Prin sentinţa penala nr. 574/8 mai 2009 pronunţata în dosarul penal nr. 5/296/271/2009 al Judecătoriei Oradea s-a luat act de retragerea cererii de contopire a pedepselor formulată de condamnatul petent RE cu privire la pedepsele de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplic. prin s.p. nr. 273/19.09.2008 a Judecătoriei Carei, definitivă la 07.10.2008 prin neapelare şi de 1 an închisoare, aplicată aceluiaşi condamnat prin s.p. nr. 228/25.11.2008 a Judecătoriei Marghita, definitivă prin neapelare la 19.01.2009,
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut ca in şedinţa publică din 08.05.2009, condamnatul a susţinut că îşi retrage cererea de contopire a pedepselor, întrucât pedepsele aplicate au fost contopite printr-o alta hotărâre de către Judecătoria Satu Mare.
Având în vedere manifestarea de voinţă a condamnatului şi apreciind că este posibilă retragerea unei astfel de cereri, instanţa nu a mai examinat fondul acesteia, coroborat cu faptul că există deja o hotărâre definitivă prin care se contopesc aceleaşi pedepse şi a luat act de retragerea cererii. Instanţa de fond a apreciat că se putea invoca autoritatea de lucru judecat doar în măsura în care condamnatul insista să fie soluţionată pe fond cererea sa.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, solicitând casarea hotărârii atacate si rejudecarea cauzei de către prima instanta, cu motivarea ca în mod nelegal s-a luat act de cererea de renunţare la cererea de contopire a pedepselor formulata de către condamnatul RE, instanţa având obligaţia sa se pronunţe asupra fondului.
Analizând hotărârea atacată prin prisma recursului declarat în cauză, cât şi din oficiu, potrivit disp.art.385/6 al.l şi 3 C.p.p., cu privire la toate motivele de nelegalitate şi netemeinicie prev.de art.385/9 C.p.p., tribunalul apreciază recursul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea ca neîntemeiat.
Intr-adevăr, potrivit art. 449 alin. 3 Cod de procedură penală, dispoziţii legale invocate în motivele de recurs, sesizarea instanţei competente sa dispună asupra modificării pedepsei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat, iar dispoziţiile art. 2 alin. 2 Cod de procedură penală consacra ca şi principiu fundamental principiul oficialităţii procesului penal.
Însă acestui principiu fundamental i s-au stabilit unele limitări consistente tocmai prin decizia nr. XXXIV/2006 pronunţata în cadrul unui recurs în interesul legii, decizie invocata de asemenea în motivarea prezentului recurs.
Astfel, potrivit considerentelor ce au întemeiat dispoziţiile obligatorii din aceasta decizie
Este adevărat, aşa cum se arata în considerentele recursului declarat, ca ICCJ s-a pronunţat prin aceasta decizie doar asupra soluţionării ce trebuie data de către instanţele investite cu soluţionarea cererilor de amânare ori întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, de revizuire şi contestaţie la executare, în cazul retragerii acestora, dispunând cu caracter obligatoriu să se ia act de această manifestare de voinţă.
Însă, concluzia trasa de către procuror după enumerarea acestor situaţii este greşita. ICCJ nu s-a putut pronunţa decât asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizata potrivit art. 4142 Cod de procedură penală. Enumerarea nu este nici limitativa şi nici exhaustiva câtă vreme nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor de renunţare din orice cauza supusa judecaţii. Nimic nu împiedica instanţele ca, ulterior pronunţării unei asemenea decizii sa îşi insuseasca spiritul şi principiile ce pot fi deduse din argumentele ce întemeiază decizia.
Dimpotrivă, analizând instituţiile asupra cărora s-a pronunţat ICCJ reţinem ca în cazul contestaţiei la executare, alături de procuror si cel condamnat, chiar şi instanţa din oficiu poate iniţia aceasta procedura – art. 458 alin. 2, art. 459 Cod de procedură penală.
În condiţiile în care ICCJ a considerat ca principiul oficialităţii este înfrânt în cazul contestaţiei la de dreptul părţii de a dispune asupra cererii sale, nu vedem motivul pentru care ar trebui sa interpretam altfel dispoziţiile ce reglementează instituţia contopirii pedepselor, câtă vreme aceste dispoziţii omit reglementarea expresa a numitor situaţii ca cea de faţă.
Şi în acest caz cererea de renunţare trebuie sa îşi găsească rezolvarea firească, adecvată conţinutului şi sensului solicitării pe care partea a înţeles să li-l dea prin exprimarea liberă a voinţei sale.
Ca atare, hotărârea instanţei de fond fiind legala şi temeinica, recursul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea a fost respins.
