Apelul peste termen. Arestarea inculpatului în vederea extrădării. Computare


– Codul penal: art. 88

în cadrul admiterii apelului peste termen, arestarea în vederea extrădării se transformă într-o veritabilă detenţie preventivă, ce trebuie să fie computată din pedeapsă.

(Decizia penală nr. 741/R din 16 noiembrie 2010)

Prin sentinţa penală nr. 114 din 5 octombrie 2007, pronunţată de Judecătoria Brezoi, în dosarul nr. 368/198/2007, în baza art. 87 alin. (1) din O.il.G. nr. 195/2002, a fost condamnat inculpatul I.O.S., la 1 an închisoare.

în baza art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, s-a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat la 2 ani închisoare.

în temeiul art. 33 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, în condiţiile prevăzute de art. 57 raportat la art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, în raport de probatoriul administrat în cauză, a statuat că inculpatul I.O.S. se face vinovat de săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 gr/litru alcool pur în sânge şi de părăsire a locului accidentului, prevăzute şi pedepsite de art. 87 alin. (1) şi art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.

împotriva acestei sentinţe, la 27 aprilie 2009, inculpatul I.O.S. a declarat apel, solicitând să fie repus în termenul de apel, întrucât, din motive neimputabile, nu a avut posibilitatea să declare anterior apelul, să se dispună suspendarea executării hotărârii atacate până la soluţionarea apelului şi să i se reducă pedeapsa ce i-a fost aplicată, întrucât consideră că este mult prea aspră.

Apelantul a invocat faptul că:

– după finalizarea urmăririi penale, ridicându-i-se măsura obligării de a nu părăsi ţara, a plecat în Turcia unde îşi are domiciliul, că nu a avut cunoştinţă de faptul că a fost trimis în judecată, judecat şi condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, nepre-zentându-se în faza cercetării judecătoreşti, că citaţiile nu le-a primit niciodată, aflând ulterior că a fost citat în Bulgaria unde anunţase că nu are domiciliul, că citaţia a fost primită de o cunoştinţă care a şi decedat în scurt termen şi nu a avut posibilitatea să-l anunţe;

– în luna septembrie 2008, aflându-se în tranzit în Croaţia, a fost reţinut, şi de atunci se află în stare de detenţie în această ţară unde nu i s-a asigurat o apărare calificată şi nu a avut posibilitatea să facă demersurile necesare pentru a putea ataca hotărârea prin care a fost condamnat. Abia în luna aprilie 2009 a luat legătură cu familia lui şi a făcut demersuri la ambasadă, neînţelegând de ce îşi ispăşeşte pedeapsa în Croaţia;

– în momentul în care a aflat de sentinţa în baza căreia a fost condamnat şi reţinut, a făcut demersurile pentru declararea apelului;

– în baza sentinţei apelate s-a emis mandatul de arestare nr. 180 din 2 noiembrie 2007, că a fost dat în urmărire naţională şi internaţională (dosar nr. 1745931/AS din 29 iulie 2008 al IPJ Vâlcea – SIC), dar neştiindu-se că este reţinut în Croaţia, s-a apreciat că se sustrage de la executarea pedepsei.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia penală nr. 7/A din 20 ianuarie 2010, a admis apelul, peste termen, declarat de apelantul-inculpat I.O.S., a desfiinţat în parte sentinţa, în sensul că a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 57 şi art. 64 lit. a) teza I C. pen.

în baza art. 81 şi 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de 2 ani aplicată inculpatului, pe o perioadă de încercare de 4 ani.

în baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a computat din durata pedepsei închisorii timpul reţinerii şi arestării, începând cu 23 septembrie 2008 – 29 mai 2009, precum şi din termenul de încercare aceeaşi perioadă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor prevăzute de C. pen.

în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, men-ţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut că repunerea în termen este prevăzută în art. 364 C. pr. pen., în care se arată că apelul introdus după expirarea termenului de 10 zile prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Dacă în cazul repunerii în termen, cel ce declară apel a fost prezent atât la judecată, cât şi la pronunţare, în cazul apelului peste termen, partea a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare.

Tribunalul, constatând că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii cerute în cazul apelului peste termen, şi din cererea apelantului-inculpat rezultă critica pe care acesta făcut-o hotărârii instanţei de fond, pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privind judecata în primă instanţă, a apreciat că cererea trebuie valorificată ca apel peste termen, chiar dacă partea a intitulat-o cerere de repunere în termen.

într-o asemenea situaţie, a constatat tribunalul, determinant este conţinutul real al cererii şi nu modul cum aceasta a fost intitulată, formularea eronată a cererii neputând schimba natura juridică a instituţiei apelului peste termen dacă, evident, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 365 C. pr. pen.

Or, a reţinut tribunalul, din actele şi lucrările dosarului rezultă cert că lipsind la toate termenele de judecată, rezultă că sunt premise care să fundamenteze prezumţia că partea nu a luat cunoştinţă de judecată şi nici de hotărârea pronunţată.

Sentinţa a fost comunicată în Bulgaria, şi nu în Turcia, precum şi în Râmnicu Vâlcea, la E.T., traducător.

Din aceste dovezi de îndeplinire a procedurii de comunicare, nu rezultă cu certitudine că inculpatul a luat cunoştinţă de soluţia de condamnare.

