Legea nr. 554/2004, art. 2 lit. ş) şi t), art. 14
Cererea reclamantei îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care autoritatea emitentă a deciziei prin care s-a aprobat desfiinţarea unei construcţii contestate nu cunoaşte cu exactitate regimul juridic al terenului pe care se află construcţia.
C.A. Bucureşti, s. a VII l-a cont. adm. şi fisc., decizia nr. 2045 din 19 octombrie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1354 din data de 3 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta N.F., în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 2, prin primar, şi a suspendat executarea dispoziţiei nr. 1444 din 26 mai 2008, modificată prin dispoziţia nr. 1622 din 9 iunie 2008, prin care s-a aprobat desfiinţarea unei construcţii amplasate în Bucureşti, str. P.
Instanţa a reţinut că între reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti există un litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, iar reclamanta ar suferi un prejudiciu material prin desfiinţarea imobilului, în situaţia în care s-ar stabili pe cale judiciară dreptul său de proprietate asupra terenului.
Pârâta a declarat recurs împotriva sentinţei, arătând că, aşa cum reiese din adresele nr. 34018 din 11 mai 2009 şi nr. 34930 din 8 mai 2009, emise de Serviciul – fond funciar şi respectiv Direcţia urbanism şi gestionarea teritoriului, terenul pe care se află amplasată construcţia aparţine domeniului public, fiind insesizabil şi inalienabil.
Analizând actele dosarului în raport cu susţinerile părţilor, Curtea constată că, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, cererca inti-matei-reclamante îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Referitor la cerinţa cazului bine justificat, Curtea observă că însăşi autoritatea emitentă a deciziei nr. 1444 din 26 mai 2008 se află în confuzie cu privire la individualizarea terenului aferent construcţiei pentru care s-a dispus demolarea. Concluzia se impune din simplul fapt că în dispoziţia nr. 1444 din 26 mai 2008, construcţia a fost identificată ca fiind construită pe terenul situat pe strada P., aparţinând domeniului privat al municipalităţii, însă ulterior respectiva dispoziţie a fost modificată, terenul fiind identificat exclusiv prin coordonatele cadastrale. Mai mult, această concluzie este întărită de chiar motivele de recurs, în care se arată că terenul aferent construcţiei ar aparţine domeniului public al municipiului. Aceste susţineri sunt însă contrazise de adresa nr. 340 din 17 martie 2009, emisă de Serviciul cadastru – fond funciar din cadrul instituţiei recurente, conform căreia terenul în discuţie, aparţine domeniului privat al municipalităţii.
Din cele expuse mai sus, rezultă cu evidenţă că nici măcar autoritatea emitentă a deciziei supuse suspendării nu cunoaşte cu exactitate regimul juridic al terenului pe care se află construcţia. Această împrejurare, coroborată cu faptul că însuşi dreptul de proprietate al terenului se află în litigiu, se înscrie indubitabil în definiţia cazului bine justificat, aşa cum este definit la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Referitor la cerinţa pagubei iminente, Curtea constată că desfiinţarea unei construcţii în situaţia în care există îndoieli cu privire la regimul juridic al terenului pe care este edificată, şi chiar cu privire la dreptul de proprietate asupra acestuia, constituie indubitabil o pagubă iminentă în sensul art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea a constatat că sentinţa atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care a respins recursul ca nefondat.
