenul de judecată din data de 26.02.2010.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de apel formulate de reclamantă, dar şi a dispoziţiilor legale incidente, tribunalul apreciază că aceste motive sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Potrivit art.948 Cod civil, exprimarea consimţământului valabil al părţii ce se obligă constituie una dintre condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, constituind o condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic.
Consimţământul, definit ca hotărârea de a încheia un act juridic civil, pentru a fi valabil, trebuie sa fie liber si neviciat si să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: sa provină de la o persoana cu discernământ, sa fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, sa fie exteriorizat si sa nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ.
În cauză, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, defuncta vânzătoare Z.M. avea discernământ, în sensul de putere efectivă de a aprecia, de a discerne consecinţele juridice care s-ar produce în baza unui asemenea act de vânzare-cumpărare, fără ca manifestarea sa de voinţă să fi fost viciată, în lipsa vreunui mijloc de probă susceptibil a atesta o astfel de situaţie de fapt.
Din perspectiva lipsei semnăturii autoarei părţilor de pe contractul autentic de vânzare-cumpărare, este indubitabil că trebuie analizată condiţia exteriorizării consimţământului în legătură cu care în literatura juridică s-a subliniat că este impusă de chiar definiţia consimţământului.
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului, astfel că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei, cu excepţia actelor solemne, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială, de regulă cea autentică.
În privinţa modalităţilor de exteriorizare, consimţământul se poate da în scris, verbal sau prin fapte ori gesturi concludente (neechivoce), cu precizarea că, în ipoteza actelor solemne, manifestarea de voinţă trebuie să fie expresă.
Faţă de natura juridică a contractului de vânzare-cumpărare din data de 18 martie 1985, de act autentic, instanţa de apel apreciază că sunt necesare câteva clarificări de ordin teoretic, dar şi legislativ.
Astfel, potrivit art.1171 Cod civil, înscrisurile autentice sunt acelea făcute cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar de stat care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a întocmit, prezentând o serie de avantaje, în raport cu înscrisurile sub semnătură privată:
?înscrisul autentic face credinţă despre data sa până la înscrierea în fals;
?înscrisul autentic se bucură de prezumţia de validitate, astfel că acela care îl foloseşte este scutit de orice dovadă, proba contrarie revenind celui care îl contestă;
?înscrisul autentic care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia, putând fi pus în executare, fără a mai fi necesară intervenţia instanţei;
?înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, făcute în limitele atribuţiilor sale, celelalte menţiuni, înscrise pe baza declaraţiilor părţilor făcând dovadă până la proba contrarie.
Potrivit art. 23 din Hotărârea nr. 1518 din 14 octombrie 1960 pentru aprobarea Regulamentului privind aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 377/1960 pentru organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat, în vigoare la data încheierii contractului în litigiu, în vederea autentificării, notarul de stat va da citire înscrisului în auzul părţilor, pe care le va întreba dacă cele cuprinse în înscris exprimă voinţa lor.
Părţile îşi vor manifesta consimţământul înaintea notarului de stat prin declaraţia lor verbală ca cele cuprinse în înscris sunt conforme voinţei lor.
Conform art.27 din acelaşi act normativ, cererea de autentificare, exemplarele înscrisului şi anexele lor se vor semna în fata notarului de stat, de părţi, de reprezentanţii lor şi, după caz, de cei chemaţi a încuviinţa actele pe care părţile le întocmesc.
În cazul acelora care din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze nu pot semna, notarul de stat, îndeplinind actul, va face menţiune despre aceasta împrejurare, după caz, pe cerere sau în încheierea ce întocmeşte, menţiunea astfel făcuta ţinând loc de semnătura.
Norme au fost cuprinse şi în Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale, la art.60 şi 64.
Practic, constatările personale ale notarului public menţionate în înscrisul autentic, cum sunt acelea referitoare la prezenţa părţilor, modul de identificare a lor sau luarea consimţământului, nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals (cu titlul de exemplu, poate fi menţionată Decizia nr.222/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia Civilă). Privitor la valabilitatea consimţământului, se poate face proba contrarie deoarece notarul public ia act de voinţa părţilor, fără a avea posibilitatea să controleze în ce măsură acea voinţă a fost afectată de vreo cauză de nulitate absolută sau relativă.
Notarul de stat învestit cu autentificarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Z.I.şi Z.M., în calitate de vânzători, şiP.E., căsătorită cu Petrescu Aur, şi Z.G., căsătorit cu Z.A., în calitate de cumpărători, a constatat personal, cu prilejul întocmirii încheierii de autentificare nr.1939/18.03.1985, că părţile actului juridic au fost prezente personal, identificându-le prin actele de identitate enumerate în respectiva încheiere, dar şi că, după citire de către notar, acestea au declarat verbal că actul exprimă voinţa lor şi că îşi manifestă consimţământul la încheierea sa.
Aşa cum s-a arătat mai sus, toate aceste constatări realizate personal de către notar fac dovada deplină până la înscrierea în fals, neputând fi combătute de către reclamantă pe calea unei „simple” acţiuni civile, cum este cea dedusă spre soluţionare.
Este adevărat că pe înscrisul constatator al contractului vânzătoarea Z.M. nu şi-a aplicat semnătura, dar această împrejurare nu poate conduce la concluzia că nu şi-ar fi exprimat consimţământul la încheierea actului de vânzare-cumpărare (pentru a produce nulitatea actului, ca negotium juris) tocmai pentru că s-ar ajunge la infirmarea constatărilor personale ale notarului public, ceea ce nu este admisibil în prezentul cadru procesual.
În plus, în mod corect judecătorul fondului a coroborat menţiunile din încheierea de autentificare cu împrejurarea că defuncta Z.M. a semnat planul de situaţie anexă, care face parte integrantă din respectivul contract, ajungând la concluzia că aceasta şi-a dat indubitabil consimţământul la vânzarea imobilului din com.Păuleşti, sat Găgeni, jud.Prahova.
În ipoteza actelor autentice, semnătura aplicată pe înscrisul constatator al operaţiunii juridice nu este unica modalitate de exteriorizare a consimţământului, fiind obligatoriu precedată de declaraţia verbală ce trebuie manifestată în faţa notarului public, spre deosebire de situaţia înscrisurilor sub semnătură privată pentru care semnătura este unica şi indispensabila condiţie de validitate.
De altfel, chiar şi în cazul actului sub semnătură privată ce nu a fost semnat, înscrisul (instrumentum probationis) nu are putere probatorie, dar actul juridic pe care îl constată este valabil şi poate fi dovedit prin alte mijloace de probă, chiar înscrisul nul constituind un început de dovadă scrisă.
Pentru raţiunile expuse în precedent, tribunalul constată că soluţia adoptată de prima instanţă este legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art.296 Cod procedură civilă cu aplicarea art.948 şi art.1171 coroborate cu art. 23 şi următoarele din Hotărârea nr. 1518 din 14 octombrie 1960 pentru aprobarea Regulamentului privind aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 377/1960 pentru organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat, în vigoare la data autentificării contractului în litigiu, va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 15287/2008 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, ca fiind nefondat.
În baza art.274 Cod procedură civilă, apelanta aflată în culpă procesuală va fi obligată la plata sumei de 1500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi, reprezentând cheltuieli de judecată, potrivit chitanţei de la fila 30 bis, urmând a respinge cererea acesteia de acordare a cheltuielilor ocazionate de prezentul proces.