însă, a apreciat tribunalul, specificul instituţiei apelului peste termen constă tocmai în faptul că partea a fost total în afara judecăţii şi i se creează posibilitatea să-şi valorifice dreptul la apel.

în speţă, inculpatul a lipsit la toate termenele de judecată şi la pronunţare, apelul declarat peste termenul legal socotit de la data când a luat cunoştinţă de hotărâre, nu a început executarea pedepsei, motiv pentru care tribunalul a constatat că apelul este făcut peste termen şi nu poate fi respins ca tardiv.

împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, care a criticat hotărârea pentru nelegalitate, solicitând casarea hotărârii recurate şi respingerea ca tardiv a apelului declarat de inculpat.

în susţinerea acestei opinii, Parchetul arată că apelul a fost declarat de inculpat la data de 27 aprilie 2010, iar inculpatul a luat la cunoştinţă prin faptul arestării sale de hotărârea rămasă definitivă la data de 23 septembrie 2008, pe care nu a atacat-o în termen.

Parchetul a mai invocat omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii de repunere în termen formulată de apelantul inculpat, precum şi asupra cererii de suspendare a executării penale, potrivit art. 364 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.

Un alt motiv de recurs invocat de parchet îl constituie lipsa rolului activ al instanţei de apel, în sensul omisiunii efectuării verificărilor cu privire la perioada de detenţie a inculpatului în Croaţia, şi anume dacă acest a fost doar arestat preventiv ori a executat o parte din pedeapsă.

Prin decizia penală nr. 741/R din 16 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, casată, în parte decizia penală şi s-a înlăturat din dispoziţia de computare a duratei arestului preventiv menţiunea referitoare la termenul de încercare, menţinându-se, în rest, dispoziţiile deciziei penale.

Hotărârea Curţii se întemeiază pe următoarea argumentaţie:

Aşa cum s-a reţinut în preambulul prezentelor considerente, inculpatul I.O.S. a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare, respectiv 2 ani închisoare, pentru două infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice a autovehiculelor, pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, urmând a se executa în condiţii de penitenciar.

Ulterior, hotărârea de mai sus a fost casată de Tribunalul Vâlcea, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 57 C. pen., considerându-se că scopul preventiv educativ al pedepsei se poate realiza prin executarea acesteia în condiţiile C. pen.

Această hotărâre a intervenit urmare a admiterii apelului declarat de inculpat, peste termen.

De notat faptul că inculpatul a lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţarea hotărârii.

în legătură cu primul motiv de recurs, Curtea, în acord cu opinia instanţei de apel, apreciază că, în cauza de faţă, sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea apelului peste termen.

Din această perspectivă, inculpatul, lipsind la toate termenele de judecată, dar şi la pronunţare, nu a luat la cunoştinţă despre faptul judecării sale şi nici despre hotărârea primei instanţe.

Aceasta, întrucât sentinţa de condamnare a fost comunicată în Bulgaria, dar şi în Râmnicu Vâlcea, nu şi în Turcia, unde domiciliază inculpatul.

Aşadar, sunt îndeplinite cu prisosinţă cerinţele legale ale instituţiei apelului peste termen, care începe să curgă de la data când a aflat de hotărârea de condamnare.

în altă ordine de idei, contrar susţinerii parchetului, în sensul omisiunii instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii de repunere în termen formulată de apelantul inculpat, Curtea observă că în considerentele deciziei recurate, Tribunalul a calificat această cerere ca fiind apel peste termen, şi nu o cerere de repunere în termen, cum a intitulat-o inculpatul.

Curtea reaminteşte că pentru calificarea căii de atac sau a obiectului unei cereri, relevant este conţinutul real al acesteia, şi nu intitularea declaraţiei, care, uneori, poate fi eronată.

Şi al treilea motiv de recurs invocat de parchet este neîntemeiat, pentru că soluţia adoptată de tribunal, în ceea ce priveşte computarea detenţiei preventive, se întemeiază pe decizia nr. Kir-594/08, pronunţată de Tribunalul Municipal Vucovar din Republica Croaţia.

Potrivit acesteia, inculpatul a fost arestat la 23 septembrie 2008 şi liberat la 29 mai

2009, această perioadă fiind dedusă corect de către instanţa de apel.

în susţinerea acestei opinii, Curtea reţine faptul că, după emiterea mandatului de a pedepsei închisorii nr. 180/2007 şi a mandatului european de arestare, intimatul a fost arestat în vederea extrădării în intervalul de mai sus şi pus în libertate în momentul în care nu au mai fost îndeplinite condiţiile legale pentru arestarea preventivă în scop de extrădare.

Fiind arestat în vederea extrădării şi condamnat ulterior în condiţii neprivative de libertate, este legală deducerea arestării chiar şi în baza mandatului de executare a pedepsei emis anterior.

Un argument în plus este faptul că, admiţându-se apelul peste termen, această detenţie se transformă într-una preventivă care trebuie computată conform C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: )

Criticabilă este, însă, deducerea detenţiei preventive din termenul de încercare de 4 ani, pentru că, potrivit practicii instanţelor, perioada executată în stare de arest preventiv se compută numai din pedeapsa aplicată nu şi din termenul de încercare stabilit potrivit art. 82 C. pen.

De altfel, aceasta este şi dispoziţia cuprinsă în C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), referitoare la computarea din pedeapsa aplicată a perioadei executate până la rămânerea sa definitivă.